Doar în paralel, nu pot perpendicular.

Aș putea spune că scriu la patru mâini, doar că toate patru sunt ale mele. Mi-am dat seama că mai am două proiecte de terminat. O Iolanda pentru la anul, dar e destul de complicată. Psihologie multă. Memorie inexistentă, caz nasol, nebunie curată dar destul de statică sau nu. Nu mai știu, am atâtea idei în cap că mi se învârte. Oricum, când îmi dau seama ce-mi trebuie mai departe las cartea a treia cu Simona și Laurențiu și mai dau o tură pe la Iolanda. Nu știu cum o să iasă chestia asta. Am capul în două, ba în trei. Pentru că am promis că o să încerc să scriu un fantasy bazat pe personajele poveștilor noastre, ale românilor. Mna, citesc povești, dar încă nu mă pot decide pe care s-o transpun. Unele mi se par foarte mișto așa cum sunt și n-aș vrea să le stric, altele, din contră, îmi dau senzația că le-aș îmbunătăți substanțial (modestia din mine), dar nici una nu m-a strigat cu adevărat. Sigur, am o jumătate de idee, dar cu jumătăți te întorci la paralele.

Scrisul în paralele nu îmi e chiar străin, chiar dacă mai familiarizată sunt cu cititul în felul ăsta. Dar acum o să încerc o perpendiculară să văd dacă-mi iese. Nu știu exact cum e aia, decât dacă o pun pe foaia de matematică, în scris n-am încercat-o. Acesta va fi un alt început. Perpendiculara literară 😀

Șarama

Când ziua începe a se îngîna cu noaptea este ceva normal, dar când lucrul acesta devine permanent este clar că e o problemă. Cartea destinului a fost furată și era întunecată se apropie. Atâta timp cât destinul nu se mai scrie lumea începe să moară.

Mâna invizibilă e neputincioasă, nu mai poate scrie în Șarama. Destinul fiecărui om a fost scris dinainte, acum nimic nu se mai poate schimba. Însă gemenii Sior și Sirona au păcălit dintotdeauna Mâna. Deciziile lor au fost mereu imprevizibile, iar Mâna a fost nevoită de multe ori să rescrie. Așa că ei sunt singurii care pot amâna sfârșitul lumii.

Dar nu numai destinul lumii e în mâinile lor, ci și tronul care a aparținut de drept părinților lor. Sior și Sirona sunt orfani și nu beneficiază de armate și aliați pentru a-și putea lua ceea ce le aparține de drept. Iar când unchiul Sorian află că gemenii sunt în viață pornește un adevărat măcel.

Cei doi sunt nevoiți să se bazeze doar pe ei, pe bătrânul bețiv al satului în care au crescut, pe o pasăre pheonix care e pe jumătate om și pe zeița morții.

Bătălia nu se dă doar pe pământ pentru că și zeii sunt împărțiți în tabere.

Și mai este un secret. Cei doi nu pot învinge decât împreună. Numai că drumurile lor se despart.

Este o poveste ca orice altă poveste. Poate tristă, poate veselă. Dar vă garantez că nimic din ceea ce v-ați aștepta să se întâmple nu va fi așa. Iar finalul este cu totul neașteptat. Tot ce trebuie să faceți e să citiți și să trageți singuri concluziile.

Șarama este cartea destinului și așa va rămâne până la sfârșitul lumii.

Pe cine am mai… împuşcat…

Îmi e greu să vorbesc despre toate grămadă, iar poze nu prea avem, dar ne descurcăm. Începem cu ziua de joi, care a început bine, apoi a fost explozivă – cu nervi – dar s-a terminat la evenimentul organizat de Simona Ionescu (http://www.simonaionescu.ro/?p=2991) şi Click „Din inimă pentru copii”. Ca să nu zic eu, dar tot zic, la Riviera l-am arestat pe Americanu’, adică actorul din „La bloc”, Emil mai pe scurt. Amănunte aici!(http://www.click.ro/din_inima_pentru_copii/americanu-armele-patru-dame_0_1069693153.html) Culmea e că ne-a dezarmat din cuvinte. Careul de Dame a fost cucerit 😉

 Cum am o eroare azi e fara alte linkuri…

 

Continuăm cu vineri când, Ivona, Lucia, Liviu Radu şi persoana care scrie au lansat la LIT şi Fantasy. Liviu Radu a lansat în colectia Fantasy Waldemar. O să ziceţi că a mai fost lansată, eheee, dar nu e aşa, pentru că toate poveştile lui Waldemar se află sub aceeaşi copertă. Dar, acelaşi Liviu Radu, a avut şi o cărticică proaspătă în colecţia Lit „Ghicit de seara. 77 de poveşti foarte scurte”.

