Criminală zi…

Adică tot aştept să pic. Aşa, de tot. De oboseală, în primul rând, apoi de ce o mai fi. Dacă o mai fi. Că momentan nu pot gândi dincolo de oboseală şi mai nasol e că ziua nu s-a terminat. În plus, nu ştiu ce au toţi astăzi, că fără mine parcă nu le iese nimic. Degeaba spun eu că am scris toată noaptea la o piesă de teatru şi că am dormit doar trei ore. Nu, nimeni n-are nici o treabă. Toţi dau nepăsători din umeri. Cică tot trebuie să fac ce trebuie să fac. Dacă eu zic că nu există acest trebuie iese rău. Aşa că nu mai zic nimic şi fac.

Că nu-i uşor cu ochii în gură şi gândul oriunde în altă parte, doar la ce trebuie nu, să scrii o piesă de teatru. Dar, deh… oameni simpli. Cu minţi simple, gânduri simple, probleme simple.

Şi totuşi am o consolare (vă jur, noroc că am citit ieri piesa de teatru, că azi nu mai văd bine), şi anume începerea concursului Premiile Lili, care debutează cu o piesă de teatru foarte… (nu spun cum, că influenţez juriul, spun diseară), aşa cum a debutat şi anul trecut cu piesa mea de teatru. Frumos. Aşadar, diseară la ora 22 vă aştept pe toţi să comentaţi piesa. Am dat link, da?

Sper doar ca până atunci să-mi revin. Măcar de-aş apuca să dorm. Recunosc că am aţipit puţin cu laptopul în braţe în timp ce făceam corectura şi Tudor Gheorghe îmi zicea „Adio, doamnă!”. Păi, adio. Şi pac, am adormit. Aşa că nici de corectură n-am fost în stare. Am dormit vreo cinci melodii până mi-a sunat telefonul.

Dar cică am treabă. Şi mai trebuie să ajung şi la zece bănci. Eh, până la 18 e timp. Destul chiar.

În cazul în care piteştenii aud o bubuitură e doar maşina mea ajunsă prin vreun zid, asta pentru că am adormit la volan. Dar nu vă faceţi griji. Eu o să scap teafără.

Şi încă n-am chef să râd. Că încă nu prea am de ce.

Aşadar, tot acolo vă aştept diseară.

Da, da, azi am viteză şi spor

Păi doar nu credeţi că nu scriu. Ba scriu. Când vrei să fugi de realitate ce poţi face mai bine? Te bagi în sufletul unor personaje şi gata. Ai scăpat. Cel puţin eu tot am cum scăpa. Alţii nu sunt la fel de norocoşi. Şi pentru că acum sunt în pielea propriului personaj pentru vreo zece minute, m-am gândit să vă povestesc, dar înainte de asta, trebuie să anunţ că din pricină de cădere de tensiune Club de Carte, din păcate, a pierdut câteva postări. De recuperat nu se mai pot, aşa că promit că în weekend-ul ăsta le voi rescrie. Asta este. Se mai întâmplă!

 

Ce vă (ne) mai pregăteşte Tritonic:

 

Sfârşitul ăsta de lună, dar şi începutul celeilalte se anunţă a fi unul aglomerat.

Încep cu un debutant: Oana Duşmănescu care apare, nu ea, cartea, în colecţia Caşmir cu „Urechile pisicii Olga”. Dar vom mai vorbi când vom avea mai multe date. Eventual şi o copertă. O găsiţi pe facebook. Şi urechile şi pe Oana 😉

 

Alexandru Petria apare şi el cu un roman ceva mai deocheat „Zilele mele cu Renata”. Cred că la începutul lunii viitoare din câte am prins pe surse. Vom vedea şi vom analiza la momentul propice.

 

Eh, surpriza şi vampirii a doi străinezi, o veţi avea în vară. No, nu vă spun cât am tras. Vă spun eu zilele astea mai mult 😉

 

Dar cea mai mare surpriză şi cea mai mare bucurie a mea ţine de Luciaaaaaaaaaa Verona. Da, cartea Luciei „Labirint obligatoriu” o să apară, cred că în acelaşi timp cu „Parfumul…”. Lucia nu e nici la debut, nici la altceva. Este unul dintre marii noştri autori şi dramaturgi. Aşa că trebuie să-mi înţelegeţi bucuria. Mă bucur că Lucia a venit cu o carte întreagă la Tritonic, pentru că nu e prima ei apariţie aici. Dacă vă amintiţi de „Domnul deputat se prăbuşeşte”… ei, da, şi Lucia a contribuit cu un text alături de alţi mari autori ai noştri. În fine, în cartea aia au fost numai autori mari. Aşadar să ne pregătim şi s-o primim pe Lucia la Tritonic. ( Nu de alta, dar facem dublă lansare şi dacă nu zic de bine stau la uşă 😀 ). Dar despre asta vorbim imediat ce ni se oferă o copertă.

 

Alooooooo, Tritonic. Vrem copertă la cartea Luciei. Repede! Repede!

 

Şi acum mă întorc la Anastasia (momentan o scriu tot aşa, chiar dacă în realitate Stelian Munteanu i-a pus şpe mii de s-uri)  sau nu la Anastasia?! Eheee….

Îl poţi ucide pe cel pe care-l iubeşti?

