Sărutul morţii – VIII

VIII

Uşa celulei s-a deschis. Era ora prânzului. Preotul intră din nou, de data asta hotărât să o facă să vorbească. Chipul parcă i se înasprise. Trăsăturile îi erau rigide, dar calme, totuşi. Pe braţe purta o tavă cu mâncare. Nu ultima, dar bucatele erau din cele bune. Loree avea ochii înfipţi în cap. Cearcăne negre şi reci i se formaseră sub ochi. Mâna aproape că-i amorţise, iar peniţa nici nu voia să audă să se oprească din povestit.

Îşi ridică privirea. Tenul îi era tras şi înnegrit din pricina nesomnului. Dar, o oarecare frumuseţe, tot rămăsese în trăsăturile tinereţii.

Preotul îi întinse tava, dar ea o refuză cu-n semn al mâinii. Tânărul privi pana şi hârtia, dădu din cap dezaprobator.

Loree râse.

– Ar fi trebuit să fiu arsă pe rug numai pentru asta, arăta ea spre foile scrise. O femeie educată, ce ruşine.

– Probabil că cineva a ţinut cu tot dinadinsul să te înveţe, vorbi preotul-copil.

Lăsă peniţa să cadă pe masa mică.

– Chiar tatăl meu, preote. Avea o minte deschisă spre nou: femeia pe acelaşi piedestal cu bărbatul.

– Imposibil, răbufni preotul, asta e blasfemie.

– O familie de demoni, îl ironiză Loree.

Tânărul înghiţi în sec.

– Nu aş merge chiar atât de departe.

Loree privi spre tava cu mâncare. Până la urmă, trebuia să mânânce ceva, măcar de dragul amintirilor nespuse.

Luă bucata de pâine şi felia de şuncă.

– Încerci în zadar, tinere, tot ceea ce am de spus, am scris.

– Aş vrea să-ţi recunoşti crimele, Sărutul Morţii.

Loree mesteca încet, mai mult savurând, decât încercând să-şi potolească foamea.

– Un asasin nu reunoaşte decât crima pentru care a fost pedepsit. Să nu uităm, tinere, celelalte le-am făcut în slujba regelui.

Preotul deveni livid.

– Nu spune asta.

Loree simţi acel moment de slăbiciune.

– Oh, adevărul nu vă trebuie? Credeţi că regele nu era la curent cu ceea ce se întâmplă? Sau aveai impresia că mă ţinea acolo ca pe o curtezană.

Mâinile preotului tremurau incontrolabil.

– Veruci a lăsat o epistolă înainte să…

– Să-l ia dracu’ pe Veruci, îşi ieşi ea din fire. Înainte să moară, a împânzit regatul de epistole. Un om blonav, un nebun, care credea în zmei şi balauri cu şapte capte.

– Te rog…, se înmuie el. Or să ne ardă pe amândoi. Te rog.

Loree a ridicat salteaua de paie, a luat o foaie şi i-a aruncat-o preotului.

– Citeşte!

Cu mâinile tremurânde despături foaia şi citi în gând:

Am crezut că toate acele lucruri mă vor feri de această soartă, dar nu a fost aşa. Rudolf al Doilea, a fost şi mai furios. Deja eram prea mulţi care-i ştiam secretul. Mă mir că nu ţi-a dat ţie această misiune. Poate că mi-ar fi fost mai bine. Cel puţin, în tine, aş fi văzut un duşman cu chip, dar şi cu principii. Ştiam, da ştiam. Oare ştii cum e să-ţi aştepţi moartea şi să nu ştii când te va lovi? Ai fost cel mai demn adversar al meu şi, pentru asta, te respect.

Loree, nu lua în râs ultima mea rugămânite, răzbună-mă. Plata ta e în mâna Franţei.

Cardinalul Veruci.

Preotul îi înmână epistola. Multe gânduri îi treceau prin minte şi, anumite dureri, îşi făceau simţite prezenţa. Lucruri pe care învăţase să le dea uitării prin prisma iubirii ce o simţea faţă de Dumnezeu. Avea nevoie de o penitenţă, acelea erau gândurile diavolului, iar diavolul nu avea ce căuta în acel loc.

– Nu ştiam asta, şopti el.

– Sigur că nu ştiai, de unde era să ştii? Ai crezut că eu l-am ucis, nu?

Preotul aprobă din priviri.

– Oh, da, mi-ar fi plăcut, dar, din păcate, Rudolf….

– Taci, te rog, taci.

– Ba vrei să vorbesc, ba vrei să tac? Nu pot să spun doar adevărul care îţi convine ţie.

– Nu pot accepta asta, ştii bine. Noul cardinal…

– … e un dobitoc, îl întrerupse Loree. Unul mai mare decât Veruci. Nu ar fi minunat să moară toţi cardinalii?

Tânărul era disperat. Încercă să schimbe subiectul:

– Te căieşti?

Loree mestecă şi ultima bucată. Zâmbi ironic.

– Pentru ce ar trebui să mă căiesc?

– Îţi pare rău pentru răul făcut?

Se aşeză din nou la masă.

– Nu am nici un regret, preotule. Regretele m-ar fi ucis de mult. Nu mi le-am permis niciodată.

Tânărul se ridică. Simţea că Loree îşi pierdea răbdarea, iar el era singur în temniţa celui mai mare asasin al istoriei. Ieşi fără să facă nici cel mai mic zgomot. Loree se reapucă de scris.

*

Numele „Vulturul” îmi atingea urechile tot mai des. Devenise o obsesie, dar, şi o oarecare teamă, se născuse în mine. Era pe urmele mele, ştiam. Până la urmă avea să vină şi clipa confruntării. Înainte să fac treaba murdară pentru Veruci, am fost nevoită să-mi iau măsuri de precauţie, măsuri dintre cele mai drastice. Eram nedormită şi gândurile mi se plimbau prin cap, ca prin grădinile palatului. Eram la marginea parcului regal, încercând să pun cap la cap toate informaţiile primite în ultimul timp. Voiam ori ba, intrasem într-un joc politic periculos. Între cardinal şi rege, din totate timpurile, fusese o luptă acerbă pentru putere. Începeam să înţeleg. Veruci voia să aibă puterea absolută, iar Ana era asul din mânecă. Poate că Vlad avea o contribuţie, dar una nefastă.

L-am zărit pe Vlad la braţ cu două curtezane. De fapt, cred că numai aşa îl întâlnisem pe Vlad şi în nici un alt fel. Nu îi vorbisem prea mult, iar el nu ştia că sunt celălalt asasin al regelui. Uneori mă privea cu patimă, parcă, părându-i rău că nu sunt şi eu, acolo, la braţul lui.

Trebuia s-o fac. Era şansa mea. Nu aveam să-l iau din pat în toiul nopţii, ci aveam să o fac în plină zi. Nebuneala şi îndrăzneala mea, nu avea limite.

M-am dus lângă cei trei, fără să le privesc pe curtezane, i-am spus lui Vlad că vreau să îi vorbesc. Ele s-au îmbufnat, prefăcându-se a fi profund dezamăgite, dar eu nu aveam de gând să accept un refuz. Vlad era un personaj curios, ca orice asasin. Poate că nu ştiam noi să ascultăm prea bine, dar, odată ce ai înfăptuit câteva crime, curiozitatea devenea iminentă. Cu toată că, nimeni nu şi-o exprima.

Şi-a cerut scuze de la cele două şi mi-a oferit braţul. Am stat pe gânduri. Era un copilandru. Am acceptat.

Am mers un timp prin parc, tăcuţi. Nu aveam multe să ne spunem şi totuşi, aveam să ne spunem totul.

– Un mic asasin, am spus eu.

– Ce?!

Nu ştia prea bine ce vreau să spun. Atunci am făcut ceea ce nici un alt asasin nu ar fi făcut vreodată.

– Să dăm cărţile pe faţă, Vlad…

– Conte, mă corectă el.

– Asasin, am împuns eu.

S-a oprit, şi-a tras braţul şi şi-a aţintit privirea în a mea.

– Cine eşti tu?

– Depinde, dragul meu, cum ai vrea să-mi spui: Loree sau Sărutul Morţii?

A trecut prin toate fazele. A îngălbenit, s-a înmuiat şi s-a panicat. Asasinii nu îşi dezvăluiau numele de cod, decât atunci când ucideau. Şi atunci când lucrau pentru rege.

– Vrei… ai… eşti…

– Cam da, i-am spus eu calmă. Sunt plătită să te ucid. Să te duc cât mai departe, astfel încât să nu mai încurci.

Era mut, poate speriat, poate debusolat. Nu mai înţelegea nimic.

– Nu… dar…

– Revino-ţi, i-am spus. Putem ajunge la o înţelegere.

Nu cred că mă auzea, dar, într-un fel, eram dezamăgită. M-aş fi aşteptat să opună ceva rezistenţă.

L-am luat de mână şi l-am târât după mine. Era doar un copil care nu ştia cum să-i facă faţă unui alt asasin. M-am asigurat că nu e nimeni în jur. I-am lipăit două palme.

– Ascultă, nu am să te omor, dar trebuie să faci ceva pentru mine în schimb.

El mă privea şocat.

– Înţelegi ce-ţi spun?

Aprobă din priviri.

– Spune-mi ce îl sperie atât de tare pe Veruci şi ştii şi tu.

Încă mă privea şocat. Nu ştia ce să spună, cum să spună. Probabil că se aştepta să fie deja mort.

Deschise gura, o închise, apoi gângăni ceva:

– Crucea…

– Da?!

– Ce o să mi se întâmple?

Eram disperată.

– Nimic, am să te fac pierdut pentru un timp. Nimic nu o să ţi se întâmple. Vom pune totul la cale după. Spune-mi!

Tremura.

– Ascultă, am un bal de onorat în seara asta. Dacă nu vorbeşti, te ucid.

Tremura tot mai tare.

– Curcea Morţii, el, el l-a plătit.

A fost rândul meu să trec prin diverse stări.

– De unde ştii?

– Din greşeală… l-am… l-am auzit vorbind cu regele.

– Aşadar, ei ştiu, am izbucnit. Ştiu cine sunt eu.

El nu mai vorbea. Nu mai putea să o facă. I-am dat cheia beciurilor.

– Aşteaptă-mă acolo, voi veni după bal. Nu te lăsa văzut de nimeni.

Se uita la cheie şi la mine.

– Dar… dar…

– Nu te va găsi nimeni, l-am asigurat.

Când a plecat, era atât de nesigur pe el, că, pentru o clipă, m-am gândit că în sufletul lui nu putea fi nici o crimă sau, mai rău, le ţinea pe toate acolo. Dar nici eu nu eram într-o situaţie mai bună. Regele îmi ştia secretul, eu îl ştiam pe al lui. Dintr-o dată mi-am dat seama că doar crima e soluţia.

Sărutul morţii – VII

 

VII

 

Eram obosită şi îngândurată. Mort mi-a oferit un pahar cu vin. nu am putut să-l refuz, mintea mea era ca un glob, iar mâinile îmi amorţiseră de la atâta oboseală.

– Vulturul a lovit din nou, a spus Lion dintr-o dată.

Am dat vinul peste cap.

– Şi?

Mort era nervos îşi morfoloia degetele.

– Din informaţiile noastre e pe urmele tale.

– Ah, atunci ar trebui să închid fereastra în timpul nopţii.

Singurul ochi al lui Lion s-a întristat.

– Vulturul nu a dat niciodată greş până acum.

– Pentru orice există un început, le-am spus sigură pe mine.

Mort şi Lion se priveau neîncrezători.

– Sunt de părere, începu Mort, că ar trebui să te retragi pentru un timp. Vulturul nu va renunţa, chiar dacă asta îi va lua întreaga viaţă.

– Bine, am spus, cineva l-a tocmit pentru viaţa mea.

– Oh, e mai mult de atât, cineva te vrea moartă cu orice risc, mi-a confirmat Lion.

Nu aveam timp să cad pe gânduri. Până atunci nimeni nu îşi dorise cu atâta ardoare să mă vadă moartă. M-am gândit o clipă la Veruci, dar mi-am dat seama că nu e atât de stilat încât să plătească un asasin. Despre Vulturul nu ştiam multe. Doar picături, aşa cum ştiam de obicei unii despre alţii.

– O să mă descurc cumva, am decretat până la urmă. Nu o să stau să mă plâng. Până atunci, treaba noastră e alta.

Mort ridică din sprânceană.

– Până la Soare, mai avem de încercat norii, mi-a spus Mort.

Am stat şi am ascultat.

– Am informaţii destul de serioase despre moartea… părinţilor tăi.

Cred că mi-am ţinut răsuflarea în acel moment.

– Bine, spune, despre ce e vorba?

Mort a oftat. Îi era greu să-mi vorbească. Nu încercasem niciodată în acest timp să aflu care era adevărul. Îmi fusese tot timpul teamă să aflu. Aşa că am lăsat-o în aer. Pentru mine era doar un vinovat: Crucea Neagră. Uneori uitam cu desăvârşire că asasinii sunt plătiţi pentru lucrurile pe care le fac.

Mort a tras aer în piept.

– Se pare că Rudolf Întâiul a tocmit pentru uciderea întregii familii.

Cred că mi s-au înmuiat picioarele. Îmi era rău. Abia atunci mi-am amintit cât de fericit fusese tata când Rudolf Întâiul îl chemase la palat. Un timp a fost plecat, apoi, când s-a întors, era nervos, agitat, într-atât de agitat încât a împărţit toate bunurile între servitori, iar noi urma să fugim.

– Eşti sigur, Mort? Lion?

Lion a ridicat mâinile în aer într-o încercare sumbră de-a se apăra.

– Nu te uita la mine, Lady Florence De La Ture, nu eu am făcu cercetările.

Acela era numele meu adevărat. Mort aflase chiar tot. Nu îmi amintesc ca tata să fi fost avansat la rangul de conte, dar se pare că până la urmă, ajunsese acolo.

– Bine, am spus pe un ton ce părea imparţial. O să mă gândesc mai târziu. Acum, însă, rămâne cealaltă problemă. Rudolf Întâiul e mort, Rudolf al Doilea, încă mai respiră.

– Când pleacă la vânătoare, spuse Lion.

– Şi eu de unde să ştiu când pleacă la vânătoare?, m-am răţoit fără să vreau.

– Nu ştiu, Loree, te integrezi în viaţa curţii?

Asta mă dădea cu totul peste cap. Nu îmi plăcea viaţa la curte, dar să mă mai şi integrez, mi se părea de-a dreptul strigător la cer.

– E înconjurat de atâta lumea la vânătoare, am spus.

– Sigur, mi-a confirmat Lion, dar acolo se întâmplă cele mai banale accidente…

– … şi cele mai mortale, continuă Mort.

*

 

M-am gândit întreaga zi la ceva ce nu mă mai gândisem până atunci. Îi promisesem lui Rudolf că o ucid pe Cara. În momentul nervilor acelora, făcusem o promisiune pe care nu mi-o puteam ţine. Am cerut audienţă la Rudlof şi, spre surprinderea mea, m-a primit. Era singur în sala tronului, de obicei bine împânzită de gărzi. Stătea în jilţ, întins. Avea cearcăne şi nu mânca nimic, ceea ce îmi sugera că ceva se întâmplă. M-am aşezat pe trepte, la picioarele jilţului. Îmi plăcea să văd cum pică lumina pe marmura neagră prin vitraliile colorate. Pete de lumină şi conuri de umbră se jucau pe podea şi pe pereţi.

