Cultură generală…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A mea, a voastră, a tuturor. Ideea e că eu nu ştiu tot adevărul istoric din spatele poveştii, şi dacă aveţi completări le aştept cu plăcere.

 

Dar înainte de-a vă povesti despre cavalerul castilian Rodrigo Diaz de Bivar, vreau să lămurim câteva lucruri, pentru a nu rămâne aşa, în aer.

 

LUCRURI DE LĂMURIT:

 

Jugularii sunt menestrelii spanioli, cei ce îşi însoţesc poveştile cu o vielă. Vielă, desigur, este stră-străbunica viorii. Iar Ghitara este urmaşa directă a vielei (vihuelă în spaniolă). La sfârşitul secolului XV vihuela se transformă în ghitară, devenind instrumentul naţional al spaniolilor.

 

POVESTEA

 

Povestea ce v-o spun acum nu am auzit-o de la un jugular, ci, prima oară, am intrat în contact cu ea acum vreo şapte ani citind „Le cid” a lui Corneille. Dar, la vreo doi ani diferenţă mi-a picat în mână „Il cantare del cid” a lui Bertoni. Ceea ce m-a intrigat, comparând cele două opere, este faptul că lipsesc sau se adaugă elemente. Aşa că am căutat să aflu baza reală a poveştii. Cine e Cidul?

Suntem în Castilia anului 1033, la cârmă este regele Fernando I. În acest timp, din mulţime se ridică un caballeros ( sau hidalgos – cavaleri spanioli, nobilii cei mai mici din ierarhia feudală a Spaniei. De obicei foarte săraci, erau vasalii infansonilor, nobilimea mijlocie, care, la rândul lor, erau vasalii baronilor, iar baronii aveau ca suzeran pe rege), pe numele lui Rodrigo Diaz de Bivar. În istoria reală, Rodrigo n-a fost decât un căpitan în oştile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al VI-lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit la 56 ani, în 1099, la Valencia.

Teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, când faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. De atunci, frumoasa Valencia – şi atunci se vorbea de frumuseţea grădinilor sale şi de castelul neasemuit – a trecut de la un rege maur la altul. Din teritoriile ocupate, în Spania nu au rămas decât câteva stătuleţe independente, dintre care, cel mai important era regatul Castiliei, stăpânit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI-lea. Dar, adevărul este că poporul spaniol a început să se formeze abia în timpul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, având la bază dialectul castilian. S-a luptat mult pentru Reconquista şi mulţi au murit ridicând spada împotriva arabilor. Dar cele mai mari sacrificii le-a făcut poporul, în special ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfârşitul secolului al VIII-lea până în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Dar cea mai dramatică perioadă, şi ce-a ce a lăsat în urmă cele mai multe poveşti, este perioada în care a trăit şi lupta Cidul (supranumele i-a fost atribuit de regii mauri, cel puţin aşa spune legenda).

Se spune că Cidul a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai luptei pentru Reconquista, fiind şi cel ce eliberează Valencia şi, într-un fel, chiar domneşte asupră-i până la sfârşitul zilelor. Cu toate astea, în realitatea istorică, Cidul a fost un feudal crud şi lipsit de scrupule, dar, a căpătat, în imaginaţia cântăreţilor, cele mai nobile trăsături, devenind astfel un reprezentat de frunte al aspiraţiilor naţionale spaniole.

A fost căsătorit cu Jimena (Himena), luând-o de soţie după ce i-a ucis tatăl, pentru a-i aduce onoare propriului tată, şi au avut împreună două fiice. Pentru cei ce au citit varianta lui Corneille, Rodrigo şi Himena capătă alte trăsături. De fapt, fiecare poet, prozator, a adaptat povestea vremurilor, astfel pierzându-se multe din adevărurile istorice.

În istorie, naşul celor doi a fost Alfonso al VI-lea, cu toate că legenda spune că naşul ar fi fost Fernando. Uciderea tatălui Himenei nu a fost confirmată de istorie, această poveste cu uciderea părintelui apare la Corneille, probabil, pentru a-şi ţine cititorii cu sufletul la gură.

Cidul a trecut prin multe bătălii, atât cu spada în mână cât şi sufleteşti. Cu toate că legendele spun că ar fi murit când barba i s-a cărunţit, în realitate a murit destul de tânăr, la doar 56 ani. Eu n-am reuşit să găsesc nicăieri adevăratul motiv al morţii sale. Poate mă lămureşte cineva cum a murit. A căzut în luptă sau a dat vreo boală în el? Legenda spune, desigur, că după ce Cidul a murit, a lăsat cu limbă de moarte să fie îmbălsămat cu o alifie specială primită de la un rege maur (aceasta având proprietatea de-al face pe mort timp de 20 de ani să arate la fel ca în viaţă), să-l pună pe cal cu spada în mână şi să-l trimită în faţa cotropitorilor. Maurii prinzând de veste că Cidul a murit s-au grăbit să atace Valencia, dar când acesta a ieşit călare pe calul său, cu sabia în mână (avea şi nume spada aia, dar eu nu îmi mai amintesc), regii mauri au fugit (greu de crezut).