Întrebarea din titlu mai aşteaptă, pentru că am de făcut nişte anunţuri importante:

 

1 Am donat pentru Daniel Răduţă. Mă aştept ca şi alţii să o facă, pentru că e vorba de viaţa unui om. El are nevoie de ce a mai rămas uman în noi. Chinezu, de asemenea, are o iniţiativă în ceea ce-l priveşte, aşa că vă rog să intraţi şi să vă informaţi.

 

2 Am reuşit, în sfârşit, să mai trimit şi eu ceva la „Cenuşa de trandafir”, recunosc că am o lene teribilă, dar iată că m-am forţat şi aş vrea să citiţi şi să-mi răspundeţi. Acolo, nu aici.

 

3 Dacă nu-i dau lui Vania link o să scad în Zelist şi o să mă sinucid 😀 Tot nu pricep ideea cu Zelistul. Adică îmi explică cineva de ce sunt toţi obsedaţi de chestia asta? Că mie nu-mi pasă. Mă simt bine fără, oricum n-am intrat decât o singură dată acolo. Aşa că… Zău că o duc bine şi fără asta.

 

Şi acum să trecem la ceea ce vă spunem. V-am povestit de thriller-ul pe care-l scriu: „Sărutul morţii”. V-am dat câteva indicii. Inclusiv că asasinul meu e îndrăgostit. Că un viitor asasin e îndrăgostit de aceeaşi persoană ca şi asasinul principal. Că serviciile au luat-o razna şi nişte crime îngrozitoare se petrec în ţara cu cele mai multe servicii secrete. (Staţi calmi, abia am reuşit şi eu să mă prind care e legătura între crime şi Anastassia – eu tot nu ţin minte cum a apărut în Somalia). Bine. V-am spus că apare şi Lala, ca personaj secundar, şi Stelian Munteanu, şi Sofia Matei, şi mama 😀 … Nu, mama nu apare.

Dar am rămas la problema Anastassiei. Vânată de serviciile secrete şi cele militare şi cele foarte secrete, ea nu face decât să se gândească la domnul ’cela. Adică nu e bine. Serios. Puii mei, e un asasin. Nu are timp de tâmpenii. Mă rog, adevărul e că nici nu prea le face tâmpeniile. Doar că-i cam piere pofta de ucis. Şi cu toate astea nu prea are de ales. Ori ea, ori ei. Iar ea nu e pregătită să moară. Nu până nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în cei cinci ani care i-au fost şterşi din memorie. Şi când îşi va aminti va fi şi mai nasol, pentru că atunci chiar o să vrea să-i omoare pe toţi.

În fine, crima din Bucureşti o zguduie, şi îşi dă seama că ori ia arma în mână, ori îşi sapă singură groapa şi-şi trage un glonţ în cap. Dar are o problemă, e îndrăgostită. Şi aici intervine nebunia. Pentru că Anasatassia se gândeşte să-l ucidă. Crede ea că astfel va scăpa de o problemă şi va reveni la ceea ce e ea de fapt.

Acum acţiunea se complică, pentru că nici el nu stă în banca lui şi după ce o vede (sau i se pare că o vede) ucigând un om cu mâinile goale, începe să facă săpături şi s-o caute. Cumva, serviciile află de existenţa lui şi îşi pun în cap să-l prindă şi să încerce s-o şantajeze, cu toate că sunt sceptici. Doar o cunosc de mai bine de zece ani şi e cam greu de şantajat. Le trece şi lor prin cap că e un asasin, antrenat de ei, care ar putea să nu reacţioneze în nici un fel. De obicei ea nu reacţionează la sentimentalisme.

Aşadar Anastassia trebuie să decidă: îl omoară? (cu toate că ştie că el nu are nici o vină), îl lasă în viaţă şi îşi „taie” ea venele (doar teoretic, desigur) sau îl salvează? Bine, şi dacă-l salvează, până la urmă ce va face? Şi-l va scoate din minte pentru totdeauna? Lăsându-l să zburde. Sau îl va păstra pentru ea?

Acum să nu uităm esenţialul, cu toate că nu contează absolut deloc, dar există. El e însurat. Bine, şi ea e măritată, dar nu se pune, doar soţul e un agent pus pe capul ei şi a mai încercat şi s-o ucidă.

No, acum să vă văd. Ajutaţi-mă să scriu romanul ăsta. Daţi-vă cu părerea. Aleg eu ce-mi convine, desigur 😉

A, şi ţineţi cont şi de faptul că asta e totuşi o acţiune secundară. Că oricât ar fi ea de dusă cu pluta, tot e în pericol. Şi tot trebuie să ucidă. Şi câte şi mai câte. O nebunie totală. Să nu mai spun de crime. Criminalul din Indicii a fost şi va rămâne mic copil. Aici vorbim de sadism adevărat. Şi vă rog să mă credeţi că asta îmi ia mult timp de gândire. Trebuie să fiu sadică până-n măduva oaselor. Pe partea cealaltă mă gândesc şi cum ar fi normal să se poarte un asasin pus faţă-n faţă cu amorul. Hai, hai, vreau idei.  

Dacă asasinul e îndrăgostit?