– Ce e?

Nu mi-am întors privirea spre el. Pentru prima oară mă simţeam obosită. Până şi ura dispăruse. Totul se dusese.

– Nu o pot ucide pe Cara, am făcut un pact atunci când am venit prima oară aici.

– Niciodată femei şi copii, şi-a amintit el.

Am plecat capul.

– O vreau moartă, Loree.

– Îl ai pe Vlad.

El a tăcut. L-am auzit cum se foia în jilţ.

– Nu vreau ca Vlad să îşi bage prea mult nasul.

– Păcat.

– Şi apoi, continuă el, Cara nu e tocmai o femeie, e o târfă.

M-am ridicat. Eram scârbită. Într-adevăr, Cara era o târfă, dar nu o puteam ucide, aş fi trecut peste propriile mele principii. Nu puteam face asta. Cara nu îmi era la suflet, şi totuşi… Toată politica asta mă obosea. Pentru că, până la urmă, nu era vorba decât de politică. Abia atunci îmi mai dădeam seama de un lucru. Veruci era la curent cu toate astea. Ambii erau în povestea asta, dar, era şi un test pentru Veruci. Oare Rudolf nu avea să îşi dorească să scape de el. Doar se ştia că Veruci nu e tocmai icoană de închinat. Veruci avea să-l sâcâie pe rege cu povestea asta, iar eu aveam să fiu acolo, să-i semnez condamnarea la moarte. Poate asta m-a şi făcut să îmi calc principiul.

– Prima şi ultima oară, i-am spus.

Cred că a zâmbit. Uneori îi puteam simţi zâmbetul chiar dacă nu îi vedeam privirea.

– O să vin la bal, i-am spus apoi.

– Eşti invitata mea, mi-a spus el.

– O, nu, sunt deja invitată.

Am pornit spre camera mea. Nu era de mirare că lumea mă credea curtezană, pentru că Rudolf îmi dăduse un acoperişi, chiar în aripa lor. Era un zgomot infernal, „doamnele” se pregăteau pentru Dumnezeu ştie ce şi erau peste poate de încântate. Se alergau pe hol punându-i în dificultate pe camerişti şi servitori. Aş fi vrut să ţip la ele, să zic ceva, dar nu am putut. Tocmai atunci, Cara, îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare a ieşit din cameră. A pornit spre aripa regilor, dacă nu mă înşelam, spre camera reginei. Am urmărit-o cu privirea până când a dispărut în sus pe trepte. Am intrat în cameră. M-am schimbat, adoptând un stil funebru. Negru era bun pentru a nu ieşi în evidenţă, chiar dacă mai erau ceva ore până la înserare. Mi-am verificat arbaletă şi două dintre cuţite. Era un joc periculos, un joc politic. Un joc în care Rudolf punea mâna pe putere, având şi Franţa în mână. Pentru că francezii aveau să-şi plângă regina şi aveau să-l compătimească pe Rudolf. Dar, pe de altă parte, nimic nu îi mai ţinea să nu îi declare război.

Jocul politic nu mă privea. Dar mă privea propriul joc. Aveam să lovesc doi dintr-o lovitură. Veruci, care făcuse greşeala să îmi arate că ştie de tot acest joc, dar şi Rudolf, pentru că, dacă nu aveam să-l ucid mai întâi, aveam să-l distrug, scoţând-o pe Ana din ascunzătoare. Poate că asta merita să-mi calc peste principii. Poate că ar fi meritat şi mai mult. Dar, momentan, nu ştiam exact ce alte implicaţii mai putea avea moartea reginei.

Am ieşit pe fereastră. Terasele sunt destul de mari şi e uşor să te caţeri pe zidurile palatului, atâta timp cât nimănui nu îi pasă. Am privit la baza construcţiei. Gărzile erau somnoroase. Un soare blând le bătea frunţile şi îi moleşea.

Am urcat până la ferestrele reginei. M-am agăţat de balconul mare. O terasă ce avea drept scop apariţia reginei în faţa poporului. Desigur, regina nu apăruse niciodată în faţa poporului şi, de acum, nici nu avea să o mai facă vreodată. Lucrurile erau clare şi simple. Nimic nu avea să mai fie cum a fost. Lucrurile luau o întorsătură stranie.

Perdelele opace m-au întâmpinat unduindu-se uşor în bătaia vântului. Am rămas nemişcată. Ea era acolo, pe patul reginei, acoperită de perdelele baldachinului. Câţiva servitori se perindau pe acolo, aducând mâncare şi băutură.

Unul câte unul, servitorii se retrăgeau, dar veneau alţii şi alţii. Situaţia nu era tocmai cum m-aş fi aşteptat. S-a înserat şi un somn cumplit îmi măcina sufletul. În cele din urmă, ultimii servitori au plecat, rămând doar camerista. Cara s-a dus în faţa oglinzii şi a început să-şi pieptăne părul. Camerista o dezbrăca.

– Poţi să pleci, i-a cerut Cara femeii.

Femeia a făcut o plecăciune şi a plecat. Cara era gata de culcare.

Mă gândisem adesea că ea este regina de fapt. Că ea ocupă acele camere. Ştiam şi eu că un om bolnav nu poate mânca atât cât i se căra şi, o regină, nu şi-ar fi permis să se închidă în camere.

Lumânările s-au stins, doar una rămânând stingheră la capul Carei. O bătaie în uşă, mi-a stricat intrarea triumfală.

Ea alergă repede spre uşă şi deschise. Se vedea că e o curtezană. O domnă nu s-ar fi dat jos din pat, eventual şi-ar fi chemat camerista din camera alăturată. Era chiar Rudolf. Dumnezeule, aş fi putut să îl omor şi să scap de toată povestea asta. Şi-a făcut o intrare triumfală, demnă de un rege. Un zâmbet rece mi-a trecut pe buze. Am ieşit de după perdea.

– Ai venit să-mi dai o mână de ajutor?

Rudolf a înghiţit în sec. Cara a scos un sunet ascuţit ce ar fi vrut a fi un ţipăt.

– Ce fac…

Am scos cuţitul şi l-am aruncat. A trecut pe lângă Rudolf şi s-a oprit drept în inima Carei.

El tremura.

– Ce faci? Or să creada că…

– Că ai ucis-o tu?

Rudolf era turbat. Am scos şi al doilea cuţit jucându-mă cu el ameninţător.

– Eu mi-am dus misiunea la bun sfârşit, tu eşti cel în plus de aici.

Rudolf a ieşit repede, tremurându-i fiecare fir de păr.

Am tras-o pe Cara în pat. I-am închis ochii şi i-am sărutat fruntea. Măcar în moarte să plece simţind că i se va duce lipsa, cu toate că nu eram aşa convinsă în cazul ei. Sărutul era doar o formă de-a-mi cere iertare. Speranţa că altfel vor pleca cu sufletul împăcat. Cu toate că nu era aşa. Era acelşi sărut pe care îl oferisem şi părinţilor mei. Un adio. I-am scos cuţitul din inimă şi am oprit sângerarea. Apoi am învelit-o. Am plecat de-acolo cu sentimentul că nu ar fi trebuit să o fac. Era pentru prima oară când aveam un astfel de sentiment. Urma oare Vlad? Nu eram sigură de asta, şi nu mai aveam decât o zi la dispoziţie. Veruci mă plătise. Vlad trebuia să dispară. Dar, oare nu putea să dispară şi în viaţă? Asta dacă îmi oferea informaţiile dorite.

Cu o noapte în urmă, după ce Mort căzu învins de băutură, l-am întrebat pe Lion.

– Ce ai face dacă ar trebui să omori un om care deţine un secret ce ţi-ar putea lovi cel mai mare duşman?

Lion s-a gândit o clipă sau, mi-a dat senzaţia că a făcut-o.

– Să înţeleg că Veruci vrea să ucizi pe cineva?

– O, eşti perspicace Lion. Dar, ce ai face?

– Nu ştiu, Loree, nu am fost pus niciodată în situaţia de-a mă gândi la interesul meu atunci când am înfăptuit o crimă.

– Atunci gândeşte-te că eşti în acea situaţie.

Chipul plin de cicatrici a lui Lion se încruntă.

– Nu ştiu, Loree. Dacă tu crezi că tânărul ăsta ţi-ar putea fi de folos, dar numai dacă eşti sigură de asta, fă-l dispărut pentru un timp.

M-am gândit mult la vorbele lui Lion, dar şi mai mult m-am gândit la ceea ce mi-a spus mai târziu.

– Ai grijă, Loree, să nu cazi în dizgraţie. Păzeşte-ţi viaţa. Uită-te mereu în urma ta.

Lion nu numai că o avertiza cu privire la Vulturul, dar o avertiza şi cu privire la ceea ce avea de gând să facă. Pentru prima oară simţisem atingerea unei minţi paterne.

În noaptea aia m-am băgat în pat gândindu-mă la Lion şi la tatăl meu. Simţeam că Lion poate deveni acea figură paternă care îmi lipsise atâta timp.

VI – Sarutul Mortii

VI
 
Cred că trecuse de miezul nopţii când am ajuns la punctul de întâlnire. Cu toate că nu îi mai văzusem de mult pe Mort şi pe Lion, i-am recunoscut imediat. Cu toate că ei susţineau că sunt bine deghizaţi. Desigur, arătau ca nişte cerşetori. Poate din pricina asta nimeni nu le dăduse nici o atenţie până atunci. Le-am povestit despre Rudolf şi Veruci. Pe măsură ce le povesteam, Lion părea din ce în ce mai trist.
– E periculos să rămân prea mult, nu sunt sigură că Rudolf nu a pus să fiu urmărită.
Lion a dat uşor din cap.
– Nu te-au urmărit, am fost atent.
– Aş prefera să ne întâlnim într-un loc mai retras.
– În Brimigham? s-a minunat Mort.
– Nu, Mort, la dracu’, mă gândeam să ne vedem într-un orăşel, undeva unde nu ne cunoaşte toată lumea după chipul si asemănarea noastră.
Era prima oară când Lion zâmbea.
– Veruci îţi predă versete?
– Şi-ar dori, i-am confirmat, dar, din păcate, nu cred că are cum. Dar, jur că, într-o zi, am să-i predau eu toate legile demonice.
– Dar ştiu că nu-l placi, mârâi Mort.
Am râs cu poftă. Mort, în ciuda ursuzeniei lui, avea un fel comic de-a se exprima. Cumva, simţeam că îmi e drag. Dar, aşa cum au bănuit mulţi mai târziu, la Lion ţineam ca la un tată. În acel moment, nu simţeam asta pentru Lion, poate că era o simpatie ascunsă, mult mai târziu s-a dezvolatat acel sentiment patern. L-am văzut pe Lion, cu ochii minţii, aşa cum îl văzusem odinoară pe tata, stând lângă şemineu cu mine pe un picioar şi cu frăţiorul meu pe celălalt. Uneori, când toate îi merseseră bine, ne spunea poveşti despre luptători. Întodeauna aveau o morală: binele învinge. Cred că în seara aceea mi-am dat seama că eu nu sunt personajul pozitiv din poveste. Eu eram însăşi povestea, doar că subiectul devenea tot mai negativ.
– Avem informaţii preţioase, mi-a spus Lion.
Sentimentul că nu suntem singuri, mă copleşea. Străduţa aceea aglomerată şi prăfuită nu mă făcea să mă simt în largul meu.
– Peste două zile, i-am spus, retrăgându-mă uşor de lângă ei. În Telford, la Hanul Negru.
Lion a vrut să mă oprească, dar eu nu mi-am putut împedica picioarele să o ia la sănătoasa. Nu ştiu exact care au fost sentimentele mele în acel moment. Pe de o parte, amintirile m-au copleşit, pe cealaltă, simţeam că nu sunt în siguranţă.
Am ajuns în cameră spre dimineaţă. Am umblat pe drumurile pustii ale capitalei în speranţa că aş putea avea un răspuns la toate cele întâmplate. Am surprins o crimă. Şi nu, nu era vorba de un asasin. Probabil un soţ prea gelos. Nu dădeam importanţă lucrurilor astea. Nu îmi păsa. Inima îmi era împietrită. Poate dacă l-aş fi găsit pe Rany…
Am intrat în cameră pe fereastră. Aşa intram de obicei când veneam din misiune. Rudolf nu voia ca cineva să mă zărească. Pentru majoritatea celor ce ştiau cine sunt de fapt, eram numai asasinul lui şi atât. Dar în noaptea aceea, când am pus piciorul în cameră, o lumină plăpândă şi-a făcut apariţia. Nu am tresărit. Oarecum, mă aşteptam. Nici măcar nu m-am uitat la el.
– Veruci, nu ştiam că eşti şi pervers, îmi miroşi lenjeria?
Nu îi vedeam chipul, dar eram sigură că efectul vorbelor mele era vizibil. Am intrat în cameră şi am început să mă dezbrac, uşor, cu calm şi feminitate.
– Loree! a strigat el la mine.
Nu m-am oprit, pentru Dumnezeu, eram o asasină, nu una care să îi sărute mâinile şi să se roage la Dumnezeu.
– Veruci, dacă nu îţi place spectacolul, părăseşte camera.
– Vreau să-ţi vorbesc, mi-a spus el ferm.
Am continuat să mă dezbrac până am rămas în furou.
– Te rog, cardinale, dă-mi halatul.
Am întins mâna şi am simţit materialul moale al halatului. L-am îmbrăcat încet, încercând să-l pun şi mai mult în dificultate. Când m-am întors spre el, era roşu ca focul ce mocnea tăcut în şemineu.
– O, hai, Veruci, doar nu ai să-mi spui că nu ai pus mâna pe nici o femeie.
Ochii i s-au mărit.
– Nu cred că ceea ce fac eu în dormitoare…
– Nu, într-adevăr, l-am oprit, mi-ar fi scârbă dacă aş afla orice de acest fel.
M-am aşezat în faţa oglinzii, mi-am desprins părul şi am început să mă pieptăn.
– Aşadar…
La început a ezitat. Era clar pentru mine că are ceva pe suflet, ceva ce nu ştia dacă să-mi destăinuie sau nu. Nu era nici un secret pentru el că i-aş înfige cuţitul în inimă fără să clipesc. I-am spus-o de atâtea ori, încât începuse să creadă în veridicitatea vorbelor mele.
Mi-a cerut voie să se aşeze.
– Oh, ce drăguţ, dar pentru a intra în camera mea ca un hoţ, nu ai avut nevoie de aprobabre.
– Nu puteam risca…
– O, da, oamenii ar fi vorbit. Cine ştie, poate că aveau să ne creadă iubiţi. Nu-i aşa cardinale?
– Nu e vorba despre asta, s-a mâniat el.
Continuam să mă pieptăm cu gesturi calme. Adevărul e că nu eram chiar calmă. În plus, ştiind că nimeni nu ştia unde e, aş fi putut să-l omor foarte uşor. Iar gândul ăsta mă frământa atât de tare încât eram mai mult decât tentată să-i înfig coada pieptănului – foarte ascuţită, de altfel – drept în cap.
– Te-aş sfătui să vorbeşti repede, până nu îmi pierd cumpătul şi te omor.
El mi-a arătat dantura. Perfectă, ce să zic, dar nu pe placul meu.
– Să ne amintim, Veruci, că nu ştie nimeni unde eşti.
A devenit dintr-o dată mai palid decât moartea. A trecut atât de rapid la subiect, încât am avut impresia că se clătina pe picioare de teamă.
– Îl ştii pe tânărul Persan…
Nu mi-am dat seama dacă e o întrebare.
– Oarecum. Nu am avut ocazia să stăm de vorbă.
– Vreau să-l ucizi.
Atunci am lăsat pieptănul jos. M-am întors spre el şi l-am privit. Cred că a fost convins că mă ia prin surprindere.
– Asta te va costa scump, Veruci.
Tot eu îl surprindeam. Jocul ăsta de-a şoarecele şi pisca mă amuza teribil. Probabil că nu l-aş fi ucis gratuit, era prea amuzant pentru a-mi permite luxul de-al îngropa.
– Ascultă, Loree…
– Ascult, Veruci.
– Lumea spune că îţi săruţi întotdeauna victima.
Am pufnit în râs.
– Ei, ai noroc, acum nu am chef să te sărut.
– Încerc să-i înţeleg pe asasini…
– Las-o baltă, Veruci, crima…
Aşa era Veruci, încerca tot timpul să schimbe subiectul, să mă surprindă, să mă facă să vorbesc. În plus, mi-am dat seama că îi scăpau multe amănunte. Da, îmi sărutam victimele, dar numai după ce mureau. Le sărutam frunţile, aşa cum le sărutasem şi pe ale părinţilor mei. Nu era vina lor că fusesem nevoită să-i ucid. Dar nici a mea. Ăsta era jocul.
– Preţul, trecu el direct la subiect.
– Nu vreau bani, Veruci.
L-am surprins din nou? Cu siguranţă.
– Atunci?
– Vreau să-i vorbesc Anei De La France.
Dacă până atunci surprizele fuseseră minore şi nu făcuse decât să pălească sau să roşească, acum dădu în tremurat. Lampa i-a căzut din mână, iar răsuflarea îi era accelerată la maxim.
– Ce?!
Mai mult a şoptit.
– Ce-ai auzit?
– Şi de ce ai vrea să-i vorbeşti reginei?
– Te-am întrebat eu de ce vrei să moară Vlad Persan?
Am uitat să menţionez că Vlad Persan era tânărul asasin angajat de rege. Adevărul e că nici eu nu-l aveam la suflet, ştiam că e o ameninţare pentru mine, aşa cum şi eu eram o ameninţare pentru el. Din orice unghi aş fi privit situaţia, tot nu era în favoarea mea sau a lui. Doi asasini la curte, înseamnă unul în plus.
– Mi se pare corect, dar cererea ta e imposibilă.
– Atunci părăseşte camera, sunt obosită şi mutra ta mi-a făcut destulă greaţă.
A sărit la mine, cu mâinile întinse. Am citit ură şi spaimă în privirea lui. Mi-a înfipt degetele în gât şi a început să strângă. Nu m-am zbătut, l-am lovit între picioare şi totul s-a terminat într-o clipă. Îl priveam cu răceala caracteristică cum se prăvăleşte pe jos, învins de durere şi neputinţă. Am scos cuţitul de la portjartier. Am vrut să-l omor, Dumnezeu îmi e martor că am vrut. Când mi-a zărit chipul impasibil, şi-a dat seama că o s-o fac.
– Bine, bine, a suspinat.
Am pus cuţitul la locul lui şi i-am făcut semn să iasă. Înţelegea era făcută. Nu puteam să nu mă gândesc că lui Rudolf nu îi va conveni deloc situaţia, dar nu mă plătea să îi păzesc asasinul, ci să am grijă de marele lui EU.
 