Lucia a venit să ne vorbească despre prima carte „Premiile Lili”, antologie în care apar şi eu, evident. Acolo veţi găsi mulţi autori cu adevărat excepţionali. Bine, eu sunt cea mai cea.

Apoi, Ivona a lansat cu mare fast „Negru de fum”, iar funny a fost că s-a cumpărat mai mult „Crăciunul mincinoşilor” 😀 Eu, normal, aşa cum am stabilit, am lansat „Dincolo de oglindă”.

Până aici e totul clar, nu avem poze, aşa că vă imaginaţi singuri.

Azi, respectiv sâmbătă, am avut o nebunie. Una reală. Una cu dureri de picioare, spate, cap. Ca să nu mai spun că a doua seară consecutiv am condus printr-o ceaţă de abia se vedea axul drumului – de autostradă vorbesc, că dracu’ a pus un bec acolo să se vadă cât de cât. Lăsăm politica, trecem la cărţi, dar e rău că tot ajungem la politică.

După ce am lansat-o pe cea mai tânără autoare din România, Maria Alexandra Ion, cu volumul de debut „Lily of the Valley. Lena Turner şi misterul fratelui piertdut”, s-a produs nebunia. Dar, mai întâi, vă anunţ că am cunoscut un copil excepţional. Să ai curajul să publici la 14 ani e mare lucru. Dar cel mai mult îi admir părinţii care au susţinut-o. Merită să cumpăraţi cartea.

Restul zilei, până la ora împuşcăturilor, mi l-am petrecut cu Monica Ramirez. Adică cafele, mâncare, fresh-uri, cafele, mâncare, fresh-uri. La tura a doua ne-a ţinut companie şi Vlad, care are o surioară excepţională.

Şi ajungem la împuşcături. Ca şi anul trecut, când vine vorba de împuşcături îl avem printre noi şi pe Comisarul Ciocan, dar… ei, da, şi pe Paleologu. Uhhh, grea treabă. După ce s-au decernat premiile RCWC, pentru traducere, edituri, etc, a venit şi rândul lui Denis Grigorescu care a câştigat concursul de romane poliţiste – dar despre asta vorbim mai pe larg mai mâine. Viorica şi Teodor Morogan au lansat o nouă carte şi au fost alături de noi. Monica şi-a lansat „Asasin la feminin”, iar Lucia, şi de data asta, a dovedit că Aghata Christie e de fapt o Lucia Verona, adică, normal, şi-a lansat „Crima de la Jubileu”.

Toate bune şi frumoase până aici. Înainte de-a intra în scenă Careul de Dame, normal, ne-am înarmat. Eu, Lucia, Ivona şi Monica. Ivona şi Monica au puşti, eu cu Lucia, modeste, doar pistoale. Câştigate cele din urmă, nici nu vă închipuiţi ce grele sunt puştile alea. Ei bine…

Recunosc, ne-am făcut de la început planul de-al aresta pe Ciocan, dar a dispărut, aşa că l-am ameninţat vehement pe Paleologu – jur că abia am ţinut-o pe Lucia să nu tragă 😀 Când l-am zărit pe Ciocan eu şi Ivona am sărit repede şi l-am adus în faţă sub arme. Celelalte două doamne ni s-au alăturat imediat. – Suntem ca cei trei muşchetari – Domnul Ciocan, în timpul său liber, dar îmbrăcat în costumul oficial ne-a cerat şi a zis că e ilegal ce facem noi şi că nici în glumă să nu ne jucăm cu aşa ceva. Dar replica Luciei a fost genială: „Dar eu nu mă joc”. Spusă pe un ton rece care nu lăsa loc de interpretări, puteţi să vă daţi seama că eram pe jos de râs. În schimb, fără a-şi da seama, Paleologu a fost chiar fericit să-l tot ameninţăm. S-a crispat doar puţin când i-am spus să citească Parfumul că e Victor Ciutacu personaj acolo, dar i-a trecut repede. Apoi i-am spus despre crima perfectă exact când domnul Ciocan venea să-mi pupe o mână. Normal că mi-am retras cuvintele „Domnule, terminaţi, nu există crimă perfectă, poliţia veghează!”. Ca să nu ziceţi că eu nu ştiu bancuri. Porcărelele poate vi le povestesc în privat. Momentan avem treabă.