Ei, se mai întâmplă. Personajul din „Sărutul morţii” s-a sucit puţin. Şi acţiunea s-a sucit ceva mai mult. S-au sucit multe la drept vorbind. Au apărut trei personaje principale. Iar cel al Anastassiei e povestit din punctul ei de vedere, la persoana întâi.

Şi se întâmplă aşa în mare: serviciile secrete din Europa, cam din toată, o urmăresc. De ce? Nu vă spun. Oricum, personajul meu total insensibil… bine, încă e insensibil, doar că am îndrăgostit-o 😀 Mi se părea normal să aibă şi ea un punct slab, ţinând cont că îi omorâseră şi ultima rudă de gradul zece, iar din punctul ăsta de vedere o durea fix. Da, o să ziceţi, dar Mihai Marinescu, soţul? Ei, hai, chiar ea să nu se fi prins că era căsătorită cu pictorul doar pentru ca el să poată raporta unde trebuie?

Asta e o parte. Fuga Anastassiei. Dorinţa de-a nu muri inainte ca omul ăla să afle că ea îl iubeşte, prostii din astea.

Intriga doi. O puştoaică antrenată să ucidă, aşa cum fusese şi Anastassia la vremea ei, se îndrăgosteşte de acelaşi bărbat. Dar cum o face e mai interesant. Să vă spun cum? Hai să vă spun. Puştoaica, din când în când, îşi confunda propriile sentimente cu ale Anei (aşa o alint eu 😀 ). Da, vă daţi seama ce ciudat se simte mai ales că nu o cunoaşte nici pe ea, nici pe el. Dar ea se îndrăgosteşte.

Între timp, în ţara cu cele mai multe servicii secrete (unde să fie asta?!) se petrece o crimă. Ce legătura are crima cu cele două? Şi cum ajunge un agent din „Celula neagră” românească să ancheteze cazul? Şi aşa avem trei personaje principale.

Yap, Opus Dei sunt tot acolo. Mai e şi Boris un personaj sinistru dar care sigur va prinde la cititor pentru că, în esenţă, el e tipul bun, într-un sens destul de sinistru.

Bine, e o acţiune destul de complicată. Cu multe intrigi, multe personaje secundare, multe acţiuni secundare, care se leagă la un moment dat. Şi, presupun eu, multe pagini. Îl veţi întâlni în cartea asta şi pe Stelian Munteanu, dar şi alte personaje din „Somalia, mon amour”. Personaje pe care le-am răpit puţin din cadrul lor 😀

Şi ţinând cont că am avut o noapte albă, atât de albă încât mă doare şi acum capul, am avut timp să-i găsesc melodia care i se potriveşte. Cel puţin primei părţi a poveştii. Pentru că, totuşi, debutează cu o asasină care nutreşte sentimente la o vârstă destul de înaintată pentru o primă iubire adevărată. Sau cel puţin aşa i se pare ei. Bine. Avem slăbiciuni. Avem crime. Avem personaje telepate sau cu alte astfel de capacităţi. Avem chestii reale multe, dar va trebui să le descoperiţi singuri. Nu o să fie greu, pentru că la sfârşitul cărţii voi scrie bibliografia. Sigur, cartea în sine e o fantezie, dar cu multe elemente reale presărate.

Am înnebunit de tot dacă ţineţi cont că citesc despre mafie, despre GRU (serviciul secret militar rus 😉 ) şi alte asemenea. Să nu vă mai povestesc despre arme. Cred că după ce termin cartea asta îmi voi putea da cel puţin un doctorat în arme.

Dar gata, am zis şi aşa prea mult. Vă anunţ că această tentativă de roman a ajuns pe la cincizeci de pagini şi sunt abia la început. Oh, şi uitasem ce e mai important. De fapt sunt două lucruri importante. Una din acţiunile secundare pornesc de la o idee combinată, o discuţie sădicuţă dintre Xreder şi Remus. Iar a doua este că un pilot profesionist mă învaţă nişte chestii (teoretice) ce vor fi folosite în nişte urmăriri cu maşina. Dar nu sunt chestii comune, o să vedeţi voi despre ce e vorba.

Aşa, şi ziceam că prima parte are şi o melodie:

SĂRUTUL MORŢII – Fragment

FUGIND

 

Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.

Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea să mi se zbârlească. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.

Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.

„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.

Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.

Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.

 

*

– Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.

Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.

– Anastassia Marinescu!, oftează. Un alt mit spulberat.

– Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.

– Eşti prea blând, Boris.

Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?

– Când crezi că se va trezi?, întrebă femeia.

Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.

– Peste trei ore.

Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.

– Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.

O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris ce o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.

Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.

– Uşor, uşor, vino spre lumină.

Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început i-am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.

– Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.

Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surpind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.

– Hai, fată, te bag sub duş.

Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.

– Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş pe semne.

Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.

– Ei da, zice Boris întizându-mi prosopul, vor să te elimine.

Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.

Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.

– Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.

Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.

– Şi tu?

Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.

– Te vor ucide.

Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.

– Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.

Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.