*
Am dormit două zile, fără să ies din cameră, fără să mânânc, fără să mă gândesc la nimic. Nu ştiu exact ce am visat, dar când m-am trezit m-am gândit la Crucea Neagră. Pentru prima oară m-am gândit ce aş face dacă l-aş întâlni, cu ce drept aş putea să îi iau viaţa. Oare eu, câţi copii fără tată lăsasem. O umbră de ceaţă trecea peste mine. Pentru prima oară mă îndoiam serios de sentimentele pe care le aveam, contradictorii, în ceea ce îl privea pe ucigaşul părinţilor mei. Singurul lucru care îmi dădea putere era faptul că îmi ucisese şi mama, ba mai mult, mi-ar fi ucis şi frăţiorul. Nu avea nici un fel de scrupule. Şi totuşi, oare nu eram la fel? Până la urmă şi Vlad Persan era încă un ţânc care habar nu avea în ce se băga. Desigur că eram curioasă să aflu de ce Veruci îl vrea mort cu atâta înverşunare. În mintea mea, în timpul ăsta, se împânziseră mai multe planuri. Şi cumva, aveam de gând să aflu ce secret deţine Vlad, atât de mare, încât reuşeşte cu atâta uşurinţă să-l sperie pe Veruci. Sigur că mi-ar fi plăcut să-l aflu şi eu.
În ziua aceea am ieşit în grădină. Erau mulţi acolo, de obicei sunt mulţi: conţi, contese, marchizi şi te miri ce. Era şi ducele Vladimir, unul dintre bunii prieteni ai lui Andre D’arbois. El a fost singurul care m-a salutat. Doamnele erau convinse că sunt curtezană, eram acuzată de fiecare adulter al soţilor lor, iar domnii aveau impresia că sunt curtezana lui Rudolf, nu ştiu dacă era invidie sau altceva, dar pur şi simplu nu încercau niciodată să îmi adreseze o vorbă. Doar Veruci şi încă doi preoţi cunoşteau adevărata mea identitatea. E hilar, dacă stau să mă gândesc, cum nimeni nu ştia chipul adevărat al Sărutului Morţii. Mai puţin doi, trei asasini, trei preoţi şi un rege. Până şi asasinii care mă cunoşteau, pentru a nu se pune în ipostaze stranii, răspândeau vorbe că aş fi bărbat. Feminitatea îi speria, şi apoi, cum să recunoască că cel mai temut asasin al tuturor timpurilor era femeie. Dar, nu îmi făceam griji din cauza asta, oamenii vorbeau oricum că în spatele asasinului e o femeie. Poate că mă deranja că identitatea mea trebuie ţinută secretă, dar, altfel, ce rost mai avea asasinul?
Veruci m-a prins de mână, scoţându-mă din gândurile mele.
– E încă în viaţă.
Am aruncat un ochi spre Vlad, care era ţinut de braţ de una dintre curtezane.
– Aşa mi se pare şi mie, am spus. Şi e şi arătos.
– Îţi baţi joc de mine? mi-a şuierat în ureche în timp ce încerca să îşi păstreze zâmbetul nesuferit pe buze.
M-am desprins din strâmtoarea lui.
– Ai grijă, Veruci, îţi pot lua gâtul pe loc şi crede-mă că nu îmi va păsa de repercursiuni.
A transpirat instantaneu, dar încă zâmbea.
– Bine, bine, spune-mi de ce?
– Să zicem că m-am răzgândit.
Mai întâi s-a înroşit. Şi-a strâns mâinile în pumni şi, cu tot mai multă disperare, îşi împingea dinţii în faţă.
– De ce?
Mă jucam cu buclele mele roşcate lăsate pe spate. Un afront adus celorlalte doamne, căci nu se mai pomenise ca o femeie să se plimbe în văzul lumii cu părul despletit.
– Mai întâi îmi vreau plata.
– Nu se poate aşa ceva, a ridicat glasul, făcându-i pe câţiva să ne privească insistent.
M-am uitat la ei, le-am zâmbit şi am spus nonşalant:
– Cred că are lăţei.
Veruci s-a înroşit ca un soare la apus.
– Glumeşte, desigur, şi m-a tras din văzul lor pe culoarul labirintic din gard viu.
– Te porţi aiurea când ai mâncărimi, ştiu. Am auzit de un asasin care a avut aşa ceva…
– O, taci, chiar nu te poţi purta ca o doamnă?
– O doamnă? Cum să mă port ca o doamnă, dacă toţi mă văd ca o curvă. Să le dăm ce îşi doresc, scumpul meu Cardinal.
Veruci s-a lăsat pe bancă. Era transpirat tot. Ştia ce ar putea gândi lumea despre el în acel moment, iar el nu putea să le spună că sunt doar o criminală şi că mă tocmea pentru ceva ce nu ar fi trebuit să facă un preot.
– Loree, omoară-l şi vei primi răsplata.
Nu m-am aşezat lângă el. Pur şi simplu nu puteam respira aerul de lângă el.
– Nu, ori jucăm după regulile mele, ori nu jucăm deloc.
– De ce?
Era disperare în glasul lui. Disperare, durere şi supunere.
– Pentru că nu am încredere în tine.
– Şi ar trebui ca eu să am? a sărit ca ars.
– E problema ta, Veruci. A mea tocmai am desconspirat-o. Deci?
Demn de menţionat e că avea o mână de păr. Şi-a dat jos chestia aia roşie şi absurdă ce o purta în vârful capului şi s-a scărpinat insistent.
– O fi de la pureci, mi-am dat cu părerea.
Nu a zis nimic, pur şi simplu se gândea. După un timp s-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:
– Nu-i aşa că m-ai ucide fără nici un regret dacă ai fi plătită?
– Eu nu regret niciodată, de ce te crezi special?
El oftă.
– Bine, nu am de ales.
– Tu ştii mai bine, i-am spus nepăsătoare.
– Mâine la miezul nopţii, te aştept la liman.
– Nu e un loc prea romantic pentru o întâlnire.
Roşi din nou.
– Jur că într-o zi o să te fac să te căieşti.
– Ei, Cardinale, lasă, câte femei ai posedat pe liman.
– Eşti un diavol, decretă el şi ieşi din labirintul verde.
L-am urmat. Eram zâmbitoare. Sigur că împrăşitam zâmbete pentru curioşi. Ducele Vladimir s-a apropiat de mine şi mi-a oferit braţul. Am acceptat. Era plăcut, totuşi, ca uneori să ai cu cine sta de vorbă. Mă refer la lucrurile banale.
  Nu eşti ceea ce spun ei că eşti, mi-a şoptit el.
Am râs prosteşte. Era amuzant să vezi cum un bărbat încearcă să-ţi descopere secretele. Sigur că nu credea asta cu adevărat. Doar voia să ajungă în patul meu, aşa cum doriseră mulţi.
– Atunci ce sunt, duce Vladimir?
– Mâna dreaptă a lui Veruci, a zis-o cu o sinceritate care m-a făcut să râd cu lacrimi.
– O, dragul meu, duce. Cât de naiv… Toţi bărbaţii trăiesc în naivitatea lor. Dar e drăguţ, totuşi, că nu ai impresia că sunt o curvă de cea mai joasă speţă.
Cred că limbajul l-a uimit, căci s-a oprit o clipă, apoi a pornit iar fără să zică un cuvânt.
– Aşadar, duce, acum că ne-am lămurit, am putea la fel de bine să ne spunem la revedere şi să ne vedem, fiecare, de plimbarea lui.
– O, nu, a spus el. Peste patru zile e un bal la palat… Nu v-am văzut niciodată la baluri.
– A, eram ocupată să-i dau lăţei lui Veruci.
O clipă a tăcut, apoi a râs.
– Vrei, cu tot dinadinsul, să-l faci de râs, nu?
– Ah, nu prea sunt credibilă, duce, nu? Adevărul e că nu îmi place să socializez, orice…
Dar cum îi puteam spune că orice om pe care-l întâlnesc ar putea, mâine, să îmi fie victimă? Nu puteam. Am tăcut şi am înghiţit în sec.
– Aşadar…
– Desigur, balul. Aş vrea să mă însoţiţi.
Rudolf nu îmi interzisese niciodată să mă duc la baluri, toate curtezanele curţii se duceau, de ce nu şi asasinul curţii.
– Bine, am fost de acord. Am să te însoţesc. Vii să mă iei de acasă sau vin eu?
A râs din nou. Era simpatic când râdea. Două gropiţe i se afundau în obraji şi îl făceau să pară un copilandru.
– Lady Loree, eşti cu adevărat specială.
Ei bine, un bărbat care ştia să mă aprecieze.
 
*
 
Eram la limane de zece minute, poate şi mai bine. Veruci nu mai apărea. Începusem să cred că e vorba de o cursă. Una destul de neplăcută. Sigur că eram înarmată până în dinţi, dar rochia făcea în aşa fel încât să ascundă toate astea. Purtam un veston de piele albă, pe mâneca căruia aveam un cuţit. Nu aveam să cad în capcană înainte de-a răni cât mai mulţi. Dar, imaginaţia mea, se dovedi a fi în zadar. Veruci a apărut la puţin timp. Alergase şi gâfâia ca un porc. Nici măcar nu mi-ar fi fost greu să-l ucid. Poate i-aş fi dat chiar şi un avans, unul mic. Aşa, de distracţie.
– Am avut… o…
– Nu îmi pasă, jur că nu îmi pasă. Plata mea.
Şi-a pus mâinile pe genunchi răsuflând sacadat. Parcă îl alergase o turmă de câini.
– Nu o să-ţi… placă… asta, spuse printre gâfâieli
– Sigur că nu, spune.
– Ana De La France te aşteaptă, dar nu aici.
Am bătut nervoasă din picior.
– În Telford.
Atunci mi-a venit în minte. Am dormit două zile. Eram cu o zi întârziere. Pentru numele lui Dumnezeu, Lion şi Mort mă aşteptau la Hanul Negru, iar eu nu făcusem decât… să dorm.
Am intrat în panică.
– Unde anume în Telford şi când?
– Hanul Negru, în zori.
L-am lăsat acolo pe Veruci şi am luat-o la fugă spre palat. Nu ştiu cum am ajuns aşa repede. Nu ştiu nici cum m-am schimbat aşa repede. Nici cum am pus mâna pe primul cal şi am luat-o la trap spre Telford. Singurul lucru care mă consola, era că Veruci credea că am plecat în trombă pentru a o întâlni pe regină. Şi oricum, ce dracului căuta regina la Telford, când toată lumea ştia că e grav bolnavă şi stătea încuiată în apartamentele ei. Până şi servitorii se tot perindau pe acolo. Duceau tăvile pline cu mâncare şi se întorceau cu ele goale. Oare Ana fugise de Rudolf? Sau ajunseseră la un consens? Presupuneam că am să aflu şi asta, dar nu înainte de-a îi spune ce aveam pe suflet, de-a-mi recîştiga libertatea.
Am gonit până la Telford, aşa cum numai eu o puteam face. Zorii m-au prins acolo. Pentru prima oară, nu admiram oraşul. M-am dus direct la Hanul Negru. Ei erau încă acolo, într-un colţ, la o masă, cu prea mult vin în faţă. Mi-au zâmbit. Undeva, în colţul opus, era ea. O femeie îmbrăcată în negru cu voal pe chip. M-am dus direct la ea. Lion şi Mort mă priveau îngroziţi, pesemene credeau că i-am trădat. Ea şi-a ridicat voalul. Nu părea a fi o femeie bolnavă, din contră, era rumenă în obraji, părul negru îi scotea în evidenţă ochii verzi şi buzele roşii.
– Sărutul Morţii, şopti ea.
Am dat din cap şi m-am aşezat fără să aştept invitaţia.
– Trebuie să înţelegi că nimeni nu ştie cine sunt, m-a atenţionat.
– Valabil şi pentru mine.
Mi-a zâmbit. Avea un zâmbet clad, părea a fi o femeie bună.
– Încotro, am întrebat-o?
– Acasă, mi-a răspuns ea simplu.
– Cum l-ai convins?
– O să mă declare moartă.
Totul mi-a venit atunci în minte. Cara. Trebuia să o ucid pe Cara. Femeia semăna destul de mult cu regina, acum că stăteam să mă gândesc. Aşadar, nu era vorba despre bărbăţia lui, ci încerca să acopere fuga reginei.
M-am ridicat, am privit-o în ochi şi i-am spus:
– Îţi mulţumesc!
Ea mi-a zâmbit complice.
– Doar dacă va fi cu adevărat necesar, mi-a spus.
I-am atins mâna.
– Niciodată tu, am asigurat-o.
Ea s-a ridicat şi a dispărut pe uşa aceea, cu soarele răsărindu-i în faţă. Nu fusese nevoie de cuvinte, înţelesesem totul. Ea nu se putea întoarce în Franţa, l-ar fi făcut de râs pe tatăl ei. Aşa că furase atât cât putuse pentru a trăi bine. „Doar dacă va fi cu adevărat necesar”. Eu ştiam că va fi, şi ea ştia. Dar, privind spre Mort şi spre Lion, poate că nu era atât de necesar.
– M-ai aveam puţin şi îl omoram singuri, m-a întâmpinat Mort.

