Azi doar vă spun ce fac alţii

Crina a scris. Da, şi pentru mine a fost un şoc. Mai ales că nu eu am fost cea care a bătut-o la cap. Cred că a fost proprie iniţiativă ceea ce e… da, trebuie să ne punem un mare semn de întrebare 😀

 

Eu am reuşit să vorbesc despre două cărţi şi anume despre „Final Exit” şi „Invocarea”. Cu toate că le-am citit mai de multişor, trebuie să recunosc că m-am cam pierdut printre cărţi de nonficţiune. S-o întâmpla şi la case mai mari. Mâine vă povestesc despre „Almost Blue”, am citit-o în trei ore. Pentru că n-ai cum să te opreşti. Mă rog, mi-a plăcut mai mult decât „Final Exit” cu toate că m-a enervat un personaj care tot spunea „prinde-l, fetiţo!”, de parcă biata anchetatoare era o căţea. Noroc că i-a zis ea să nu-i mai zică aşa că altfel intram în carte şi-l pocneam pe ăla, să mor de nu.

 

Ada citeşte pentru a treia oară „Parfumul văduvei negre”. Mă întreb dacă o fi bolnavă 😀 O fi, nu o fi?!

 

Vania continuă seria celuilalt Inocent, adică nu ăla de la PRWave, ci ăla adevărat probabil 😛

 

Şi ce să vă mai spun? Nu mai ştiu ce. Nu îmi e cald, nu îmi e frig, îmi e doar somn. Şi da, da, în curând Inocentul se va termina. Dar poate o conving pe Loredana să facem un foileton horror?! 😀 No, ce idei am. Şi totuşi nu e de la căldură. Vă voi mai spune eu când oi mai avea chef. Că de spus ar mai fi, dar m-a luat o lene crâncenă şi o somnolenţă de zile mari. Mai ales că toate ziua am fost la „vânătoare”. Adică să procur hrană. Deh, în unele locuri femeile se ocupă şi cu vânatul. 😀

 

Care a mai spus ceva interesant să-mi lase şi mie link că mi lene să poposesc pe bloguri.

Reclame

Poţi citi un dicţionar?

002_a            apocalipse_apocrife

 

Cartea-Soarelui-Nou-Umbra-Tortionarului-Volumul-1-poza-t-D-n-4-3617              Dictionar_de_simboluri

 

f26486-P-Masson-Oursel-India-antica-si-civilizatia-indiana             Morti-cu-totii-poza-t-D-n-4-3623

 

Romeo-si-Julieta-poza-t-D-n-IMG_4298_exposure_resize_3

 

Poţi. Ştiu, ştiu, trebuie studiat, analizat etc, etc, dar eu l-am citit. Da, aşa cum citeşti un roman. Şi da, am reţinut câte ceva cu toate că nu mi-am propus neapărat. Dar nu vă ambalaţi, e un dicţionar de simboluri şi e interesant pentru că te duce pe tărâmul basmului şi se leagă de vechi legende şi din astea. Bine, recunosc, poate că n-ar fi trebuit să-l citesc ca pe o carte, dar asta-i viaţa, nu mă pot abţine.

Cum am terminat „Istorii pierdute” a lui Joel Levy şi „Apocalipse apocrife ale Noului Testament”, cu toate că aveam un Larson în aşteptare – de care nu vreau să mă apuc pentru că apoi voi plânge că s-a terminat – şi cartea aia cu monedele; tot am dat o tură prin librării. Cu ce m-am ales?

Să încep cu „Jurnalul Diavolului”. Hei, e foarte amuzantă şi cretină cartea, dar asta e. Mă consolez cu „India antică şi civilizaţia indiană”, căreia îi va urma „Alexandru Macedon” de Weigall. Pe asta nu ştiu de ce am luat-o. Chiar nu văd ce informaţii mi-ar mai putea oferi, dar totuşi nu strică să îmi reamintesc. Cum sunt în căutare de Shakespeare, cu toate că am o ediţie veche şi cartonată cu toate dramele, nu mă pot abţine, aşa că dacă tot am găsit am cumpărat „Romeo şi Julieta” şi „Macbeth”. Mă rog, nu cred că în ediţie nouă s-a schimbat piesa, dar e cu piticii pe creier.