Să încep şi eu ziua ca omul

Tot n-am somn, aşa că debitez. Mi s-a părut că am ceva în cap (sigur că n-am), ceva ce începea cu: „Dacă mă împuşca atunci…”… exact, s-a terminat acolo 😆 Atât am avut, atât am spus. Ba chiar am şi scris. E? Nu e minunat? Patru cuvinte. Suficiente pentru o eternitate. Sper ca mâine să reuşesc să duc la bun sfârşit „Alte ţărmuri”. Nu că ar fi cartea de vină, pentru că nu e. Eu îs. Pentru că, aşa cum e normal în mintea mea, cu trei zile înainte de anul nou am început trei cărţi: aia de o găsiţi acum pe club, Cervantes cu ale lui nuvele şi „Alte ţărmuri”. Cum Cervantes e un DEX ceva mai mic, n-am şanse să o termin prea repede. Mai ales că nu prea mă omor după proză scurtă, nuvele sau altele de acest fel. Nu mă întrebaţi de ce. Dar nu-mi place nici să le scriu, nici nu mă omor cu cititul lor. Chiar dacă după, adică după finish, chiar îmi plac. Cred că am o problemă doar cu scrisul şi cititul lor. Pentru că pe urmă mă gândesc şi îmi dau seama că mi-au plăcut. Ce-o fi în capul meu. Nimic! Corect.

Ca să nu mai spun că deja m-am abonat la Meyer şi Martin. Da, în această ordine. Pentru că trebuie să citesc Gazda, doar jumătate e tradusă de Shauki. Şi trebuie. Aşa că mâine voi începe primul exerciţiu „deschide cartea”, poate după o oră, cel mult două voi ajunge la „citeşte cartea”. Dar asta rămâne de văzut.

Şi totuşi chestia asta mi-a rămas în cap: „Dacă mă împuşca atunci…” sigur, categoric aş fi fost moartă, dar poate că trăgea în picioare sau în mâini. Nu? Sau nu. Normal.

UPDATE:

Ok, neavînd somn şi în neavînd ce face am terminat „Alte ţărmuri”. Mi-a plăcut cam 80%, aşa că am scris despre ea. Dar înainte de-a vă spune unde să vă duceţi, trebuie să lămuresc câteva lucruri. Da, am fost tentată până-n măduva oaselor să distrug această antologie, dar am fost obiectivă până-n măduva oaselor. Presupun că data viitoare nu o să-mi mai iasă la fel de bine, obiectivitatea. Recunosc că am notat toate greşelile gramaticale, dar nu am vorbit despre asta. Nici nu o s-o fac, momentan. Dar am un sfat: după cum unii dintre voi ştiţi după ce a apărut Abiaţia, la Millennium, destul de plină de dezacorduri între subiect şi predicat, nu am zis nimic public, am mai bătut apropouri, dar ipocrizia e destul de mare 😉 Tocmai de aceea le spun celor câţiva autori care au sărit să mă critice pe mine la un moment dat, mai întâi să-şi rezolve propriile probleme gramaticale, şi în ziua în care ei nu vor mai avea nici cea mai mică greşeală să vină să stăm de vorbă pe text. Îi mai spun şi domnului care a ţinut în repetate rânduri să mă jignească semându-se „Argofufa” că nici domnia sa nu e mai presus. Virgula între subiect şi predicat e naşpa 😉 Şi vă mai rog ceva, înainte de-a-mi critica un text, măcar să vă prefaceţi că-l citiţi, pentru că aşa mi se pare corect. Oh, şi atacurile la persoană, hai să le folosim atunci când veţi fi atacaţi direct de mine.

Şi repet, chiar am fost obiectivă până-n măduva oaselor. Nu am urmat sfatul lui Feri de-a citi cu ochi de scriitoare, pentru că ştiu sigur că nici unul dintre autori sau dintre cei ce fac parte din SRSFF nu mă consideră a fi aşa ceva, ceea ce nu mă deranjează, e problema fiecăruia. Dar am citit cu ochi de cititor, lucru pe care nu mi-l poate nega nimeni, indiferent cât de înverşunat ar fi împotrivă-mi.

Poate că blogul ăsta va fi uitat la un moment dat, dar recenzia va rămâne aşa cum e acum. Şi va rămâne acolo mult timp. Acestea fiind spuse, că sunteţi autori, cititori, fani ori ba ai genului SF, puteţi merge aici şi citi ce am scris. Deja cred că v-aţi făcut o părere dacă aţi citit cu atenţie începutul. Şi cu asta, sănătate. Ne mai auzim!

Să ne depolitizăm

     

Decât politică la cină să mâncăm, mai bine o carte bună să citim. Nu de alta, dar riscăm să ieşim cu toţii tâmpiţi din povestea asta şi nu avem nevoie de mai mulţi decât sunt deja pe pământ 😀

Aşa că azi tot ceea ce am să fac e să vă îndemn să citiţi. Ce? Cum ce? Faust, normal. Da, i-a venit rândul şi m-am distrat bine cititind-o. Am mers cu Chiron, am întâlnit grifoni şi lamii şi alte cele. Dar, în special, l-am cunoscut mai bine pe Mefisto.

Şi cum cărţile care stau la rând nu vor să mi se aşeze în mână, m-am gândit să rămână tragedia la loc de cinste zilele astea. Aşa că am trecut la cartea asta. E una din puţinele ale lui Shakeaspeare care mi-a scăpat. Bine, nu mi-a scăpat, doar că n-am avut chef de ea. Dar azi, stând la o cafea, ei bine m-am încumetat şi m-am apucat de citit. Parcă nu m-aş fi desprins de Goethe, cu toate că, trebuie să recunosc Shakeaspeare e mult mai simplu în exprimare.