Sărutul morţii – V

Mă întorceam în Brimigham într-o trăsură albă, trasă de patru cai. Închiriasem trăsura de una singură. Nu îmi plăceau privirile iscoditoare ale oamenilor.

Am urât întotdeauna rochiile cu crinolină, aşa că mi-am găsit o croitoreasă care m-a scăpat de chin, în schimb, părea că aveam un fund cât toate zilele. Conta prea puţin asta, şi totuşi, atunci când vrei să ieşi în evidenţă, nu îţi scoţi fundul la înaintare, ci pieptul. Oh, dar şi el era destul de bine pus în evidenţă. Mi-am cârlionţat părul, aşa cum cere moda, şi mi-am prins o pălărie albă în zeci de agrafe. Dracu’ ştie de ce nu stăteau niciodată pe capul meu dacă nu le prindeam cu un arsenal de agrafe. Mi-am cumpărat până şi umbrelă de soare, de parcă aş fi avut nevoie de aşa ceva. Tenul îmi era şi aşa prea ars, prea uscat. Era ceva vreme de când nu mă mai răsfăţasem, iar asta avea repercusiuni asupra trupului meu. Dar, cu toate astea, încă puteam suci câteva minţi tâmpe.

Totul era pus la cale, aranjat ca după carte. Mintea a trei asasini, cu siguranţă, e mai bună decât mintea unuia singur. Era o singură problemă, dacă aveam să fiu prinsă, ei aveau să se facă nevăzuţi. – Dar nu vor uita.

Am ajuns în Brimigham spre seară. Soarele se contura în galben, mov şi roz, lăsând dâre adânci pe cer. Cred că niciodată nu văzusem Brimighamul în lumina asta. Era ca o nouă perspectivă. Ca ceva ce se înlănţuia în mintea mea. Trăsura a oprit în faţa palatului. Câteva focuri de artificii au pornit spre cer, făcându-l să pară pitoresc. Am coborât. Am văzut treptele luminate şi paji ce stăteau de o parte şi cealaltă a treptelor. Şi-au plecat frunţile în faţa mea, iar eu am privit înainte, aşa cum ar face o doamnă. Am urcat fiecare treaptă cu graţie. O nebunie, ştiu. Nu eram eu, dar mă simţeam bine în pielea acelui personaj. Am păşit în sală. Lumini, oameni, măşti. La început m-am speriat, apoi mi-am dat seama unde sunt. Mi-am dat seama că am picat în mijlocul unui bal mascat. Maestrul de ceremonii a făcut un gest de curtoazie apoi m-a întrebat cine sunt.

Nu am ştiut ce să-i spun pe moment. Nici nu ştiam dacă numele real îl vrea sau pe cel al personajului.

– Loree D’Argint.

Muzica era tare, iar petrecăreţii nu erau atenţi când maestrul mi-a anunţat sosirea. Doar Rudolf al Doilea, ce stătea în capătul mesei celei lungi, cu grăsimea acoperindu-i chipul. Rămăsese acelaşi porc dintotdeauna. Îl uram şi simţeam cum degetele mi se strâng în jurul gâtului lui gros de porc idiot.

Dar am zâmbit şi am făcut o plecăciune. El mi-a zâmbit cu gura până la urechi, arătându-şi dantura plină de carne. Dumnezeule, până şi barbarii erau mai civilizaţi. Un rege porc. Mi-a făcut semn să mă simt ca acasă şi asta aveam de gând să fac. M-am aşezat la o masă goală şi am băut vinul roşu pe nerăsuflate.

– Destul de bine pentru o femeie, m-a luat el prin surprindere.

Am zâmbit şi mi-am ridicat privirea.

– Îmi era sete cu adevărat.

– O, sunt convins de asta.

Privirea lui era blândă, calmă. Era un adevărat domn. Purta joben şi avea un baston lung din argint. Aş fi vrut să fac o glumă nesărată, dar m-am abţinut la timp.

– Vă deranjez?, insistă el.

Adevărul era că mă simţeam cam singură, aşa că i-am permis să se aşeze. Dar, mai întâi, mi-a sărutat mâna şi s-a prezentat.

– Andre D’arbois, conte.

Cred că am zâmbit involuntar. Am ucis câţiva conţi printre cei o sută opt. Desigur, nu trebuia să uit, de acum erau o sută zece.

– Loree D’argint.

El m-a privit în continuare, aşteptând să îi spun titlul. M-am aplecat la urechea lui şi i-am şoptit suav:

– Prinţesă.

A râs. Ştia că e o glumă. A înţeles, de asemenea, că nu vreau să spun mai mult şi a acceptat imediat. Atunci nu m-am gândit că intru într-un joc periculos. Apoi a fost prea târziu. Furtuna s-a dezlănţuit, atât în mintea cât şi în trupul meu.

A închis caietul. Se vedeau deja primele raze. Nu avea timp să doarmă, iar celula nu era tocmai un loc în care coşmarurile să dispară. Dar avea nevoie de o pauză. Poate de puţină apă. Dar ce mai conta, în zori avea să moară.

*

Nu era trecut de ora şapte, dimineaţa abia începea în tonuri de bej, când tânărul preot şi-a făcut apariţia. Aceeaşi timiditate, teamă, i se citea în priviri. Loree nu adormise. Nu reuşise să închidă ochii. Privea printre gratii şi din când în când zâmbea. Printre atâtea rele i se întâmplaseră şi lucruri bune. Iubise, simţise, trăise. Singurul regret rămânea acelaşi, fratele ei. Ar fi vrut să ştie că e bine, măcar o dată înainte de-a muri. Şi-l amintea ca pe un copil cuminte, tăcut. Rareori plângea şi, chiar şi atunci, avea o dulceaţă specifică. Buclele blonde i se prăvăleau peste ochi. Mânuţele lui mici şi moi se întindeau spre chipul ei. O lacrimă căzu pribeagă.

– Eşti insistent, îi zâmbi Loree. Îmi plac oamenii insistenţi, dar acum nu e cazul, tinere.

– Eşti la fel de tânără ca mine, i-o tăie el jignit.

Zâmbetul femeii îl făcu să dea înapoi. Era atât de rece şi nepăsător. Avea un sadism greu de înţeles.

– Aşadar, vrei să îmi ierţi păcatele?

Tânărul se fâstâcii.

– Eu nu pot ierta nimic, doar Dumnezeu iartă.

Loree s-a aşezat pe patul jos. Şi pus mâinile în poală şi şi-a privit cu greaţă rochia lungă şi cenuşie.

– Atunci să vină Dumnezeu.

– Nu poţi glumi cu cele sfinte, spuse el timid.

– Mă întreb unde a fost Dumnezeul tău…, dar s-a oprit. A zâmbit. Îi plăcea tânărul, nu avea nici un motiv să se răzbune pe el. Nu vreau să fiu iertată, preot fără nume, îi zâmbi şăgalnic.

Preotul înghiţi în sec. Mâinile îi tremurau, iar privirea îi rămase aţintită în podea.

– Eu nu te pot ierta, dar El te va ierta prin mine.

Loree porni într-un râs prostesc.

– Sunt un demon, preote. Demonii şi îngerii nu se iartă reciproc.

– Ai fi uimită să afli câtă iertare au îngerii…

– Ce vrei, copile? De ce eşti aici? De ce te-au aruncat în temniţa unui asasin periculos? Cel mai mare din istorie, dacă nu mă înşel. Cu ce le-ai greşit?

Preotul a oftat. Tenul i s-a albit şi ochii i s-au înroşit.

– Vorbeşte pentru libertatea sufletului tău.

– Eviţi răspunsul. Cu ce le-ai greşit? O, sau îţi doreşti să înaintezi în funcţie? Preoţii au funcţii?

Băiatul rămase tăcut.

– Tăcerea, preote. Atunci când înveţi să asculţi tăcerea, îţi dai seama că trăieşti cu adevărat.

O lumină slabă intră printre gratii. Umbre tăcute se profilau pe pereţi.

– Insist să vorbeşti pentru binele tău.

– Nu îţi trebuie destăinuirea mea, nu? Nu, sigur că nu, pentru că îmi scriu singură condamnarea la moarte, zâmbi ea arătând spre foile împrăştiate pe măsuţa mică. Nu, ai nevoie de altceva de la mine. Ce fel de confesiune îţi lipseşte?

Preotul îşi trase scaunul ce stătea lângă uşă. Servise fundurile multor preoţi ce se perindaseră prin celula ei. Acum, îi servea tânărului.

– Nu îmi lipseşte nimic, Loree. Dar vreau să te pot înţelege.

– Încep să cred că mă studiezi, tinere.

Ea se apropie periculos de mult de el, dar preotul nu făcu nici un gest în retragere.

– Vreau să înţeleg de ce cineva poate ajunge până acolo… încât…

*

A trecut o vară şi o iarnă, a venit primăvara. Pomii au înflorit lăsând în urma lor dâre de parfum. Trăiam bine la palat în aripa servitorilor. Rudolf al Doilea nu mi-a pus niciodată, până atunci, nici o întrebare. Mi-a oferit o cameră şi m-a numit garda lui secretă. Pe D’arbois l-am zărit doar de câteva ori de la seara balului şi am schimbat doar două vorbe politicoase, cu toate că privirea lui cădea lascivă în decolteul meu. Era şaptesprezece aprilie. Călduţ. Dar norii îşi tot arătau colţii. Uneori ploua ore întregi, după care ploaia se oprea şi ieşea soarele. Decisesem să ne întâlnim. Au trecut poate patru sau cinci luni de când nu am mai ştiut nimic de Lion şi Mort. Cu trei zile înainte am primit o scrisoare de la Lion.

„ Pe şaptesprezece, în miez de noapte, când Templierii se întâlnesc în taină şi Rudolf îşi roade unghiile de mânie. Pe lespezi, în spatele turnului. Te vom recunoaşte noi”.

Scrisoarea nu era semnată, dar stilul lui Lion era inconfundabil.

Într-adevăr, întreaga zi de şaptesprezece, chiar dacă a fost însorită, a fost destul de agitată. Rudolf nu a ieşit din apartamentele sale, iar servitorii se perindau între apartamentele lui şi locaţii necunoscute. Nu mă aşteptam să mă cheme. Nu îmi mai adresase nici o vorbă. Nu îl interesa nici măcar când am misiuni pe cont propriu. Puteam ieşi şi veni când aveam chef. El ştia că nu lucrez doar pentru coroană. Şi nici nu mi-a impus vreodată să o facă. De fiecare dată când Sărutul Morţii lovea, Rudolf se putea lăuda cu asasinul lui. Mai angajase pe cineva între timp. Un tânăr la început de drum. L-am văzut doar fugitiv prin grădinile palatului la braţ cu una dintre contese. Nimic spectaculos. Atunci când nu eram asasini, eram la fel ca ceilalţi, oameni. Ceva mai reci, ce-i drept, dar tot oameni ne numeam. Şi mai ales atunci când stai la curte, totul se schimbă. Deja eşti văzut ca un asasin cu stil.

Bătaia din uşă m-a luat prin surprindere. Singura care mă vizita era camerista. Iar ea nu bătea niciodată la uşă, aşa convenisem. Nu avea rost să ne complăcem în regulile curţii, din moment ce nici una din noi nu prea avea la suflet domnia.

Nu îmi aduc aminte dacă am strigat că e deschis sau, pur şi simplu, am deschis uşa cu mâna mea. Îmi amintesc că atunci când mi-am revenit din surprindere, Cardinalul Veruci stătea în faţa mea. Era îmbrăcat în alb, doar tichia şi brâul aveau ceva culoare. Brâul era ca de aur, iar tichia de un roşu enervant. Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea vorbi despre hainele unui cardinal, singura mea religie fiind crima.

Mi-a întins mâna. Am ridicat din sprâncene surprinsă. Voia să i-o sărut?

A insistat, dar eu nu am schiţat nici un gest.

– Da?

Şi-a retras mâna. Ochii lui, în schimb, trădau furia. Nu era obişnuit cu o astfel de purtare, în plus, cred că îşi dorea cu toată fiinţa să pună mâna pe sufletul asasinului şi ce-i mai mulţi îi pupau dosul sperând că vor fi mântuiţi.

– Regele te cheamă, mi-a spus pe un ton neutru. Sau, cel puţin, încerca să fie neutru.

– Atunci să aştepte până mă îmbrac.

Am omis să spun că eram doar în cămaşă de noapte, dar cine mă vizita pe mine încât să-mi pese?

I-am trântit uşa în nas cu o satisfacţie diavolească. Eram diavol în momentele alea. Un singur suflet conta pentru mine, sufletul lui Rany.

S-a înserat şi nu mă puteam gândi decât la întâlnire. Trebuia să mă întâlnesc repede cu Rudolf pentru a-mi putea vedea de ale mele. Mi-am luat hainele bărbăteşti, astfel dându-i de înţeles şi „domnului” că am „treabă”. Episcopul mă aştepta la uşă, ca un căţel de pândă.