Cel mai mult mi-a plăcut povestea celor două fiice ale Cidului. Poveste confirmată şi de datele istorice. Dar pentru asta vă recomand să citiţi „Le Cid”. Sunt sigură că se găseşte şi o variantă în limba română pe undeva 😉

Legenda unui gand

O să încep prin ai mulţumi public Cellei pentru gestul pe care l-a făcut. Mi-a dovedit încă o dată că cineva, acolo, undeva, se interesează şi de sufletul meu. Ceea ce m-a emoţionat şi m-a făcut să mă simt bine deopotrivă. Nu, nu vă spun despre ce e vorba, dar dacă asta nu e prietenie, faptul că simte dincolo de cuvinte şi mă înţelege dincolo de orice altceva, atunci eu nu mai ştiu ce să zic că e. Îţi mulţumesc din suflet, Cella!

 

*

Habar nu am cum sunt de fapt, dacă sunt sau nu fericită. Dorinţele mele mi se par prostesteşti, asta când sunt pe cale să mi le îndeplinesc, îmi fac procese de conştiinţă şi îmi pun tot felul de întrebări. Ei bine, pe vremea când îl citeam pe Oshos, cel puţin, învăţasem că tot ceea ce contează e prezentul, că nu are rost să te gândeşti la viitor, el oricum va veni. Azi nu mai sunt la fel de sigură, din păcate. Nu îmi place sau, mai bine zis, nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc la viitor, la ce voi face mâine, poimâine sau peste un an. Întotdeauna am lăsat lucrurile să vină de la sine, dacă nu au venit, nu prea le-am forţat. Dar azi am avut o discuţie şi cealaltă persoană îmi spunea că e important să te gândeşti la viitor. La chestii de genul: pune bani de o parte, mâine nu ştii ce va fi. Zbate-te, investeşte, munceşte pentru a-ţi fi mai bine.

Desigur, doar ştiţi, eu nu sunt făcută pentru o astfel de muncă, aia cu cârca. De aia am cap să îl pun la bătaie. Şi totuşi, dacă persoana respectivă are dreptate? Încă îmi e greu să văd viitorul. Întotdeauna am mers pe premisa că o să găsesc şi mâine un colţ de pâine. Dar aşa să fie oare? Voi ce părere aveţi? Pur şi simplu nu ştiu să-mi răspund la întrebare. Parcă sunt căzută după altă planetă.

Citeam „Istorii pierdute” a lui Joel Levy şi rămăsesm pe gânduri când am ajuns la Biblioteca din Alexandria. Mit sau adevăr? Mituri sunt câteva pe marginea subiectului. Unele chiar drăguţe, altele banale. Oricum, toată lumea e de acord că Alexandru cel Mare a creat biblioteca, dacă ea a şi existat. Şi mă gândeam, desigur, nu s-a găsit nici o dovadă, nimic cu adevărat palpabil. Nu urme de cenuşă, nu urme de vreo structură gigantică, poate doar bănuieli. De ce noi, oamenii în general, nu putem pur şi simplu să acceptăm legenda. Poate că a fost adevărată, poate că nu, dar de ce trebuie să dovedim totul? Eu aş vrea să trăiesc aşa, în ignoranţă. Pur şi simplu. Să pot visa. Un mare înţelept, odinioară, întrebat de elevul său ce şi-ar dori, a spus că ignoranţa. Asta aş vrea şi eu. Am înţeles ceva de-a lungul timpului, nu ştiu dacă am înţeles mai demult şi nu am ştiut ce am priceput sau, totul, s-a petrecut acum. Dar am înţeles că doar ignoranţii sunt cu adevărat fericiţi.

Ce-i bine şi ce-i rău pentru mine, nu pot să îmi dau seama. Mă simt prinsă între mine şi mine. Ca într-o închisoare. Mă gândesc că poate o să public, poate. Mă gândesc că poate o să am un nou job, poate. Dar niciodată nu mă pot bucura doar la simplul gând. Eu trebuie să am lucrul în mâna mea pentru a fi sigură. Şi, în momentele astea, chiar mă gândesc: „Nu e mai bună ignoranţa?”. Să trăieşti fără să te gândeşti la tine, la ce poţi da, ce nu poţi da, dacă poţi face face, dacă nu. Poate că cititul m-a tâmpit, căci, în ultimul timp, doar de atât a fost vorba. Când să mai scriu? Am alergat după maşină, după una, după alta. Şi, cu toate astea, sufletul meu zace. Nu e împlinit.

Şi, gândindu-mă la biblioteca din Alexandria, nu am cum să nu îmi pun întrebarea. Poate o să vi se pară arogantă, dar asta-i viaţa: Ce o să fiu eu peste câteva mii de ani? Istorie, legendă sau doar praf. Praf pe care nimeni nu şi-l va mai aminti. Şi dacă voi fi o legendă, aş prefera ca oamenii să nu caute dovada existenţei mele, mi-aş dori să creadă pur şi simplu. Poate că nu va fi chiar distractiv să fiu istorie. Atunci ar fi un fapt cert. Poate o Fata Morgana, o umbră încropită în legenda pământului. Măcar un vis sau un gând. Aş vrea să rămân o esenţă a acestei existenţe, dar, oare, nu voi face existenţa de râs?

Habar nu am cine sunt şi cine nu. Ce sunt, de ce sunt. Oare asta îmi e menirea? Oare o să fiu vreodată un scriitor profesionist? Nu mai ştiu să-mi fac iluzii. Nu mai ştiu nimic. Mă îngrop în mine. Uneori am impresia că îmi revin, că sunt pe drumul cel bun. Apoi, cad din nou. Eu în mine, eu cu mine. Şi nu, nu e o depresie. E doar un gând. Poate că sunt mai multe, poate mai puţine. Azi mă ridic, mâine cobor. Aşa e viaţa, nu?