Acum că aveţi treabă în weekend ce îmi mai rămâne de făcut decât să vă doresc lectură plăcută? Şi credeţi-mă, chiar o să aveţi. Viva Faust! 😀

 „Împăratul vostru-n minte-i

Ca ecou într-o vîlcea;

De luăm noi bine-aminte,-i

Ca-ntr-un basm: – A fost cândva.”

A câştigat Premiile Lili

 

Am promis că o s-o postez. Recunosc, nu am rescris-o. Dar după ce a spus Bujor Nedelcovici nici n-am mai simţiti nevoia. Aici aştept şi criticile dure. Vă rog.

Oana Stoica-Mujea

 

Lady Helena.

 

Personaje:

Helena – luptătoare, ajunsă pe marginea râului Styx

Atena – zeiţa înţelepciunii (până când îşi va dezvălui identitatea rămâne fără nume, acoperită de o mantie sărăcăcioasă, stă tot timpul cu spatele la Helena)

Charon – luntraşul lui Hades (nu apare fizic, dar din când în când i se aude glasul)

Un bătrân – ajuns pe marginea râului Styx, fiind de fapt Zeus.

Corul bărbaţilor, poziţionat în umbra cortinei

 

SCENA

 

Acţiunea se desfăşoară pe malul râului Styx. Un pod de aramă trece peste scenă, oprindu-se acolo unde începe râul. Este semiîntuneric şi din când în când se aud valurile lovindu-se de mal.

 

ACTUL 1 (Monolog)

 

Helena, singură pe malul râului, îşi plânge soarta 

HELENA

(Ţinând în mână spada)

 

O, Zeus, mârşav te-ai arătat cu a mea soartă. Cum m-ai lăsat să mor fără un ban în mână, şi astă creatură să-mi ceară bunul cel mai depreţ pentru a trece râul.

Nu, nu, nu şi nu. Niciodată nu voi lăsa din mână singura-mi alinare. Cea ce m-a apărat, aşa cum eu am respectat-o.

O, Zeus, cât de bine ştii cum am luptat noi amândouă. Spada în mâna-mi s-a mulat ca o mănuşă, ca o alinare. De-ar şti Charon prin câte am trecut. O, Zeus, ce crud, ce nemilos…

(Se adresează spadei)

Îţi aminteşti, bună sfătuitoare, cum ne-am împreunat? Eu om, tu un metal, ce fără suflet te credeau cei mulţi. Şi iată, împreună stăm şi aşteptăm să trecem în lumea celor morţi. În iadul însingurării. Dar nu, nu te voi da, de-ar fi să aştept aici o veşnicie. Căci împreună noi om sta. Aşa cum alţii au stat în somnul de pe urmă.

Ţi-aduci aminte tu cum a început revolta în ţara mea îndepărată? Cum toţi bărbaţii au fugit când ciclopii au dat năvală, la comanda lui Ares cel vijelios? Şi eu, ce am făcut atuncea? Femeie măritată în pântec cu un prunc. Căci nu puteam lăsa ca totul să fie călcat în picioare. Dar ei, mişeii, bărbaţii, cum au fugit, unii cu plozi cu tot şi s-au ascuns în temple sau în munţi. Iar tu, măreaţă spadă, stăteai pierdută în mocirlă. Parcă-ţi plângeai de milă sau furie să fi fost. O, da, erai înfuriată căci n-aveai să mai simţi sângele cald şi umed pe lama-ţi lucitoare.

Şi-atunci te-am ridicat şi te-am privit ca pe-o zeiţă. Şi am ştiut pe dat. Spre celelalte m-am întors şi am strigat: „Iată-ne salvatoarea!”. Şi tu, o, mândră spadă, şi tu parcă ai răspuns. Ai străluci în lumină, ca o zeiţă la apus.

Şi toate celelalte mi s-au alăturat, şi ce-au făcut atunci, şi ele s-au n’armat. Şi am plecat la luptă. Si câţi ciclopi am mai ucis, noi două şi cu ele. Nici nu i-am numărat.

Iar el, acum, mişelul de Charon, te cere pentru a mă trece dincolo de râu? La ce? Pentru a mă duce în iadul înfierbântat, pentru a pedepsi dragostea-mi pentru oameni, luându-te de lângă mine. Şi mi-a şi zis mişelul: „De stai aici, vei tot muri, şi vei muri până ce mă vei ruga să mi-o dai mie şi să treci. Că tu întotdeauna vei simţi prima durere a morţii, şi cât vei rezista?”

Oh, Zeus, cât te mai ocărăsc. Blestemul meu să cadă pe capul tău zeiesc. Durerea mea să cadă pe cei ce îi iubeşti, şi astfel cel mai drag din pruncii tăi cei mulţi, să-ţi fie cerut în ceas de cumpănă.

Să nu mai plâng, să nu mai plâng. Mai bine să mă liniştesc. Dar ce e asta? Parcă aud un vuiet. Oare să am companie? Dar ce îmi pasă mie, căci celalalt va pleca. S-o fi îndurat de el vreun muritor de rând, să-i lase un bănuţ. Sau nu? O, Zeus, ce aspră-mi e pedeapsa pentru că am salvat pământul de sute de cotropitori.