M-a studiat din cap până-n picioare. Dacă altă dată aş fi zâmbit, de data asta am rămas rece şi impasibilă.

– Nu se cade ca o femeie să se îmbrace asemeni unui bărbat, mai ales când se prezintă în faţa suveranului.

Cred că zâmbetul mi-a scăpat involuntar. Dar, de fapt, nu era un zâmbet, ci o grimasă de toată frumuseţea.

– Cardinale Veruci, roagă-te să nu mă tocmească nimeni pentru capul tău.

I-am oferit cel mai gingaş zâmbet. El a înghiţit în sec. Am văzut cum mărul lui Adam se zbate de pereţii gâtului.

Uşa apartamentului principal mi-a fost deschisă de un paj. Rudolf avea tot felul de idei ciudate despre ce înseamnă asuprirea celorlalţi. Dar nu era problema mea principală. De după uşă a apărut un soldat. I-a făcut semn lui Veruci să rămână afară, ceea ce, fără doar şi poate, l-a enervat la culme. Căci chipul i-a devenit la fel de roşu ca tichia.

Rudolf stătea întins pe baldachin. Avea un fel grotesc de-a fi. Avea în jurul lui tăvi cu mâncare şi ulcioare cu vin. Era îmbrăcat adecvat, cel puţin atât. Nu şi-a ridicat privirea spre mine. Ştiam că îi e frică de mine în mod special. Nu era în stare să mă înfrunte din priviri, dar gura încă o avea prea mare pentru gustul meu.

– Ţi-am oferit linişte, şi-a început el discursul. Ţi-am oferit libertate…

– Spune repede, mă grăbesc.

Nu, nu era surprins că îi vorbesc astfel. Ştia prea bine că el nu îmi e stăpân. Ştia că nu îmi e nici egal, avusesem grijă să afle asta. Eu îi eram superioară.

– Loree, într-o zi toate astea mă vor scoate din sărite.

Încă era calm.

– Şi ai să mă trimiţi într-o misiune cu cel mai bun asasin al tău?, am râs batjocoritor.

Abia atunci s-a mişcat. A vrut să mă privească, dar ceva l-a făcut să îşi lase ochii în jos.

– Sunt doar curios Loree, cum i-ai ucis?

Ciudat? Oarecum. Unii dintre cei ce mă plăteau să le fac astfel de servicii, desigur, erau învăluiţi într-o curiozitate morbidă. Niciodată nu le spuneam adevărul. Întotdeauna trebuia să fie mai mult, mai spectaculos. Oricum mortul nu ar fi putut să confirme. Dar era bizar că îl năpădise curiozitatea după atâta timp.

Un fior mi-a trecut pe şira spinării. M-am gândit că i-a prins. Că sunt acolo, ascunşi în celălalt apartament. Dar, dacă m-ar fi avut astfel la mână, Rudolf nu ar fi acţionat cu tact. El nu ştia ce e acela tact, m-ar fi trimis direct în carcere.

– O femeie, i-am răspuns, ştie să sădească întotdeauna mărul discordiei.

– Nu înţeleg.

M-am aşezat în scaun, chiar dacă nu fusesem invitată.

– Ar trebui să îl întrebi pe Veruci, el ştie mai bine cum e cu mărul şi discordia.

– Loree!, a ridicat glasul la mine.

Nu, nu reuşea să mă intimideze. Trădarea lui m-a durut prea mult. Nu că l-aş fi plăcut vreodată, dar să ne lase în pustiu să ne ucidem ca animalele între noi, nu, nu putea să mi se pară demn nici chiar pentru Crucea Neagră.

– Ţi-am înţeles planul de la început, rege. Am ştiut că trebuie să ne ucidem între noi ca animalele de pradă.

Chipul lui s-a schimonosit. Am continuat fără nici o inflexiune în glas:

– Nu mă puteam lupta cu amândoi şi nici prin surprindere nu i-aş fi putut lua, erau tot timpul mult prea atenţi la orice mişcare. Aşa că i-am făcut să se omoare între ei. Doar în Lion a trebuit să-mi înfig sabja, pentru că rana lui, deşi profundă, nu l-ar fi ucis.

Mi-a părut mulţumit de răspuns. Apoi, am stat un timp în tăcere. Ora întâlniri se apropia, dar nu mai eram la fel de convinsă că ar fi bine să mă duc. Rudolf era un porc gras, fără pic de stil, dar nu era prost.

– Loree, cum ai ucide o curtezană?

Întrebarea nu m-a luat prin surprindere şi alţii m-au mai întrebat cum aş ucide pe unul şi pe altul. Dar nu le-am răspuns niciodată. Lui trebuia să-i răspund.

– Depinde, ce a făcut?

– Cara De La Lune, îmi aruncă el drept în faţă.

O ştiam pe Cara. Atât cât poţi cunoaşte cu adevărat o curtezană. Ne-am plimbat de câteva ori prin grădini şi am schimbat câteva gânduri. Nu îmi părea rău de ea, ştiam că nu trebuie să mă apropii vreodată de cineva. Oricine era o potenţială victimă.

– Oh, Cara, desigur, ştiu povestea. Nu aş face prea mult tam-tam, puţină otravă…

– Atunci fă-o, chiar acum.

Am vrut să-l scuip, zău că am vrut, dar nu am făcut-o.

– Târfa ta poate aştepta până dimineaţă, acum am altă misiune de îndeplinit.

Am ieşit val-vârtej pe uşă. Rudolf devenise tot mai neglijent şi, orice neglijenţă, o ştergea printr-o crimă. Rudolf era însurat cu Ana De La France. Mă rog, un fel de Ana a Franţei, căci era a Franţei. Dar pe Ana nu o văzuseră decât foarte puţini. Se zvonea că e bolnavă. Rudolf nu avea moştenitor, aşa că încerca să îl facă cu altele. Cara a răspândit ideea că regele nu e suficient de potent, ceea ce l-a făcut de ruşine. Bărbaţii, de iei de potenţa lor şi trag spada.

Am pornit nervoasă spre ziduri. Veruci încă mă mai privea din capătul holului. Ştiam că nu sunt în stare să mă urmărească. Cel puţin nu atunci. Nu reprezentam o ameninţare şi chiar dacă aş fi reprezentat, regelui nu îi convenea să scape de mine.

Sărutul morţii – IV

 

IV

 

Am aşteptat două zile ca Lion şi Lord Mort să îşi facă apariţia. Oarecum ştiam că regele alesese itinerariul pentru a-mi face munca mai uşoară; dar nici prin cap nu îmi trecea care este adevăratul motiv.

Ne-am întâlnit la han. Primul a sosit Lion. Un bărbat în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, înalt cam de un metru optzeci, solid. Chipul îi era încărcat de cicatrici, nici măcar un centimetru de piele nu mai era nepătat sau nestrăpuns de arme. Un ochi îi lipsea cu desăvârşire, fiind acoperit de un bandaj negru. Celălalt ochi era singura parte omenească ce se zărea pe chipul lung şi oval. Era de un albastru clar, pătrunzător. Părul îi cădea rebel în şuviţe grizonate. Era îmbrăcat precum un lord. Costumul alb ce îi plia fiecare muşchi, spada ce îi atârna pe piciorul drept. Totul aducea a un bărbat bine, mai puţin atunci când îi priveai chipul.

Când a apărut Lord Mort, imaginea s-a schimbat radical. Mort avea patruzeci şi cinci de ani, dar părea mult mai îmbătrânit decât Lion. Scund şi gras, cu chelie proeminentă. Chipul îi era brăzdat de cute ce se formau în frunte şi sub ochi. Ochii îi erau afundaţi în orbite, lucru ce m-a făcut să nu îmi dau seama niciodată de culoarea lor. Chipul oval era conturat de buze subţiri şi un nas prea mic pentru acea formă.

Lion mi s-a părut încă de la prima privire un bărbat jovial. E drept, sufletul lui era încărcat cu mult prea multe crime, lucru ce îi dădea, uneori, o răceală sadică. Însă Lord Mort, era invers proporţional înfăţişării sale. Un om tăcut, aproape niciodată nu vorbea. Părea că niciodată nu gândeşte. Uneori era atât de rece că mă înfiora.

Lion a fost cel ce mi-a amintit, într-un fel sadic, de Ravin. Poate că imaginea paternă mă urmărea, sau pur şi simplu mă simţeam atrasă de bărbaţii în etate.

Am pornit în aceeaşi zi în care ne-am întâlnit. Lion vorbea tot timpul povestind tot felul de păţanii, dar evitând în mod deliberat orice ar fi pus în pericol cariera lui de asasin. În noaptea aceea am rămas într-un sătuc. Lord Mort avea cunoştinţe în acel loc aşa că ne-am cazat sub îndrumarea lui. Pentru mine a fost o noapte agitată. Pentru prima oară de mulţi ani chipul înspăimântat al frăţiorului meu mi-a apărut în minte. Am văzut capetele părinţilor mei căzute în mocirlă. Ploaia cădea peste ele iar buzele mele îşi luau adio de la cei ce îmi dăruiseră viaţă.

Din clipa în care m-am trezit am înţeles că lumea mea se va schimba într-un mod radical. Visul venise ca un avertisment.

Am pornit la drum înainte ca soarele să-şi răspândească razele peste câmpiile mocirloase. Iarna se apropia şi zăpada ameninţa să cadă din clipă în clipă. Timp de două zile am mers în linişte. Timp în care nu m-am gândit decât la felul în care îl voi ucide pe Lord Mort. Dar cel mai tare mă speria faptul că nu le cunoşteam misiunea. Uneori aveam impresia că ambii mă privesc într-un fel anume, dar apoi îmi dădeam seama că nu este aşa.

În cea de-a treia zi de mers prin păduri pline de mărăcini, am ieşit în sfârşit la drumul principal. Eram plină de zgârieturi. Sângele se închegase deasupra hainelor, iar rănile mă usturau de simţeam că mor. Când am văzut râul am fost tentată să sar în el, dar mi-am stăpânit această nebunie pentru a nu da senzaţia de slăbiciune. Lion şi Lord Mort nici măcar nu au aruncat vreo privire apei ce curgea lin. Am continuat să mergem cu sângele închegat pe noi şi cu dureri aproape insuportabile. Abia spre seară ne-am oprit acolo unde copacii erau mai umbroşi.

Mi se părea straniu că mergem doar pe drumuri dosnice şi că tot timpul dormim în natură. Totul se întâmpla într-un cadru suspect.

Lion a aprins focul, în timp ce Lord Mort s-a depărtat considerabil de noi, parcă nedorind ca focul să-i lumineze chipul. Lion a scos din traistă merindele şi le-a aşezat la picioarele mele.

– Nu e drept să fii tratată ca şi noi, mi-a spus pe un glas timid. Eşti singura femeie din istorie… s-a oprit zâmbind. Sărutul Morţii.

  Atunci mi-a îngheţat sângele în vene. Într-adevăr, aşa mi se spunea în rândul oamenilor de rând, dar şi aşa prea puţini ştiau de acest pseudonim.

– Şi cum anume ar trebui să fiu tratată, Lion?

El mi-a zâmbit şăgalnic. În felul acela care spunea că ştie mai multe decât spune.

– Eşti o doamnă, Loree. Te învârţi prin cercuri înalte. Ucizi ca o doamnă. Te mişti ca o doamnă, ce cauţi tu prin mărăcini cu noi? Cu chipul şi braţele abundând de sânge?

Cred că involuntar am ridicat din sprânceană, indignată fiind.  Sunt o doamnă cu adevărat, dar nu mă dau în lături atunci când e vorba de misiuni mocirloase.

– Lion, hai să ne vedem fiecare de misiunea lui. Bine?

– Şi care e a ta, Loree?

M-a surprins modul lui direct de-a pune problema. Asasinii nu se interesau niciodată unul de misiunea celuilalt. Cred că am zâmbit sau m-am strâmbat. Oricum, figura mea a exprimat ceva. Poate că nu îmi dau seama nici acum ce, dar a fost ceva, căci el m-a privit ca şi cum ar fi înţeles totul.

– Dacă tot dăm cărţile pe faţă, Lion, începi tu, apoi, dacă mă voi simţi vorbăreaţă, poate îţi voi răspunde.

Lion s-a pus pe un râs isteric. Focul îi lumina chipul într-un mod bizar. Atunci am văzut umbra Lordului Verusian Mort întinzându-se deasupra noastră. Spiritul meu de conservare a reacţionat imediat. Dar nu am putut să mă apăr doar pe mine. L-am luat pe Lion de gulerul cămăşii şi l-am tras la pământ. Sabja lui Mort s-a înfipt în pământ. Lion s-a ridicat mai rapid decât m-aş fi aşteptat. M-a privit şi mi-a zis:

– Vezi, Loree, exact despre asta vorbeam.

Nu înţelegeam nici o vorbă. Lordul Mort s-a oprit oripilat, surprins, rănit în orgoliul propriu? Nu aş şti să spun.

– Misiunea lui e ratată, decretă Lion. Acum ori se sinucide, ori luptă cu mine până la ultima suflare.

– Am să-mi tai gâtul, mormăi Mort.

– Mă aşteptam, spuse simplu Lion, în timp ce îşi scutura hainele şi aşa murdare.

Eu eram încă perplexă. Degetele mele erau strânse pe mânerul sabjei – denumirea aceasta mi-a rămas în minte. Eram pregătită oricând să acţionez. Când Mort şi-a scos spada din pământ şi şi-a pus-o la gât, am crezut că totul se va termina. Dar Lion l-a oprit cu un gest ferm al mâinii. Nu se uita la mine, îl privea fix pe Mort.

– Care e misiunea ta, Loree?

Cred că am înghiţit în sec atunci. Codul asasinilor nu prevedea aşa ceva. Perspectiva mă speria. Şi totuşi, buzele mi s-au dezlipit.

– Să-l ucid pe Lord Verusian Mort.

Lion îşi mişca capul în sus şi-n joc, trădând o nervozitate crescândă.

– A mea e să te omor pe tine, Loree, mi-a destăinuit el.

Am deschis şi am închis gura de câteva ori. Orice gând îmi fugise din cap. Nu puteam gândi, nu puteam nici măcar să îmi dau seama unde sunt şi cum am ajuns acolo.

– A mea, a vorbit Mort, e să îl ucid pe Lion.

O misiune sinucigaşă, am gândit. Regele voia să scape de noi toţi. Nu doar de unul, ci de toţi. Lion parcă mi-a citit gândurile.

– E ca la romani, te bagă în arenă cu leul şi cel mai bun câştigă.

– Vrei să spui că nu e vorba de un măcel?, am intervenit.

Ploaia a început cam în acelaşi moment. Cu tot ceea ce implică asta. Fulgere, tunete, praf ce se ridică în aer şi se transformă în nămol. Nu am simţit nici o picătură în acel moment. Mă simţeam trădată. Eram furioasă. Atât de furioasă încât aş fi vrut să-i rup gâtul lui Rudolf al Doilea cu mâinile goale. Şi Dumnezeul lor îmi e martor că aş fi făcut-o fără nici cel mai mic regret, dacă l-aş fi avut în faţa ochilor.

Doar Lion zâmbea în felul lui mişelesc şi sumbru.