 

 

 

 

Nu uitaţi să cumpăraţi „Crăciunul Mincinoşilor”, momentan printr-o comandă via mail (la mine sau la Ivona). Acum avem treabă. Săptămâna viitoare Careul e la Tonomatul de pe doi, dacă aşa s-o scrie, apoi avem un Târgu Mureş. Nişte serate mai speciale… Vă spun eu pe parcurs.

 

Scuzaţi-mi incoerenţa, dar sunt după trei zile infernale. Şi sunt pe moarte. Până când îmi revin puteţi să-mi faceţi corectura pe text. Ei, evident că am întâlnit oameni mişto, am reîntâlnit oameni mişto şi am fost la ziua lui Candice unde am stat destul de puţin că eram frânte – eu cu Ivona. Restul… întrebaţi şi vă voi răspunde 😛 Byyyyyyyyyy…………………..

 

UPDATE: Multumim Raluca Nicula pentru poze

 

Aceşti frumoşi adolescenţi

Azi am fost invitată de către Maestru Marin Ioniţă la Cenaclul literar pe care-l ţine de ceva timp. Recunosc, că acum nu se face să nu recunosc, că am avut o oarecare îndoială. Mă gândeam că sunt tineri participanţii, elevi de liceu, cu probleme amoroase, care vor citi texte siropoase şi care, în cele din urmă, mă vor face pe mine să mă dau cu capul de toţi pereţii înroşindu-i. Că aşa e nice, dacă tot dai cu capul de pereţi să se şi vadă.

M-au întâmpinat cu un trandafir şi patru fete excepţionale au îngheţat pentru o mine o jumătate de oră. – Fireşte că am întârziat, prea de dimineaţă, n-am auzit ceasul –

Mai întâi le-am spus cine sunt şi cu ce mă ocup. Unii ştiau, alţii nu. Am discutat. Adică m-au întrebat. I-am întrebat şi eu. Dezinvolţi. N-a fost nevoie să mă rog de ei să scoată două vorbe aşa cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor. V-am mai spus eu de lansări cu tineri. Tragi de ei să îţi pună întrebări, nu că n-ar vrea, doar că sunt timizi. Ei nu au fost. Au întrebat ce le-a trecut prin cap, fără nici o teamă.

Unii din ei fac şi actorie. Se pregătesc intens. Ba chiar vor să dea mai departe la Teatru şi Film. Sunt talentaţi. Doamne, sunt excepţional de talentaţi. Am întâlnit de la texte foarte mature şi bine scrise, până la proză comică, bine interpretată de autor. Foarte bine interpretată.

Apoi am ieşit la un suc. Trebuie să recunosc că mi-au făcut toată ziua frumoasă. Tineri rebeli, judecabili dacă ar fi s-o întrebaţi pe mama. Tineri care vor să experimenteze şi chiar o fac. Poate de aceea scriitura lor e atât de bună, pentru că nu le e teamă de faptul că vor fi judecaţi. Sunt liberi. N-am mai cunoscut de mult timp atâţia tineri la un loc, talentaţi şi liberi, lipsiţi de inhibiţii şi cu toate astea păstrând bunul simţ. Au vieţi complicate, blamabile pentru unii. Pentru mine nu. Chiar îi admir pentru curaj, tenacitate şi faptul că fac exact ceea ce simt. Sunt foarte direcţi. Li se rupe. Văzându-i, ascultându-i, mi-am dat seama că ei sunt cei care vor schimba mentalităţi. Mentalităţi încăpăţânate, care vor doar să judece şi să judece la nesfârşit, fără a se pune în pielea celuilalt.

Da, ei sunt cei, care, sper eu, vor schimba mentalităţile astea de rahat ale unei societăţi ce ne vrea roboţi. Să gândim la fel, să nu încălcăm poruncile, să avem temeri din cele mai odioase. Sper să rămână aşa pentru totdeauna, să nu se schimbe pentru nimeni şi nimic în lume. Tinerii ăştia m-au făcut să mă simt atât de vie în cele câteva ore petrecute cu ei, cum nu m-am mai simţit de mult timp. Vă implor, nu vă schimbaţi, indiferent cât v-ar judeca lumea. Sunteţi prea frumoşi aşa.