Sau oare-i altceva? Să fie oare pruncul ce l-am lăsat pe mâna argatului cel trădător?

Dar iată, se aude un vuiet, tot mai aproape…

(Cortina cade încet)

 

CORUL

Şi-aşa biata Helena, cu al său suflet cald

Trece acum prin moarte.

Aşa cum a făcut şi-atunci când viaţă a cerut

Ea a luptat şi va lupta şi-acum.

Şi cine vine oare în grabă aşa de mare?

Se aude marea?

 

ACTUL I. SCENA II

 

Se ridică cortina. Helena stă lângă pod cu spada în mână. În faţa ei, stând cu spatele, e o femeie.

 

ATENA

Ce frig e aici. Şi te gândeşti că mai încolo, iadu-i fierbinte.

 

HELENA

O, dacă-i şti, domniţă, dragă, şi ce dogoare. Ea vine odată cu Charon şi tot aşa dispare.

 

ATENA

L-aştepţi demult?

 

HELENA

Eu nu-l aştept deloc. Că n-am nici bani ca să-i plătesc şi nici ceea ce mi-a cerut nu-i dau. Mai bine mor de mii de ori, de miliarde, decât de scumpa-mi spadă să mă despart. Căci numai ea m-a însoţit în moarte. Aşa precum Oreste pe Iphigeneia trebuia să însoţească.

 

ATENA

Şi-ai să rămâi aci? Să mori de-atâtea ori, să simţi mereu durerea şi nepăsarea?

 

HELENA

Prefer să fie astfel. Da, prefer. Prefer ca să rămân, să-i văd pe toţi venind şi-apoi, ca nişte demoni, plecând spre iad. Dar ce-ai făcut femeie de ’ăst drum ţi-a fost deschis?

 

ATENA

De-mi spui povestea ta, ţi-oi spune poate şi eu. Cu toate că păcatul m-atârnă atât de greu.

 

HELENA

O, zei cei făr’ de minte. Ce am făcut eu? Mi-am apărt tot neamul, întregul lor avut, lasându-mă pe mine. Punându-mă de-a curmezişul, cu astă spadă în mână. Chiar după ce-am adus pe lume un prunc, m-am ridicat şi am pornit să-i pedepsesc pe cei, ce cu ura în dinţi, venit-au să ne prade. Căci singure am rămas, femei şi unii prunci. Şi-atuncea, toţi aflând, au şi pornit spre noi. Să prăduie, să fure şi să batjocorească. Dar spada mea, sărmana, s-a ridicat. Şi a ucis fără scăpare pe orişicine i-a stat în cale. Mult sânge mi-a curs pe mâini şi pe lama spadei, dar doar m-am apărat.

 

ATENA

Şi pruncul, unde îţi e?

 

HELENA

O, pruncul, oh… Pe capul lui aprig blestem căzu-ta, ca şi pe-al meu. Şi într-o noapte liniştită, pe când dormeam în şură, Artemis mi s-a arătat râzând ca o nebună. Şi mi-a strigat neisprăvita: „Ăst prunc de l-ai născut Helena te va ucide într-o zi, aşa cum tu ucisa-i ciclopii unor zei”. M-am mâniat atunci, dar n-am avut puterea să-l ucid, aşa că i l-am dat unui argat de-al meu ce nu avea copii. O, ştiu, ce nebunie am făcut. Aşa cum Agamemnon a crezut că de a scăpat de Oreste s-a dus şi-al lui blestem, şi iată că s-a împlit, aşa am făcut şi eu. Doar că blestemul nu s-a împlit, căci pruncul mi-e prea mic, iar eu nu mai trăiesc în lumea pământească, cu flori, cu pomi şi aer. Cu cerul boltuit şi luna cea măreaţă. Acuma sunt aici, plângându-mi soarta neagră ce m-a aventurat spre iadul cel fierbinte.

Ascultă? Nu auzi? Un clipocit în apă. Se întoarce oare Charon?

 

 

CORUL

Helena îşi plânge soarta, dar şi mai aprig poate că soarta o aşteaptă s-o îndemne mai departe.

 

GLASUL LUI CHARON

Te-ai răzgândit Helena? Sau vrei din nou să simţi fiorii cei mai reci ai morţii?

 

HELENA

Mişel cu chip de demon, eu spada nu îţi dau.

 

GLASUL LUI CHARON

Atuncea pe nimeni n-am să mai trec pe apele fierbinţi. Şi toţi ce vor veni să ştie a cui e vina.

 

HELENA

Aşa, mişelule, să fugi din calea mea. Chiar de eşti mort, de spada mea ţi-ar prinde jugulara, ţi-ar desprinde-o. Demon din iad. Ascultă, bună doamnă, se depărtează. O, Zeus, ce-am făcut? Acum vei fi pierită aşa cum sunt şi eu. Vei aştepta pe mal şi vei muri mereu, iar mai târziu, mă vei urî.

 

ATENA

Dar ce e de făcut? Tu nu cedezi. Nici el, că-i demon. Un demon de temut.

 

HELENA

Aşa-i, şi ce să fac? Să-i dau singurul meu bun? Ce-ai face în locul meu?