– Cred că e timpul să facem prezentările, râse Lion. Ploaia îi cădea şiroaie pe chip, dar nu părea să-l deranjeze.

Lord Varusian Mort şi-a plecat fruntea şi a rostit semeţ:

– Lordul Morţii.

Am înţeles unde vrea să ajungă Lion. Fiecare dintre noi ne dezvăluiam identitatea secretă. Cea care ne aducea prestigiu în lumea asasinilor, dar şi cea despre care vorbeau bieţii oameni pe la colţuri.

M-a privit insistent. Am întins mâna spre el şi i-am spus calm:

– După tine, Lion. Oricum tu ştii. Ce mai contează.

– Presupun că nu eşti drăguţă datorită vârstei mele.

Am negat.

– Bine, a spus el. Eu sunt Moartea Albă.

– Nu pot să pricep de ce te îmbraci în alb când ucizi, se lamentă Lordul Morţii.

Ştiam că ei se cunosc de mult. Ambii erau în slujba regelui. Era imposibil să nu se fi întâlnit în drumul lor de cel puţin câteva ori.

Am luat frâiele în mână.

– Sărutul Morţii.

Lordul Morţii înghiţi în sec. Ploaia parcă se topea pe chipul lui. Şi din cât era de scund, mi s-a părut că a intrat la apă pe loc.

– Aşadar, a spus Mort, nu aş fi avut nici o şansă.

E bine să auzi că ţi se apreciază munca. Că eşti de temut. Că oamenii tremură doar când îţi aud numele, dar de la un asasin cu experienţă nu m-aş fi aşteptat la asta.

– Probabil că nu, am bravat eu.

– Lupta era între voi doi, s-a plâns Mort.

– Dar nu a murit nimeni, nu Mort?, spuse ferm Lion. Şi nici nu va muri. Cel puţin nu azi, nu mâine, nu poimâine.

– Regele ne-a trădat, am decretat eu mânioasă.

Lion mi-a zâmbit. Focul începuse să se stingă, aşa că umbrele de pe chipul lui erau tot mai dese.

– Ba deloc, a făcut ce face de obicei. Îşi testează asasinii. Ca în arenele romane, doar ţi-am spus. Cel mai bun câştigă. Şi eu am hotărât, Loree, că tu ai câştigat.

Uimită? Voi, ce citiţi aceste rânduri, această mărturisire, ce credeţi? Da, am fost al dracului de uimită. Atât de uimită că pentru a doua oară în zece minute nu am reuşit să deschid gura. Mort era şi el nedumerit. Doar Lion zâmbea de parcă soarele ar fi fost pe cer iar el ar fi plecat la pescuit.

– Suntem morţi, Loree. Tu ai scăpat. Ai semne, ai vânătăi, ai tot ce îţi trebuie.

– Nu înţeleg.

– Zău aşa, Sărutul Morţii, credeam că eşti mai deşteaptă. Doar nu ţi-a scăpat nici o victimă. Majoritatea le-am ratat pe primele. Tu nu ai ratat. Tu ai ştiut întotdeauna cum şi unde să loveşti. Nu-i aşa? Ce îţi spune raţiunea.

Mintea îmi funcţiona, dar buzele mele nu voiau să rostească ce e de rostit. Nu puteam să o fac. Nu că mi-ar fi fost teamă, dar aveam impresia că visul meu devine o realitate lugubră.

– Spune-o!, ţipă Lion la mine.

Nici nu tremuram, dar nici nu mă puteam mişca. Doar mintea îmi mergea. Corpul îmi rămăsese mut, fără funcţii vitale. A tunat puternic, iar fulgerul a căzut la picioarele mele. Visul, tăcerea, privirile lor. Toate astea se învârteau într-un cerc întunecat.

– Am să-l omor.

– Nu, se enervă pentru prima oară Lion. O să-l omorâm. Tu doar îl pregăteşti.

M-am destins dintr-o dată. Abia atunci am simţit că sunt udă până la piele. Am râs cum nu mai râsese de mult.

– Nu, Lion. Vreau să-i aud gâtul trosnind între degete. Înţelegi?

Mort a făcut un pas în spate. Focul s-a stins. Nu îi puteam citi pe chip.

– Eu vreau să-i scot inima cu mâna, spuse Mort.

– Eu îi vreau doar ochii, râse Lion.

Mort a început să râdă. Aerul ăla ursuz a dispărut într-o clipă. Toţi am râs până la epuizarea cu apa şiroind pe noi în bătaia vântului, la câţiva metrii de urletul lupilor.

– Să vânăm, a urlat Lion. Apoi vom pune planul în aplicare.

Arma mea de vânătoare, cuţitul cu mâner straniu, stătea întotdeauna lângă sabja. Nu mă dezamăgise niciodată. Mereu s-a înfipt în gâtul animalului lăsându-i urme adânci.

Asasinii vânează mereu când simt presiune. Când sunt stresaţi şi cred că nu mai pot face faţă. Orice crimă se detaşează prin altă crimă. Nu cred că e o lege, dar ajunge să fie o necesitate.

III – Sarutul Mortii

III
 
Regele Rudolf al Doilea mi-a fost antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Cu toate astea până atunci nu mai văzusem un bărbat atât de înalt şi de gras. Pieile feţei păreau că îi curg în valuri unindu-se sub gât. Părul şaten şi ochii căprui nu se potriveau deloc cu chipul acela: dur, rece, impertinent. M-a studiat îndelung. Ochii aceia erau atât de cercetători că mă făceau să-mi pierd răbdarea.
Dar nu am reacţionat. Nu am reacţionat în nici un fel. Am aşteptat ca regele să îmi vorbească. După o tăcere prelungă şi-a pogorât glasul în urechile mele:
– Aşadar, Ravin mi-a trimis o copilă. Dacă el are încredere în tine, atunci, iată, ăsta va fi testul tău.
Mi-a întins o epistolă bine împăturită. Nu am deschis-o atunci, pe loc, ci abia după ce m-am văzut eliberată de acea privire, dar am ţinut să îi spun ceea ce aveam pe suflet înainte de-a părăsi palatul.
– Niciodată femei sau copii.
El a părut să mă aprobe, şi nici un alt cuvânt nu a mai fost rostit între noi.
Ajunsă în stradă am început să respir. Până atunci parcă îmi înfrânseam orice simţ. Am deschis epistola şi am citit un nume şi un oraş: „ Damien, Templierul, Newcastle”. Aveam drum lung de străbătut şi doar două spătămâni pentru a mă arăta vrednică să intru în slujba regelui. În plic am găsit şi douăzeci de galbeni. Nu văzusem atâţia bani în viaţa mea. Era prima mea slujbă şi trebuia să fiu cu luare aminte. Templierii nu erau încă constituiţi în faţa lumii. Încă se ascundeau în locuri numai de ei ştiute, acolo unde îşi păstrau averile şi comorile. Trebuia să fii un asasin cu adevărat bun pentru a duce la cale o astfel de misiune. Nu era uşor să ucizi pe unul de-al lor fără să aibă repercursiuni asupra ta.
Templierii prindeau putere chiar dacă nu ieşeau la iveală. Însă cu toţii auzisem de Armata lui Dumnezeu, şi cu toţii ştiam că până şi cel ce ţi-a dat viaţă putea fi unul de-al lor. Chiar dacă erau la început, Templierii, erau bogaţi şi bine organizaţi. Ştiam că în această încercare sunt singură, nu mă puteam încrede în nimeni. Dar cel mai tare mă temeam de crima în sine. E drept, Ravin mă învăţase cum să ucid, cum să-mi reprim sentimentele. Dar nu ucisesem niciodată un om, doar pe animale se petrecuse practica mea.
Trebuia să fiu tare. Foarte tare.
Într-o săptămână am ajuns în Newcastle, şi mai aveam doar o altă săptămână la dispoziţie pentru a-mi găsi victima şi a o elimina.
M-am cazat la primul han ce mi-a ieşit în cale şi am început să îmi adulmec victima. Ravin mi-a spus că omul se trage din animale şi asemeni lor trebuia să adulmec mirosul frici şi al nebuniei. Newcastle era destul de mare. Casele se ridicau una după cealaltă, aşa că aveam impresia că pot să caut acul în carul cu fân. Trei zile mi-a luat să îmi găsesc victima. Damien era un bărbat masiv, mult mai înalt şi cu mai multe kilograme decât regele. Avea o căpăţână atât de mare că ar fi speriat şi un animal turbat. Dar asta nu era nimic. Poziţia lui în societate era destul de înaltă şi o astfel de crimă nu ar fi putut decât să atragă necazuri.
M-am lepădat atunci de învăţăturile lui Ravin aplicându-le pe ale mele.
Damien putea fi uşor încântat de femei tinere. Aşa că am hotărât să mă folosesc de tinereţea mea. Am cheltuit doi galbeni pe o rochie răpitoare. Mi-am lăsat pletele pe spate şi am pornit spre hanul unde Damien îşi petrecea seară de seară.
Înainte de asta am cules o floare buzdugan, una dintre cele mai otrăvitoare plante. Am pisat-o, aşa cum m-a învăţat bardul, iar praful pe care l-am obţinut mi l-am impregnat pe degete şi pe buze. Ceea ce făceam era curată nebunie, dar nu aveam de ales.
L-am scrutat cu privirea mai mult de două ore. Deja îmi displăcea atât de mult încât nu aveam nici o părere de rău că îl voi ucide. Era beat precum porcul, iar ochii îi sclipeau de fiecare dată când vedea câte o tânără. M-am hotărât să-l abordez. Era suficient de beat pentru ca cei din jur să creadă că băutura l-a învins.
De cum m-a văzut buzele lui s-au lungit într-un râs grotesc. M-am abţinut din răsputeri să nu afişez pe chip scârba ce o simţeam. Îl uram atât de mult, doar pentru simplu fapt că era aşa cum era.
M-a cuprins cu mâinilea alea butucănoase şi păroase, de brâu. Am simţit că o să-i trag un pumn ce avea să-l ţină minte. Dar multe priviri erau aţintite asupra noastră. Râsete isterice se auzeau de peste tot şi încurajări groteşti. I-am zâmbit în ciuda simţămintelor şi m-am prins în jocul lui.
Râdea şi bea în timp ce îmi pipăia fiecare centimertu din trup. Mă simţeam murdară, căzută în dizgraţie. Voiam doar să se termine.
I-am trecut degetele peste buze apoi i-am dat un sărut. El a continuat să râdă şi să bea, până când capul i-a căzut pe masă. Ceilalţi au început să râdă şi să-l înghiontească. Pentru ei totul era jocul beţiei. I-am luat pulsul asigurându-mă că e mort şi m-am strecurat printre ei făcându-mă nevăzută.
A doua zi vestea se răspândise. Cu toţii spuneau că băutura l-a ucis. Nimeni nu a crezut vreodată că a fost omorât.
Spre surprinderea mea nu am simţit nimic. Nici un sentiment de durere, nici o mustrare. Din contră, eram fericită că scăpasem lumea de un asemenea porc.
De atunci până la vârsta de douăzeci şi doi de ani am ucis o sută şapte oameni, fără nici un greş.
Eram la începutul anului o mie o sută treisprezece. Anul în care Ravin a murit, iar regele m-a acceptat definitiv în slujba lui. Nu ştiam de ce fusese atât de important pentru Ravin să ajung printre asasini regelui, dar la sfâşitul acelui an aveam să aflu.
Eram în Dover când am primit epistolă de la rege. Îmi cerea să mă întorc urgent în Brimingham, avea să îmi dea o misiune importantă. Abia terminasem o misiune în Dover şi fără să mă pot bucura de cea de-a o suta opta crimă, a trebuit să iau drumul Briminghamului. Am ajuns la palat a doua zi în zori. Demult nu mai simţeam oboseala. Viaţa ce îmi fusese dăruită nu îmi mai permitea să simt nimic.
Era a doua oară când ajungeam în faţa regelui Rudolf al Doilea şi nici de data asta nu mi-a trezit vreo simpatie.
M-a studiat aşa cum o făcuse şi prima oară, dar acum eram o femeie frumoasă, nu o copilă ce se sfia în faţa sa. Nu m-am închinat la picioarele lui, aşa cum o făcusem atunci. L-am privit cu fermitate. Eram mult prea îndoctrinată de crimele făcute pentru a mă mai supune în faţa cuiva. Doar cel ce plătea îmi era stăpân până când crima avea să fie comisă.
L-am simţit pe rege fâstâcindu-se în faţa priviri mele. Nu eram îmbrăcată ca de obicei, în ţinută bărbătească. De data asta îmi alesesem o ţinută feminină, ştiam că asta va avea un efect scontat asupra lui.
– Mă bucur să te văd din nou, spuse el cu glas rece ce se împletea în bezna încăperii.
 Am dat uşor din cap, dar nu cred că privirea mea a fost prea convingătoare. El continuă:
– Nu te-aş fi chemat dacă nu ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Noua ta misiune o vei auzi din gura mea, ci nu o vei citi aşa cum te-ai obişnuit.
Asta era o noutate pentru mine. Numai cei ce se temeau că foaia va fi pierdută îmi spuneau în mod direct ceea ce doresc de la mine. Şi în curând aveam să înţeleg că motivul regelui era întemeiat.
– Conform codului asasinilor nu ai voie să destăinui nimănui misiunea ta.
Am confirmat din priviri, iar el a continuat:
– Misiunea ta e să-l ucizi pe unul dintre asasinii curţii regale.
Eram uşor confuză, dar nu am lăsat să se vadă asta pe faţa mea. Regele s-a ridicat şi a început să se plimbe nervos. Glasul îi suna tot mai greoi şi m-ai scăzut.
– Am trei asasini, iar unul din ei doreşte să mă vadă mort. Lion şi Lord Verusian Mort. Le-am dat o misiune foarte grea pe care doar împreună o pot împlini. Doar că ecuaţia s-a schimbat. Vei merge cu ei la cererea mea. Pe drum va trebui să-l ucizi pe Lord Mort. Misiunea lor nu trebuie să o cunoşti.
Am ridicat din sprâncene şi pentru prima oară am vorbit, fără să mi se dea voie:
– Iar Lion va sta cu mâinile în sân?
Poate că a fost şocat de glasul meu, sau de impertinenţa de care am dat dovadă. Căci m-a privit într-un fel ce arăta că nu se aşteptase la asta. Dar nu m-a mustrat, a părut doar uşor amuzat.
– Lion nu va spune nimic. Un asasin nu se bagă peste un altul.
Nu eram prea convinsă de asta, dar trebuia să accept misiunea. Şi dacă a fost vreodată să cred în coincidenţă, imediat ce mi-am început călătoria am crezut că este posibilă.