Am discutat de toate cu ei: filosofie, religie etc. Au păreri diferite, dar asta nu înseamnă că nu se acceptă aşa cum sunt, lucru greu de realizat în lumea asta. Şi da, sunt foarte, foarte inteligenţi. Probabil că voi n-aţi vedea decât nişte rebeli care încearcă să pară mai interesanţi, să îşi creeze valori false sau mai ştiu eu ce poate gândi neuronul uman. Nu e aşa. Sunt ceea ce sunt şi se simt bine în pielea lor. N-am ştiut că în Piteşti există aşa ceva şi sper să mă mai primească din când în când în rândul lor, pentru că mă simt atât de mândră că i-am cunoscut încât aproape că am uitat că mai exist şi eu pe lume.

Nu pot decât să vă mulţumesc pentru ziua asta şi pentru că sunteţi ceea ce sunteţi. O să o amintesc aici doar pe Alina, e singurul blog pe care-l ştiu acum. Dar i-aş ruga şi pe ceilalţi să-mi lase aici adresele blogurilor lor. Şi scrieţi, pe blog, pentru că, în timp, o să vedeţi, e ca un exerciţiu. Şi aşa veţi deveni din ce în ce mai buni. Nu că nu aţi fi deja. Dar întotdeauna se poate mai bine.

Just Lala

Inocentul a apărut de vreo două zile şi are şi copertă. Lala începe să se prindă. Cititorul se afundă tot mai mult în neştiinţă. Aşa merge treaba.

Prwave iar a făcut o treabă minunată.

 

Şi în timp ce Lala munceşte, Oana doarme. Pentru că se pregăteşte fizic şi moral de zilele ce vor urma. Pentru că vor urma. Şi vom zburda spre Iaşi unde le vom povesti – dacă vom avea cui şi nu o fi toată ţara în grevă – oamenilor cum e cu scrisul, cititul, pipăitul… hârtii, etc. Că după mă pregătesc de Cluj şi Deva şi apoi de Bookfest. Că mai e şi Bookfest. Ce o mai fi după vom vedea, că o mai fi timp.

 

Şi ce mai era de spus? Ăăă, da, încă îmi mai e somn. Dar la treabă, tovarăşi, că n-avem timp.

Păi dracu’ a mai crezut?

Eu ştiam c-o pregăteşte. Că o scrie. Că o ceva acolo. Nu ştiam sigur ce. Dar tot auzeam şoapte cum că o să publice. Şi am aşteptat, şi am aşteptat până am uitat. Şi poc, loveşte ca un fulger. A apărut. Văzui pe colo, pe colo. Iote, băiii, a scris-o. A scris-o, a scris-o sau era scrisă şi a publicat-o, nu sunt sigură. Dar mă va lămuri el într-o zi sau mă vor lămuri alţii, vom vedea.

Ideea e că dacă pe 19 mai treceţi prin Bucureşti, la ora 17:00 nu-l rataţi. Mordechai e o apariţie. E un personaj. E inedit. O să vedeţi. De aia şi cred că a scos ceva măreţ. Bine. O mai fi şi calitatea invitaţilor care mă face să cred asta? O fi.

Şi datorită Cellei aflu că se poate comanda şi online, de aici. Dar eu nu o vreau online, pentru că vreau autograf. Fac colecţie de autografe. Nu ştiu dacă voi putea ajunge la lansare ţinând cont că mâine zburd întreaga zi, aşa că… eu îi doresc „succesuri” maxime.

A, da, şi voi nu uitaţi să vă duceţi să-l vedeţi. Unde? Păi afişul de ce îl pun, a?

Sex cu Renata…

INTERZIS CELOR SUB 18 ANI!!!

 

Doamne, e „Zilele mele cu Renata”. Nu, Doamne fereşte, nu e cu sex. Renata e un fel de călugăriţă. Nimeni nu face sex cu ea, doar că ea face sex cu toată lumea 😀

Da, proiectul inedit al lui Alexandru Petria apare. Şi unde dacă nu la Tritonic? Adică, serios acum, cine ar fi avut tupeu să scoată o carte despre viaţa monahală dacă nu nişte nebuni? 😀 Dar ştiţi ce e mişto, că e o carte chiar foarte bine scrisă. Chiar foarte, foarte, foarte mişto. Desigur, nu o recomandăm celor sub 18 ani (asta e mai mult pentru părinţi), dar dacă cumva sunt curioşi, îi rog să o citească cu fereală să nu se prindă ăi mai mari din preajma lor că am impresia că eu mi-o voi lua.

Aşadar, dragi tovarăşi şi prieteni, am onoarea de-a vă prezenta „Zilele mele cu Renata” de Alexandru Petria. Foarte curând o veţi putea ţine în mână. Sunt aşa mândră de el 😀 Şi de Renata, fireşte 😉