 

ATENA

De mi-ar fi prunc, aş proceda la fel ca tine. Dar este doar o lamă ce multe suflete a luat şi le-a trimis în iad.

 

HELENA

O, bună doamnă, tu nu înţelegi. Această lamă, cum îi vorbeşti, nu m-a trădat în veci.

 

ATENA

Şi totuşi eşti aici.

 

HELENA

Dar nu de spadă am murit. Ci otrăvită am fost de chiar argatul meu, cel ce i-am dat copilul.

 

ATENA

Aşa…

 

HELENA

Oh, Zeus, recunosc. Mi-am prăduit duşmanii, şi mi-am întins averi. Dar eu nu le ţineam, să-mi umplu maţul sau să mă amuz, ci le dădeam femeilor amărâte pentru a-şi creşte pruncii şi-aş lua, cum se cuvine, bărbat de omenie. Bărbaţii ne-au fugit, domniţa mea cea dragă, atunci când vestea ciclopilor cotropitori ne-a ajuns la urechi. Şi nu s-au mai întors, storşi de ruşine. Şi noi, noi cum să facem, singure pe pământ. Cum să ne apărăm şi cum să şi muncim pentru a putea mânca? Şi astfel eu am strâns averi peste averi, şi când i-am dat pruncul argatului meu, i-am dăruit şi-un colier pentru a-l creşte, dar nu s-a mulţumit.

Mişelul, el m-a otrăvit. Şi-otrava şi-a făcut efectul atunci când mă plimbam singură prin grădini. Acolo am murit fără să alfe nimeni. Şi multe zile or trece până ce-mi vor găsi leşul putrezit.

Dar nu de asta-mi plâng mizera soartă. Mai mult o plâng pe-a lor. Femeile cele ce au rămas în viaţă, nici una nu-i ca mine, cine le va apăra? Nu au conducător şi teama se va împleti în sufletele lor. Ori vor fugi, ori vor muri. Dar sunt prea mândre ca să fugă. Şi pentru a se simţi martire până la capăt îşi vor da viaţa, dar mai nainte vor fi batjocorite. O, Zeus, ce nedrept eşti, şi tu la fel, blestemat de Charon. Mai bine aş pica în ghearele lui Cerber, în colţii fioroşi… Ce soartă, ce ruşine…

 

ATENA

Prea crudă moartea ta. Argatul merită pedepsit.

 

HELENA

Dar nimeni nu va şti vreodată că el m-a omorît.

 

ATENA

Şi dacă-ţi spun că ştiu cum să te întorci în viaţă?

 

HELENA

Dar cum se poate aşa ceva? Cine s-a mai întors din moarte?

 

ATENA

Hercule.

 

HELENA

Hercule-i semizeu şi tată îi Zeus…

 

ATENA

Dar Zeus nu se poate opune morţii.

 

HELENA

Domniţă dragă, nu-mi da speranţă dacă nu ştii ce-mi spui.

 

ATENA

Doar să mă-asculţi şi întocmai tu să faci.

 

HELENA

Ţi-o jur.

 

ATENA

Dar înainte de-aţi spune cum să te întorci trebuie să îmi promiţi ceva.

 

HELENA

Orice.

 

ATENA

Să-ţi pedepseşti argatul cum se cuvine, dar să nu-l omori. Apoi, pruncul să-ţi iei la sânu-ţi, că de-l vei creşte tu, blestemul nu se va înfăptui. Ba mai mult, chiar argatul cel viclean va pieri cum ţie ţi-a fost spus.

Pe urmă, alături de cele ce le conduci, să-i duci ofrandă Atenei, că numai ea ţi-o da puterea de a trece peste războaie zeci. Şi tot ea, atunci când vei muri, aşa cum se cuvine, la râul Lethe te va aştepta (Râul uitării). Şi astfel, râul Lethe de vei trece, vei fi în fericire. Şi apoi, câte fecioare ai, Atenei să le închini. Şi să le îmbraci în straie bărbăteşti, să le pui spada în mână şi să le înveţi să lupte.

 

CORUL

Dar ce se aude oare? Un alt om a păşit, pe ăste coridoare. Şi frica de la sân… o, Zeus, ce eşti mare e doar un biet bătrân ce intră clătinat. Dar cine o fi el?

(În scenă intră un bătrân clătinându-se, cu haine zdrenţuite)

 

BĂTRÂNUL

Nu-o asculta Helenă, căci ea vrea răzbunare. Te vrea acolo, în viaţă, doar pentru a-şi crea armată ca să lupte împotriva tuturor. Nu îţi pleca urechea şi ia moneda mea, Charon va accepta.

 

HELENA

Dar cine-mi ieşti, bătrâne?

 

CORUL

Bătrânu-i înţelept, dar cine minte oare? Femeia ce îşi ascunde chipul sau el ce încearcă acuma s-o osândească pe Helena?

 

ATENA

Bătrân neghiob şi fără minte. Las-o să plece în viaţă, moartea n-ar fi trebuit să-i bată acum la uşă.

 

BĂTRÂNUL

Ascultă Helenă bine, căci voi pleca curând. Eu singur mi-am luat viaţa să vin şi să te văd. Sunt eu, argatul cel nenorocit.