Ca să nu mă dezic am luat şi două fantasy, adică volumul 7 din „Vampirii sudului” mai precis „ Morţi cu toţii” şi „Umbra torţionarului” a lui Wolfe. Ca să nu vă mai spun de un teanc de cărţi semnate George Arion, dar pe astea le-am primit, aşa că simţeam nevoia să cheltui şi eu pe ceva.

Acum mă delectez cu acea carte cretinuţă numită „Jurnalul Diavolului”. Cretinuţă, cretinuţă, dar te face să zâmbeşti. Cu toate că nu îşi merită banii şi reclama. Sigur că voi continua cu India salivând după „Vampirii sudului”. Dar e ca şi la Larson, nu vreau să mă apuc de ea şi apoi să plâng că s-a terminat. Mai întâi istoria, apoi nebuneala.

A, da, bine, recunosc, scriu, dar nu vă spun ce 😀

A, da, şi am mai primit o carte groasă, foarte groasă, să îi zicem un DEX, dar de fapt e o poveste despre Graal. Mă rog, nu prea m-a pasionat pe mine niciodată Graal-ul, adică mi se pare o legendă stupidiţă. Mai mult m-ar interesa Templul lui Solomon. Mă rog, pe teritoriul musulman e greu să pătrunzi fără să îţi iei o bastârcă, dar să mai ai şi pretenţia să ridici un alt Templu… ei da, dacă s-ar întâmpla asta chiar ar creea un al treilea război mondial. Dar cum nu se va întâmpla, măcar marile descoperiri de la Templu ar trebui adunate şi puse într-o carte. Sau or fi şi nu m-am prins eu?

Până una alta am ce citi şi cu ce îmi pierde timpul. Şi nu, încă n-am chef de blog, chiar nu vedeţi câta teancul de cărţi am?  

Vampirii noştri(i)

mortde-abinelea-0

În ultimii ani, câţiva autori, au impus pe piaţa cărţii nişte vampiraşi. Trendul ăsta a început de la Anne Rice – am avut impresia că femeia asta nu se va mai opri – iar atunci când ea a renunţat la vampiri, normal, au început alţii.

Cu toate că seria „Vampirii sudului” sau mai în trend acum „Trueblood”, nu m-a impresionat niciodată, eu tot am continuat să o citesc. Cred că am mai spus că cea mai bună carte cu vampiri este „Hotel Transilvania”, încă nu a fost scrisă o alta asemănătoare.

Nu contează, până la urmă, editura Leda a ajuns şi la volumul cinci din seria „Trueblood”. Recunosc, am fost puţin dezamăgită. Sookie, eroina principală, în celelalte volume a avut o viaţă sexuală intensă, ba cu un vampir, ba cu altul. În cartea asta, toţi vor să… – şi nu mă refer doar la vampiri – iar ea nu şi nu. Acum de ce dracu’ face pe fecioara? Ce mai contează? Ceea ce n-am înţeles niciodată la această carte este de ce se îndrăgostesc toţi ca muştele de femeia asta? Ea are multe alte treburi de făcut, cum ar fi ca la fiecare pas să se pună în pericol, o cred într-un fel că numai capul la sex nu îi e.

Ei bine, trecând peste americănismele tipice, cartea are şi lucruri bune. Acum nu vă gândiţi că se vorbeşte doar de sex şi cum să o punem pe Sookie la orizontală. Nu. Cel mai mult mi-a plăcut la autoare, Charlaine Harris, mânuirea dialogurilor. Sunt spumoase, aproape normale aş spune. La un moment dat ai impresia, citind dialogul dintre două sau mai multe persoane, că te aflii lângă ele. Ceea ce e bine. Ok, şi scriitura e bună sau traducerea, în ziua de azi cine să mai ştie? E totuşi ceva ce îmi place la cartea asta, n-ai timp să te plictiseşti, după fiecare colţ se arată pericolul. Tensiunea e maximă. Şi când ai impresia că totul e bine, soarele străluceşte şi păsările cântă, atunci se întâmplă câte una de te trăzneşte. Din acest punct de vedere e ok.