Kiss of death II

II
 
Un suflu rece s-a lăsat în noaptea aceea peste Cardiff. Vântul bătea în rafale regulate, calculate. Marea şi pădurile vuiau, de fapt, urlau de-a dreptul. Parcă natura se dezlănţuise şi mai rău din clipa în care cele două crime au fost comise. Cerul se răzbuna.
Atunci m-am lepădat de orice credinţă. Nu mai era loc de dragoste, credinţă sau simţăminte umane. În sufletul meu nu mai existau decât disperarea şi durerea. Aveam doar opt ani, dar inima îmi era îndoctrinată de ură şi de nedreptate. Îmi pierdusem părinţii, dar mai ales îmi pierdusem fratele. Rany a rămas cea mai mare durere a mea. L-am căutat până în ziua în care am fost încarcerată, trăind cu speranţa că într-o zi îl voi afla. Dar asta nu s-a întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla. Poate în viaţa cealaltă.
Am plecat spre Bath în dimineaţa următoare. Am furat un cal dintr-un sat şi am luat-o la galop. Spre fericirea mea tata a ţinut întotdeuna să mă înveţe echitaţia. Nu m-a tratat ca pe o fată, într-un fel eram bucuria şi mândria lui.
Cumva am reuşit. Am reuşit să ajung până în Bath în doar două zile. Pe drum am furat mâncare sau am cerşit pentru o bucată de pâine, dar când am ajuns la destinaţie eram prea obosită pentru a îmi mai dori să mânânc.
Am ascuns calul într-un loc ce mi s-a părut sigur. El era singura mea avere. Singura mea amintire. M-am afundat pe străzile pietruite şi aglomerate ale orăşelului. Mi se părea fantastic. Niciodată nu ieşisem din Cardiff. Chiar dacă Bathul era mai mic decât Cardifful, mi se părea mult mai frumos. Avea acel iz de orăşel comercial ce îi lipsea atât de mult Cardiffului.
Oamenii se înghesuiau pe străzi acolo unde se aşezaseră vânzătorii amubulanţi; hanurile îşi aveau porţile deschise. Depozite, grânare, prăvălii, toate păreau mai bine susţinute. M-am îndrăgostit pe loc de Bath. Orăşelul acesta a reuşit pentru câteva clipe să îmi aline orice suferinţă.
M-am strecurat prin mulţimea jovială până în faţa unei prăvălii micuţe ce umplea o stradă întreagă cu mirosul de pâine proaspătă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi este de foame. Maţele îmi chiorţăiau şi se mişcau în mişcări rapide şi agile. Am simţit un „pumnal” trecându-mi prin stomac şi foamea a devenit de nestăvilit. Probabil că pofteam într-un asemenea fel, şi aveam o faţă atât de oropsită, încât femeia ce făcea pâinea a pufnit în râs.
– Îţi este foame copile? – m-a interogat pe un ton blând.
Am aprobat din cap, încercând să nu par prea disperată. Eram murdară din cap până-n picioare, iar ochii mi se afundaseră şi se făcuseră tot una cu negreala de pe faţă. Femeia mi-a întins o pâine şi mi-a şoptit:
– Fugi şi mănânc-o, să nu te vadă careva.
Am dat să plec, dar ea m-a oprit:
– Copile, caută-ţi adăpost în pădure. Vei fi în siguranţă acolo.
Am mâncat pâinea pe nerăsuflate, încercând în acelaşi timp să înţeleg ce anume aş fi putut face în pădure. De ce mă trimisese femeia aceea acolo? În noaptea aceea am dormit lângă calul furat. A fost o noapte rece, aşa cum au fost toate de la moartea părinţilor mei.
Inima mea a fost transformată în cioburi. Durerea ce îmi străpungea sufletul era neasemuită. Nici acum nu aş putea să o exprim în cuvinte. Din clipa aceea am trăit între două bătăi ale inimii: răzbunare şi durere.
Încercam zadarnic să-mi scot din minte capetele secerate ale părinţilor mei. Nu am reuşit niciodată. Coşmarurile încă mă mai bântuie, iar durerea nu va putea fi îndepărtată nici în moarte.
Imediat ce au ieşit zorile am pornit din nou pe străzile aglomerate. M-am postat în faţa prăvăliei de pâine şi am primit o nouă franzelă pentru a-mi potoli foamea în acea zi. Apoi am urmat sfatul femeii şi m-am îndreptat spre pădure.
A trebuit să străbat tot oraşul pentru a ajunge acolo unde am fost îndrumată. Abia la miezul nopţii am zărit copacii groşi ce îşi lăsau umbrele lugubre pe pământ. Nu ştiu ce am simţit atunci, nici în ziua de azi nu îmi pot explica. Dar a fost ca o chemare, de parcă copacii îmi făceau semn din crăcile lor groase să mă apropii. Calul era nervos şi necheza. Nu voia să îşi deslipească copitele de pământ şi sigur nu dorea să se lase purtat printre umbrele negre. Cu greu am convins bidiviul să mă urmeze. Atunci s-a schimbat totul. Viaţa mea avea să ia o întorsătură ce nu avea să se mai poată schimba vreodată.
Pădurea era atât de întunecată că abia pătrundea câte o rază de lună, oprindu-se pe vreun copac. M-am tot afundat, uitând drumul principal şi temerile ce mă însoţeau. Îmi era atât de frică încât nu mai puteam să simt nimic. În acele momente nu mi-am dat seama că frica se instalase în inima mea cu atâta tărie. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama de ceea ce se zbătea înlăuntrul meu.
În cele din urmă am adormit. Am avut vise cutremurătoare întreaga noapte, vise pe care prefer să nu mi le mai amintesc vreodată. Dar unul mi s-a întipărit în minte. Visam capetele părinţilor mei prinzând viaţă. Urlau atât de tare încât m-au făcut să mă trezesc. Când am deschis ochii, broboane reci mi se scurgeau pe chip. Însă soarele era deasupra mea, iar pădurea nu mai părea atât de ameninţătoare. Teama dispăruse, dar odată cu ea, dispăruseră şi celelalte simţuri. Parcă eram moartă şi în acelaşi timp mă puteam mişca.
Nu am înţeles ce caut acolo. Nu am înţeles decât când seara s-a lăsat din nou apăsătoare, sporindu-mi teama. Atunci am auzit paşi călcând covorul de frunze glabene. Foşnetul de sub talpa grea mă îngrozea. M-am înghesuit lângă cal, sperând ca pericolul să treacă.
Un fulger a cutreierat cerul lăsând o lumină, albă-lăptoasă, să descopere pădurea în toată splendoarea ei. O umbră mare, acoperită de blănuri groase, şi-a făcut apariţia pentru o clipă. Odată cu dispariţia fulgerului, a dispărut şi umbra. Mi-am înăbuşit un ţipăt, dar buzele mele tot au şuierat o şoaptă. Paşii s-au oprit. Puteam să simt privirea rece năpustindu-se asupra mea. Calul a nechezat. Atunci am ştiut că sunt pierdută.
Am închis ochii sperând că totul o să dispară. Când i-am redeschis el era acolo.
Era un bărbat înalt acoperit de-o blană groasă ce îl făcea să pară mult mai masiv decât în realitate. Avea păr grizonat şi-o barbă lungă ce îi cădea pe piept. Ochii îi erau de un albastru încântător. Erau reci şi calzi în acelaşi timp. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată.
Doar o clipă m-a studiat, apoi a prins calul de căpăstru, mi-a făcut semn să îl urmez, iar paşii lui au început din nou să chinuie frunza căzută. Am mers mult printre vreascuri căzute şi crăci ce păreau că se agaţă cu disperare de fiecare suflu uman. Mă pierdusem cu totul în multitudinea de copaci ce păreau că ameninţă de fiecare dată. În cele din urmă am zărit lumina unui felinar, agăţat de un gard mic de mărăcini. În spatele gardului se zărea o colibă căzută. Bătrânul a priponit calul acolo unde iarba era mai mare, apoi s-a grăbit să îi aducă o găleată cu apă. M-a tras de mânecă şi m-a vârât în casă, făcându-mi inima să-mi sară din piept. Atunci m-am temut pentru viaţa mea, dar temerile nu au fost întemeiate.
Bătrânul mi-a făcut semn să mă instalez într-o cameră mică şi sărăcăcioasă. Acolo se afla doar un pat şi-o laviţă putrezită. Eram prea extenuată pentru a mai pune întrebări şi cred că am adormit imediat.
Timp de o lună bărbatul nu mi-a adresat nici o vorbă. Nici un cuvânt. Nu mi-a cerut nimic în schimbul găzduirii şi a mâncării, nici măcar să îi ajut la treburile gospodăriei.
Abia în seara aceea când toama căzuse peste pământ în tonuri galbene şi roşii, s-a apropiat de mine. Ochii lui păreau atotştiutori. De parcă întreaga ştiinţă a lumii s-ar fi oglindit acolo. Niciodată nu mă întrebase de unde vin şi ce s-a întâmplat cu mine, dar întotdeauna a ştiut, chiar dacă cuvintele nu i-au confirmat-o.
– Şi acum? – mă întrebă el. Ce vrei să faci?
Răspunsul se conturase în mintea mea încă de atunci. Din ziua în care îi văzusem morţi am ştiut ce vreau să fac.
– Să mă răzbun.
Timp de câteva minute nu a spus nimic. A ridicat lemnele pentru foc şi le-a pus pe prispă, abia apoi revenind lângă mine.
– Răzbunarea e un cuvânt mare pentru o copilă de vârsta ta. Sentimente mult mai nobile ar trebui să te încerce.
– Sentimentele nobile au murit în sufletul meu. Totul a murit.
– Atunci, aşa să fie! – spuse bătrânul. Dar, te avertizez că drumul pe care ţi l-ai ales va aduce moarte sufletului şi raţiunii.
Atunci nu am înţeles la ce se referă, dar în scurt timp aveam să îmi dau seama.
Într-o zi – cam la o săptămână – a venit la mine. Mi-a pus la picioare o spadă cu vârf curbat, un cuţit, şi o arbaletă destul de grea. Cuţitul a fost cel ce mi-a atras atenţia. Avea un mâner ciudat. Un cap de demon în mijloc, şi două aripi ce se curbau pe lama cu formă bizară.
Atunci el mi-a spus:
– Aceasta nu este o spadă ci o sabja. Sau, mai bine spus, o sabie. Acesta este un cuţit destinat numai şi numai vânătorii. Este originar din Asia şi foarte folositor. Iar arbaleta: este una din cele mici, dar săgeata este dintre cele puternice. Nu este la fel de rapidă ca şi un arc, dar mult mai precisă.
Nu am îndrăznit să întreb ce o să fac cu ele. Însă nici nu a fost nevoie căci el mi-a mărturisit lucrul acesta fără a aştepta întrebarea.
– Aceasta va fi răzbunarea ta. Vei deveni asasin. Te vei integra între ei, vei deveni cea mai bună, şi într-o zi ai să-l întâlneşti pe cel numit Crucea Neagră.
Când am auzit numele am simţit că leşin. De unde ştia? Nu l-am întrebat niciodată şi nici el nu mi-a spus. Dar atunci mi-am amintit. Bărbatul ce intrase pe curtea conacului purta la gât o cruce neagră.
De atunci au urmat opt ani de muncă asiduă. Bătrânul, bard – căci el de meserie era bard -, Ravin, s-a ocupat de educaţia mea în ale armelor. În cei opt ani am învăţat să gândesc precum un asasin şi să lupt ca unul.
Aveam şaisprezece ani pe atunci. În afară de luptele pe care le duceam zi de zi, la propriu, le purtam şi pe cele sufleteşti cu mine. Ravin s-a chinuit în fiecare zi să dea de urma fratelui meu, dar nici un rezultat nu s-a întrevăzut.
Venise şi ziua în care trebuia să părăsesc pădurea şi pe Ravin. El a venit la mine şi mi-a vorbit:
– Acum, că Rudolf Primul a murit, Rudolf al Doilea s-a ridicat peste Imperiu. Noul rege a cerut să aibă cei mai buni asasini din ţară la cheremul său. Tu va trebui să fii printre ei. Aşa că i-am scris regelui spunându-i că i-am pregătit un asasin iscusit. Regele mi-a trimis vorbă să te trimit la testare. Vei lua drumul Brimighamului şi te vei arăta în faţa regelui.
M-am despărţit cu greu de Ravin. L-am iubit. L-am iubit pentru că, în ciuda faptului că i se închina lui Dumnezeu, nu a ţinut niciodată să mă îndoctrineze întru credinţă. Nu am putut să-l uit vreodată şi doar atunci când am auzit de uciderea lui m-am întors să îi aduc un ultim omagiu.
Am plecat din Bath urmând calea pe care mi-o indicase Ravin. Am călătorit mult până am ajuns în faţa palatului şi atunci, pentru prima oară, m-a cuprins teama.
Eram îmbrăcată în haine bărbăteşti. Îmi ţineam spada la brâu, la fel şi cuţitul, iar arbaleta pe spate. Buclele negre le ascunsesem sub o pălărie cu boluri late. Încercam să par un tânăr bărbat, însă trupul îmi trăda feminitatea.
Atunci viaţa mea s-a schimbat pentru a doua oară.

Sărutul Morţii rulzzz

 
Na, că vă spuneam eu cu un etaj mai jos că am uitat de Loree. Hehe, ce speranţe am avut atunci pentru romanul ăsta. Dar am uitat de el, ca de multe alte planuri pe care le-am început şi le-am abandonat. Seduse şi abandonate. Dacă tot vă povesteam vouă de Loree, aşa, printre picături, m-am gândit să recitesc ce am scris până acum, vreo treizeci de pagini adică. Normal, brusc mi-a revenit interesul.
Sărutul Morţii e o altfel de carte. Adică nu e genul pe care v-aţi obişnuit să-l citiţi la mine. Vorbind aici de cei doi, trei cititori fideli, desigur. E ficţiune, dar nu fantasy. Totul începe cam în acelaşi timp în care Templierii îşi fac apariţia. Prin 1100, ceva pe acolo, dar puţin mai devreme. Povestea este o combinaţie între dragoste, ură, durere. Lupta cu sinele, dar şi lupta cu toţi ceilalţi. În mare parte e scrisă la persoana întâi. Dar, mai bine, vă dau o mostră. Cred că e singura, de altfel. Nu de alta, dar ţin prea mult la sentimentalismul poveştii, la finalul ei, la tot ceea ce ţine de această care, care, spre deosebire de celelalte, nu va fi foarte lungă, dar va fi suficient pentru a-l face pe fiecare cititor să se întrebe dacă înlăuntrul său poate exista aşa ceva. Şi dacă există, cum să descopere.
Unii sunt asasini fără voie. Două luni, rogu-vă şi v-o dau pe tavă, poate şi tipărită.
 