 

HELENA

(Îşi trage spada de la brâu)

Nu poţi fi tu, el încă-i tânăr.

 

BĂTRÂNUL

Ba eu îs. Dar ai murit de mult. Aici nu simţi când trece timpul. Mai ales când Atena se află lângă tine?

 

CORUL

Atena?

 

HELENA

Atena?

 

ATENA

Ei, da? Şi ce-i greşit în asta? Argat nesocotit? Că vreau să-i redau viaţa de-acolo de unde s-a oprit?

 

BĂTRÂNUL

Helena, crede-mă ce-ţi spun. Zeii îţi vor pregăti un iad numai al tău de ăst lucru vei face. Vei arde de atâtea ori încât vei renunţa la toate. Durerea, suferinţa, spada şi pruncul îţi vor fi tot timpul luate.

 

CORUL

Ce zbucium, ce mai jale.

Draga noastră Helena.

Al cui sfat oare o să-l primeşti acum?

Şi zbuciumul, durerea, cuvintele acelea.

Speranţa a murit pentru a doua oară.

Şi tu, acum, Helenă, ce-ai să decizi?

Şi cine oare te ascultă?

Şi de te rogi cui îţi închini suspinul, inima, durerea?

În mâna cărui zeu te laşi acum?

 

HELENA

Atena, încerci să mă înnebuneşti. Tu, tu şi cu Charon v-aţi vorbit să n-am de ales.

 

BĂTRÂNUL

Aşa-i!

 

ATENA

Dar îţi ofer viaţa din nou, gloria, dreptul de-aţi creşte fiul. Ce poate fi atât de rău?

 

HELENA

Iadul de după e mai rău decât moartea în sine. Prefer să-i dau spada mea demonului şi să-l întâlnesc pe Cerber.

 

BĂTRÂNUL

Nu Cerber e destinul tău, ci râul Lethe te va călăuzi.

 

HELENA

De unde ştii, argatule?

 

CORUL

De unde ştii, argatule?

Prin câte morţi ai mai trecut?

Ce scop a fost în viaţa ta?

Cine eşti tu?

 

BĂTRÂNUL

Nu am trăit ca un om drept, atunci când am avut pământul sub picioare. Şi asta e pedeapsa mea. Să te călăuzesc pe tine, în ultima călătorie. Să-ţi dau în dar moneda mea, iar eu să mor aici, până când Zeus se va îndura.

 

ATENA

Nu-l asculta, vei arde în flăcări dacă vei pleca.

 

HELENA

Ba am s-o fac. În flăcări, ori în altă parte, acesta e sfârşitul meu. Cine se întoarce iar la viaţă, trebuie să fie un neghiob. Accept moneda ta bătrâne. Sper doar că nu m-ai păcălit, aşa cum în viaţă ai făcut de nenumărate ori.

 

BĂTRÂNUL

Îţi jur Helenă!

 

CORUL

Auzi cum se întoarce, în clipocit de apă. Cum spirite păgâne i se agaţă de mantie. Cum ţipă şi cerşesc să iasă iar din apă. Acuma pe Helena o va călăuzi, spre beznă sau lumină.

 

GLASUL LUI CHARON

Te-ai răzgândit, Helena?

 

HELENA

Am bani ca să-ţi plătesc.

 

GLASUL LUI CHARON

Atunci accept!

 

HELENA

(Îndreptându-se spre mal)

Dacă ai fost drept bătrâne, să nu rămâi prea mult prin aste locuri şi cineva să se îndure de sufletul tău pângărit. Dar de m-ai minţit, să arzi în iad, să urli, să te zbuciumi. Şi-a ta durere să se audă pe pământ.

 

ATENA

Ascultă-mă, Helena!

 

HELENA

E prea târziu acum. Soarta eu mi-am decis-o. Cu spada mea în mână voi părăsi tot ceea ce-am iubit. Şi într-o zi, o altă doamnă se va ridica şi-mi va conduce neamul. Poate chiar fiul meu va fi cel ce-o va face.

 

ATENA

Greşeşti, Helena!

 

HELENA

Adio!

 

CORUL

(O barcă se apropie de mal, silueta se vede în umbră. Helena urcă şi încet, încet dispare)

Helena a plecat să înfrunte moartea. Cu spada în mână şi sufletul curat. Va fi călăuzită de-o lumină, de-un fir de apă albă şi de-un înger abia scăldat.

Viva Helena!

ATENA

Netrebnic Zeus, ai reuşit, dar următorul suflet va arde drept în iad.

 

BĂTRÂNUL

Ai grijă ce-ţi doreşti, zeiţa mea.

 

CORUL

(În timp ce părăseşte scena)

Plecaţi bucuroşi! Cu sufletul împăcat.

De data asta s-a ales ce era drept.

Iar omul cu mintea curată şi sufletul drept,

Va şti ce să aleagă.

Căci viaţa nu-i totul.

Şi moartea e tot viaţă.

Închide-i ochii morţii,

Şi ploapele ei grele.

Păşeşte fără frică,

Helena zeiţă a războiului.

În altă viaţă te vom aştepta.

Închide ochii morţii!

Îmi cer scuze pentru că nu o pot posta aşa cum apare în word, adică ordonată într-un fel anume. Sper să înţelegeţi oricum. Daţi cu pietre!