Da, pot spune că e o carte relaxantă. De fapt, e o carte poliţistă cu fiinţe supranaturale, iar Sookie e detectivul. Pentru că ea mereu trebuie să afle cine şi de ce.

Însă e ceva ce mă enervează de mor: modul în care sunt descrise fiinţele astea supranaturale, prea multe clişee. Măcar în Amurg vampirul nu era nevoit să doarmă ziua într-un coşciug. Mai e la modă chestia asta? Hmm…

Ziua cu numărul trei…

A noului an, adică 2009. Mna. Am început ca de obicei, cu nimic anume. Anul ăsta am început prin a termina „Luna Nouă”. Doar v-am spus că intuiesc că e uşor de citit, şi apoi trebuia să-i dau bătaie că nepoata mea mă presa. I-am dat, am terminat, nu ştiu exact ce să spun despre carte. Mă mai gândesc. Apoi am citit „Cartea fără nume” a lui Anonymous, aşa scrie, aşa vă spun. Carte apărută la editura Leda. E o combinaţie între un western, horror, fantasy şi thriller. Multă, multă violenţă, limbaj vulgar, oameni care beau urină 😀 – ok, ei aflau doar după ce beau. O amuletă ce ar fi putut aduce întunericul pe pământ pentru totdeauna. Nişte călugri super tari şi aş putea să o ţin aşa până dimineaţă.

Datorită crimelor explicate în morbidul detaliilor şi al limbajului licenţios nu aş recomanda-o celor sub 18 ani, dar asta e treaba părinţilor lor până la urmă, că nu educ eu copiii altora.

Normal, am scris vreo 60 pagini A5 la noua carte, aia cu Lumea Pierdută. Mă rog, până acum, că nu cred că se va numi aşa. Oricum, acţiunea se petrece pe două planuri: Unul în Londra, altul în Oraş sau Atlantida. Am renunţat la Platon până la urmă, în a mă îndruma pe drumul atlanţilor şi l-am preferat pe Theopomus din Chios, mi s-a părut mai interesant. Plus că teoria lui privind: „Aztlan al celor Şapte Grote”, mi-a adus aminte că odinioară voiam să scriu ceva numit „Rege peste şapte ape”, care, credeţi ori ba, chiar avea o legătură subtilă cu ceea ce spune omul din Chios 😉 Cel puţin, acum, Theopomus mi-a spus pe ce drum s-o apuc şi cu cartea aia. Am citit şi celelalte teorii despre Atlantida, dar, până la urmă am rămas la asta combinată cu imaginaţie. Ok, recunosc, am folosit descrierea lui Platon, sper să nu mă dea în judecată pentru asta.

Cum n-am chef să mai citesc nimic fantasy acum, mi-am cumpărat o poliţistă, al cărei nume nu îl reţin, pentru că oricum n-am chef de ea chiar acum şi un Kant cu „ Critica facultăţilor de judecare”. Am mai citit odinioară fragmente din cartea asta, dar acum am chef de ea întreagă. Şi nu, nu cred că am poftă de net zilele astea. Poate şi pentru că mă gândesc că luni trebuie să-mi iau rolul de profesor în serios, şi am aşa un chef că-mi vine să plâng.

Mă rog, până luni mai e duminică, nu se ştie niciodată ce se va întâmpla. Poate că mă va lovi cheful. Vom vedea.

Despre sfârşitul anului nu am ce să vă spun. S-a dus, acum suntem într-un an nou, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat între.

Vă doresc încă o dată un an nou plin de împliniri şi criză uşoară! Ce va mai fi, vom vedea.