Din Inbox

Mă rog, asta a fost chiar telefonic, dar putea la fel de bine să fie şi în inbox. Cred că va trebui să am o categorie care să se numească aşa la câte mailuri tâmpite primesc. Nuuuu, nu e cazul persoanei de faţă. Doamne, cum reuşesc eu să gafez mereu.

De fapt voiam să vă spun că s-a schimbat planul. Nu ştiu dacă voi mai fi joi la Şcoala Centrală, dar sigur voi fi miercuri la Liceul Mihai Eminescu în locul lui Răzvan Dolea. Aşadar: miercuri, ora 14:30, Liceul Mihai Eminescu. Vorbim despre fantasy, că am înţeles că literatura poliţistă nu, că prostim copiii, brrr. Right! Chiar aşa. Dar ne conformăm, ce să facem.

Vineri sunt iar în Bucureşti la USR. Chiar aş vrea pe această cale, dacă se poate, ceva mai multe detalii. Chiar şi un afiş ceva pentru a prezenta evenimentul. Domnule, Gârbea, se poate? Sau Lucia. Care doreşte 😀

Iar duminică plec la Londra pentru fix patru zile.

Ce fac acolo? Eh, o să vă spun eu. Da. E legat de cărţi. De cele poliţiste. Cum adică ce fac acolo? Treabă. Clar? Că nu se duce nimeni la distracţie. Ruşine să vă fie dacă măcar aţi gândit una ca asta.

Ziua cu numărul trei…

A noului an, adică 2009. Mna. Am început ca de obicei, cu nimic anume. Anul ăsta am început prin a termina „Luna Nouă”. Doar v-am spus că intuiesc că e uşor de citit, şi apoi trebuia să-i dau bătaie că nepoata mea mă presa. I-am dat, am terminat, nu ştiu exact ce să spun despre carte. Mă mai gândesc. Apoi am citit „Cartea fără nume” a lui Anonymous, aşa scrie, aşa vă spun. Carte apărută la editura Leda. E o combinaţie între un western, horror, fantasy şi thriller. Multă, multă violenţă, limbaj vulgar, oameni care beau urină 😀 – ok, ei aflau doar după ce beau. O amuletă ce ar fi putut aduce întunericul pe pământ pentru totdeauna. Nişte călugri super tari şi aş putea să o ţin aşa până dimineaţă.

Datorită crimelor explicate în morbidul detaliilor şi al limbajului licenţios nu aş recomanda-o celor sub 18 ani, dar asta e treaba părinţilor lor până la urmă, că nu educ eu copiii altora.

Normal, am scris vreo 60 pagini A5 la noua carte, aia cu Lumea Pierdută. Mă rog, până acum, că nu cred că se va numi aşa. Oricum, acţiunea se petrece pe două planuri: Unul în Londra, altul în Oraş sau Atlantida. Am renunţat la Platon până la urmă, în a mă îndruma pe drumul atlanţilor şi l-am preferat pe Theopomus din Chios, mi s-a părut mai interesant. Plus că teoria lui privind: „Aztlan al celor Şapte Grote”, mi-a adus aminte că odinioară voiam să scriu ceva numit „Rege peste şapte ape”, care, credeţi ori ba, chiar avea o legătură subtilă cu ceea ce spune omul din Chios 😉 Cel puţin, acum, Theopomus mi-a spus pe ce drum s-o apuc şi cu cartea aia. Am citit şi celelalte teorii despre Atlantida, dar, până la urmă am rămas la asta combinată cu imaginaţie. Ok, recunosc, am folosit descrierea lui Platon, sper să nu mă dea în judecată pentru asta.

Cum n-am chef să mai citesc nimic fantasy acum, mi-am cumpărat o poliţistă, al cărei nume nu îl reţin, pentru că oricum n-am chef de ea chiar acum şi un Kant cu „ Critica facultăţilor de judecare”. Am mai citit odinioară fragmente din cartea asta, dar acum am chef de ea întreagă. Şi nu, nu cred că am poftă de net zilele astea. Poate şi pentru că mă gândesc că luni trebuie să-mi iau rolul de profesor în serios, şi am aşa un chef că-mi vine să plâng.

Mă rog, până luni mai e duminică, nu se ştie niciodată ce se va întâmpla. Poate că mă va lovi cheful. Vom vedea.

Despre sfârşitul anului nu am ce să vă spun. S-a dus, acum suntem într-un an nou, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat între.

Vă doresc încă o dată un an nou plin de împliniri şi criză uşoară! Ce va mai fi, vom vedea.

Mult zgomot pentru nimic

Câtă nebunie s-a creat în jurul cărţii lui Rushdie. Omul, pe lângă toată această isterie, a mai primit şi o condamnare la moarte, în lipsă, în Iran. Primul traducător chinez a fost ucis, al doilea, spre fericire, a scăpat la mustaţă. Dacă ăsta nu e fanatism religios, atunci eu nu mai ştiu cum să-l numesc. Părerea mea, mai ales după ce am citit cartea: mult zgomot pentru nimic.

Dacă a avea o altă opinie faţă de a majorităţii înseamnă că trebuie să mori, atunci ăsta e clar cretinism în grup. Şi, oricum, una peste alta, cartea nu reprezintă o realitate şi chiar de ar fi în viziunea autorului, nu înţeleg în ruptul capului care ar fi problema.

Mai întâi să v-o povestesc pe scurt, apoi, încă zâmbind, am să vă spun ce m-a amuzat. Şi ca să nu mă bateţi la cap vă spun de acum că o să citez din memorie. Nu am nici un chef la ora asta să deschid cartea pentru a vă da citate exacte.

Desigur, mai întâi, pentru a putea citi paginile trebuie să ştiţi câte ceva despre Mahomed şi istoria islamismului. E vorba mai mult de mitologie decât despre Coran. Dar iar mă iau cu vorba.

Pe scurt: doi actori, Gibreel Farishta şi Salahuddin Chamchawalla, un chip al Bollywood-ului şi o voce a show-biz-ului englezesc. Ambii sunt prinşi între două lumi, între India colonizată şi Anglia. Ca şi autorul, educaţi şi într-o parte şi în cealată. Unul îşi caută credinţa, dar, în acelaşi timp, e plin de îndoială – Citez din memorie – „Uite, mănânc porc şi nu mă trăzneşte”. Celălalt îşi caută identitatea. Doi actori ai unei vieţi obişnuite până la urmă. Oare nu toţi ne căutăm credinţa şi identitatea? În plus, ambii trec prin situaţii care, chiar şi pe cel mai mare credincios, l-ar face să aibă îndoieli puternice.

Se întâmplă minuni, există revelaţii, totul combinat cu terorişti periculoşi, femei frumoase şi militante, familii dezbinate şi reunite, totul prins într-un duo magico-realist, între Londra şi Bombay. Povestea, deseori, e întreruptă de alte poveşti. Merge pe mai multe planuri, uneori fără a le înţelege sensul, dar, până la urmă, se reunesc. Logica învinge fantasticul. Vise care întrerup povestea şi răscolesc minţile, atât ale cititorilor, cât şi a actorului Gibreel. În acel moment el crede că e unul şi acelaşi cu arhanghelul Cibreel, cel care i-a dictat lui Mahound-Mesagerul cuvântul lui Allah-Unicul-Dumnezeu. În visul schizofrenicului actor, viitorul Profet al Islamului primeşte şi revelaţia Versetelor Satanice: „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza şi Manat, a treia după ele? Sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Adică, pentru o mai bună înţelegere, pe lângă Gabriel ar fi existat şi alţi îngeri sau cele trei zeităţi păgâne pe care le adorau locuitorii din Mecca.

Din câte ştiu eu, Istoria academică a acceptat episodul ca fiind unul real, se pare, însă, că Mahomed a dezminţit ulterior versetele şi a afirmat că au fost inspirate de Satan.

Să vă explic mai bine. Aşa cum din Biblia noastră au fost scoase pasaje importate, la fel s-a întâmplat şi cu Coranul. Povestea se bazează pe partea lipsă din Coran.

E drept, cei mai mulţi islamici resping acest episod, dar, oare nu o fac şi din pricina fanatismului lor?

Citind pe aici pe acolo, şi încercând să înţeleg mai bine, am aflat că în planul romanului, pretextul versetelor susţine o alegorie, aceea că Mahomed are doi adversari, pe poetul satiric Baal şi pe Hind, preoteasa celor trei zeiţe locale. Întreaga carte, până la urmă, are un mesaj pozitiv: Dumnezeu-Allah este, cu siguranţă, viu!

În acest caz nu pot înţelege reacţia BOR. Reacţia tuturor liderilor religioşi cu privire la cartea lui Brown sau cu privire la alte cărţi. În cazul ăsta ce ar trebui să facem? Să nu mai scriem pentru că deranjăm? Nu prea înţeleg eu de ce toată această isterie. Versetele susţin o idee ca oricare alta. Până la urmă e vorba de un fel de nebunie dusă la extrem. De elemente fantastice ce se îmbină cu realul. Despre tragediile unor oameni, care, iertat să-mi fie, dar dacă eu treceam prin asemenea situaţii nu aş mai fi putut să cred. Despre credinţa oarbă. EX: când unul dintre personaje dispare din India, preferând să nu spună nimănui că porneşte spre Anglia. Amanta lui care-l credea un zeu, măritată şi cu copii, îşi ia copii şi se aruncă după o clădire înaltă, crezând cu desăvârşire că iubitul ei a zburat spre ceruri.

Nu mi s-a părut nimic de condamnat în Versete, aşa cum nu mi s-a părut nimic de condamnat în codul lui Da Vinci. Apocrifele există şi în religia noastră şi în a lor. Dacă nu le-aţi citit nu ştiţi ce aţi ratat. Dacă le-aţi citit, ce să vă mai povestesc eu. Poate, într-o zi, vom vorbi şi despre asta.

Aşadar, Versetele nu fac parte dintr-o blasfemie, ci dintr-o operă literară.

Aşa cum spuneam şi în titlu, mult zgomot pentru nimic.

Şi, în final, eu chiar vă recomand cartea. Este greoaie şi, uneori, mai trebuie să deschizi şi Coranul sau mitologia islamică, dar, una peste alta, este o lectură intelectuală care îl duce pe cititor cu gândul în tot felul de locuri. Şi, în plus, sunt convinsă că nu toţi vor înţelege acelaşi lucru din această carte. Şi nu are legătură cu credinţa, ci cu simţămintele personajelor. Enjoy!