OANA STOICA MUJEA
 
 
 
 
SĂRUTUL MORŢII
 
PROLOG
 
 
 
„ Dragă domnule Conte,
Ştiu că nu vă pot cere iertarea minţii, dar îngădui în a vă cere iertarea sufletului. Sufletului Domniei Voastre. Mi-aş dori să ştiu că m-aţi iertat sufleteşte, chiar dacă nu puteţi trece cu mintea peste atrocităţile pe care le-am făcut. Cea din urmă crimă aducându-mi repulsia în ochii voştri, altădată, atât de iubitori.
Greşelile mele sunt impardonabile, dar cel mai rău nu doare ceea ce am făcut, cu bună ştiinţă, ci faptul că v-am călcat sentimentele în picioare; în felul acesta provocându-mi chiar mie o suferinţă usturătoare.
Îmi pare rău, domnule Conte, să vă anunţ că nu am să-mi plec capul în faţa preotului şi că nu cred în aceeaşi religie ca Domnia Voastră. Singura mea religie rămânând crima.
Mai am doar două zile de trăit, şi voi fi fericită să sfârşesc în cele din urmă. Astfel întreaga durere a vieţii mele va fi dată uitării. Aşa mă voi odihni în pace. Cumva, am ştiut că, doar moartea îmi va alina suferinţa şi furia ce zace în mine. Cer iertarea Domniei Voastre, dar nu şi Dumnezeului pe care încercaţi să mă faceţi să îl accept, şi nici poporului ce va fi prezent la execuţia mea.
Sper doar că, într-o zi, îmi veţi înţelege durerea şi suferinţa, şi veţi învăţa să mă iertaţi.
A Dumneavoastră, Loree!”
 
Tânăra împături scrisoarea şi o sărută cu patos, apoi i-o înmână gărzii, privind cum bărbadul se retrage în spatele uşilor de fier.
Era frig. Un frig neliniştitor ce se plimba prin trupul ei făcându-l să furnice. O rază rece, din soarele de dimineaţă, îşi făcu apariţia timidă printre gratiile mici ale ferestrei. Temniţa era rece, tristă, aproape inumană în faţa durerii ei. Nimic nu o mai alina, nici măcar ziua în care îl cunoscuse pe el, Contele D’arbois. De atunci parcă trecuse mai mult de-un veac, iar amintirile i se scurgeau în minte ca nişte stropi de ploaie reci. Atâtea amintiri, prea multe pentru o viaţă atât de scurtă.
Firul gândului i se întrerupse atunci când preotul îşi făcu apariţia.
Era un bărbat între două vârste, cu capul ras şi robă neagră, lungă, ce îi acoperea corpul masiv. Avea privirea blândă şi înţelegătoare, ca un părinte ce încearcă să-şi aducă pruncul pe calea cea bună. Dar asta nu era suficient pentru Loree, niciodată nu fusese suficient. Clipele ei de durere rămăseseră în inimă, iar preotul nu o ajutase cu nimic niciodată.
Preotul se apropie timid de ea, cu teamă parcă. Îşi făcu semnul crucii parcă simţindu-se ameninţat, apoi schiţă un zâmbet nu prea reuşit.
– Ar trebui să te spovedeşti, spuse el cu glas blând, dar temător. Astfel îţi vei elibera sufletul.
Loree îşi strânse părul roşu şi murdar în mâini, lăsându-l apoi, să-i cadă lin pe umeri. Nu-i aruncă decât o singură privire, aşa cum ar fi făcut în cazul în care în faţa ei s-ar fi aflat un duşman demn de temut.
– Spovedania voastră, înseamnă, de fapt, mărturisire.
– Nu, nu, se apără preotul. Ceea ce ai să-mi spui are să rămână doar între noi, îţi jur.
– Nu am încredere în tine, mărturisi ea cu glas puternic, ce nu denota nici o urmă de teamă sau regret.
Preotul zâmbi larg, încercând s-o facă să-l privească cu alţi ochi.
– Atunci… avem un preot nou. Un tânăr. Poate că vei dori ca el să-ţi ia confesiunea dincolo de lumea aceasta.
– Vom vedea, răspunse Loree rece. Vom vedea.
 
I
 
Preotul cel tânăr o trezi din visare atunci când uşa se deschise cu un scârţâit puternic. Preot catolic, constată atunci când îi zări roba roşiatică şi tichia albă. Probabil că abia intrase pe porţile bisericii, fiind unul dintre cei abia recrutaţi. De când Dumnezeu provăduise pe pământ mulţi se dăduseră de partea Lui. Loree credea şi nu credea. De fapt, nu îşi permitea să creadă. Comisese atâtea crime încât nu mai putea să creadă în nimic.
Preotul părea intimidat de ea. Sau de crimele ei. Era un băieţandru, cu vreo şase-şapte ani mai mic ca ea. Avea trup firav şi o statură potrivită. Chipul îi era galben spre alb; ochii nergii, maţi, fără nici o strălucire. Prinse roşeaţă în obraji atunci când o privi în ochi şi îşi plecă capul pios, în semn de rugăciune.
Loree zâmbi. Era un zâmbet calm, aproape că îi era milă de bietul preot. Poate că asta era încercarea lui: să stea în carceră cu cea mai vestită criminală. Teama nu o zărea în ochii lui negri, dar o simţea în inima lui.
– Cum te numeşti? interogă Loree.
Preotul nu îşi ridică ochii din pământ. În mâini strângea o carte mare, cu coperţi negre şi tari. Degetele i se încleştară pe carte, semn că era nervos.
– Preoţii nu au nume, domniţă.
– Ah, cred că eşti singurul dintre ei care nu are un nume. De când am fost adusă aici, mulţi preoţi s-au perindat pe lângă uşă şi toţi aveau un nume.
Tânărul preot strânse şi mai tare cartea, uşor ruşinat.
– Îmi pare rău, mi s-a spus că nu am voie…
– Nu-i nimic, spuse Loree nepăsătoare. Chiar nimic. Încercam să fiu doar politicoasă. Cred că nu mai are rost să mă prezint. Ştii deja cine sunt eu.
Loree îşi duse mâna la păr din obişnuinţă. O tunseseră – cu câteva ore în urmă – atât de scurt încât nu se mai vedea diferenţa dintre ea şi restul deţinuţilor. Dar chipul i-a rămas la fel de frumos. Fiecare trăsătură îi ieşea în evidenţă, dar cei mai frumoşi îi erau ochii negri ce sclipeau în lumina palidă.
– Ştii, preotule, mi-au făcut de toate. M-au tuns, m-au înmuiat în apă rece, apoi au recurs la tot felul de preoţi. Dacă mărturisesc moartea mea va fi şi mai aspră decât cea ce mi se pregăteşte deja. Dar presupun că nu mai contează. Oricum soarta îmi va fi aceeaşi. Ai venit să mă convingi că, ceea ce voi numiţi confesiune în faţa lui Dumnezeu, îmi va elibera sufletul. Adevărul este că nu vă pasă, tot ceea ce vă pasă e să aveţi confesiunea mea.
Pentru prima oară preotul îşi ridică privirea. Evită ochii negri ai Loreei, însă îi studie fiecare trăsătură.
– Nu, nu este aşa, se înverşună tânărul. Dumnezeu a spus că cei ce îşi vor mărturisi păcatul vor fi pe jumătate iertaţi.
Loree începu a râde zgomotos.
– Asta înseamnă că voi fi doar pe jumătate moartă.
Preotul se încruntă, dar nu spuse nimic. Se îndreptă spre uşă şi chemă gardianul. Bărbatul îmbrăcat în hainele imperiului îşi făcu pe dată apariţia, de parcă ar fi aşteptat ca lucrul acesta să se întâmple. Preotul îi mai aruncă o privire prizonierei şi plecă. Cumva, Loree, simţea că tânărului îi pare rău de ea. Să fi fost aşa?
Ceru hârtie şi peniţă, surprinsă de propriile-i gânduri. Dacă doreau o mărturisire atunci avea să le-o dea. Doar că mărturisirea avea să fie făcută după regulile ei, nu ale lor. Gardianul apăru cu hârtia şi peniţa cerută, ceea ce o făcu pe Loree să zâmbească.
– Astfel, spuse ea surprinzându-l pe gardian, toţi o vor cunoaşte pe cea supranumită Sărutul Morţii.
Uşa se închise în urma gardianului cu un scârţâit sumbru. Lumina se întindea în umbre molocome de-a lungul celulei, creând „portiţe” ce se deschideau şi se închideau, dintr-o lume în cealaltă.
Loree aprinse lampa, îşi aranjă foile şi începu să scrie.
 
Totul a început în anul o mie nouăzeci şi nouă. Aveam şase ani pe atunci şi trăiam alături de părinţii şi fratele meu de numai doi ani, în Anglia. Aveam un conac mare în Cardiff, acolo tata îşi petrecea cele mai frumoase clipe, iar mama era încântată că ne poate creşte într-un astfel de mediu. Marea era aproape, la fel şi pădurile ce se întindeau atât de frumoase şi de verzi, an după an.
Într-o zi, tata, a venit acasă cu o solie în mână. A îmbrăţişat-o pe mama şi a urlat în gura mare, lucru ce nu îi era caracteristic:
– Rudolf Primul mi-a trimis solie, mă cere la palat.
– De ce? a întrebat mama îngrijorată. De ce i-ar păsa regelui de noi, de tine?
Dar tata s-a mulţumit să zâmbească. Atunci i-am văzut o latură aproape demonică. Era tatăl meu şi nu era el. Ceva îmi spunea că lucrurile se vor schimba şi asta îmi confirma şi mama din priviri.
Tata s-a arătat în faţa regelui, aşa cum era de aşteptat, iar regele l-a numit guvernator peste Cardiff. Au urmat doi ani în care aproape că nu mi-am mai văzut tatăl. Lucrul în slujba regelui îi acapara mai tot timpul. Eu creşteam, la fel şi fratele meu, dar el era încă un prunc. Creşteam doar sub îndrumarea mamei, fără să ne vedem tatăl.
Într-o zi tata a venit acasă. Era roşu de mânie, dar părea şi temător. A luat-o pe mama de braţ şi a început să îi vorbească cu glas ridicat. Tot ce îmi amintesc din acea discuţie a fost:
– Fă bagajele, plecăm imediat de aici.
Dar mama nu a mai apucat să facă bagajele, şi nici să plece.
Lucrurile au decurs atât de repede, că abia mult mai târziu am înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar voi încerca să explic atât cât pot de bine.
Seara a venit repede însoţită de rafale de vânt. Cerul s-a înnegrit. Nu era ceva tocmai bizar în Cardiff, timpul ne dădea mai mereu bătăi de cap şi atunci când credea-i că ziua va fi minunată se punea pe ploaie. Însă atunci mi s-a părut că natura plânge. Nu, nu că plânge. Urla din fiecare coardă vocală pe care o deţinea.
A început să plouă. Era o ploaie rece şi apăsătoare, aşa cum numai în zilele lungi de iarnă mai cădea câte una. Dar era vară, iar picurii erau mai reci decât gheaţa.
Mama făcea de zor la bagaje pe când tata dădea ultimile ordine. Împărţise animalele între servitori. Chiar şi sclavilor aduşi din inima asiei le-a dăruit câte un cal sau o vacă. Iar celor ce aveau mai mult de patru copii, le-a dat de fiecare prunc câte o oaie sau capră. Era în curte, acoperit de-o pelerină verde, şi le vorbea oamenilor. L-am zărit, de la fereastră, aprinzându-şi pipa. Servitorii au plecat ferindu-se de ploaie, dar el a rămas acolo surprinzând cu privirea fiecare detaliu.
Atunci şi-a făcut apariţia acel bărbat. Avea la gât o cruce mare, neagră, iar pardesiul lung, negru, îi acoperea trupul înalt şi bine clădit. O cicatrice îi desprindea chipul în două. Pornea de la urechea stângă, trecea peste nas şi se oprea sub ochiul drept. Mâna dreaptă o ţinea sub pardesiu, ca şi cum ar ascunde ceva.
Ploua prea tare pentru a înţelege ce se întâmplă. Doar picurii îmi disturbau auzul pogorându-se pe pervazul metalic. L-am văzut pe tata gesticulând nervos, dar chipul celuilalt nu îl vedeam prea bine. Doar cicatricea strălucea în ploaie. Cel mic, Rany, a ieşit din casă şi a început să-l tragă pe tata de mânecă. Mama a ieşit şi ea, încercând să-l ia pe fratele meu din ploaie.
Atunci am zărit acea sclipire rece. Era o spadă ce îi alungea braţul nescunoscutului. Am închis ochii pentru o clipă, iar când i-am deschis capul tatei zăcea depărtat de trup. Mama a încercat să-l prindă pe Rany, dar spada i-a depărtat capul de trup înainte ca ea să aibă puterea de-a scoate vreo vorbă. Rany a fugit, şi de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Atunci mi-am muşcat buza atât de rău încât sângele s-a rostogolit în gura mea.
Când am coborât, străinul nu mai era acolo. Doar trupurile lor, învăluite în ploaie şi noroi.
Nu ştiu ce tărie am avut, ce demon m-a condus spre capetele lor. Le-am sărutat frunţile şi am fugit, îndreptându-mă spre pădure.
 
Uşa temniţei se deschise, făcând-o pe Loree să tresară. Lăsă jos pana aruncându-şi privirea spre cel ce îi întrerupse şirul amintirilor. Era chiar el Contele Andre D’arboise. Şi-a strâns foile cu repeziciune şi s-a ridicat în picioare. Îşi privi hainele ponosite, de un galben şters. Ar fi vrut ca părul ei să mai fie lung şi mătăsos, astfel arătându-şi farmecele. Dar nici asta nu mai era posibil, iar imaginea ce o însoţea în aceste momente, nu i se părea deloc potrivită.
– Andre…
Bărbatul îi făcu semn să tacă. Arăta mai impunător ca niciodată. Trupul înalt, bine conturat; ochii negrii, seci, fără nici un simţământ, până şi buzele păreau să se strâmbe dezaprobatoare. Nu închise uşa celulei. De fapt, nu părea prea speriat de faptul că se află în preajma ei. Cu siguranţă că nu asta se întâmplase şi ultima oară când îl văzuse. Atunci nu zărise doar frică în acei ochi, dar şi ură.
Acum, Contele, părea indiferent. Rece. Fără sentimente reale. Se aşeză pe patul aproape rupt cercetând celula. Chipul i se strâmbă într-o grimasă. Îşi lăsă privire pironită asupra măsuţei mici din lemn şi a hârtiilor dezordonate.
– Ai cerut de scris, constată el. O altă scrisoare adresată mie?
– Nu, răspunse grăbită Loree. Doar mărturisirea pe care am să v-o fac cadou.
Contele începu a se trage de bărbie, aşa cum făcea ori de câte ori era pus într-o poziţie incomodă, sau nu era sigur de ceva.
– Nu avem nevoie de mărturia ta. Regele a spus tot ceea ce era de spus împotriva crimelor pe care le-ai comis. Ţi-am oferit un preot pentru a-ţi descărca sufletul. Nimeni nu are nevoie de vreo mărturie.
– Înseamnă că… Hmm, şi eu care am crezut că e doar un fel de-a mă face să îmi dau frâu liber sentimentelor.
– Sentimentele tale nu mai contează, mărturisi uşor întristat Contele. Doar câteva ore şi totul se va sfârşi.
Loree privi pe fereastra mică. Soarele apunea.
– Atunci ar trebui să mă laşi, vreau să apuc să scriu tot înainte de-a mi se tăia capul.
Bărbatul se ridică apăsându-şi întreaga greutate a corpului pe piciorul drept. Evitase în mod intenţionat să îi întâlnească privirea până atunci, dar acum ceva îi acapară atenţia. Privirea ei seacă, rece; niciodată nu îl privise în felul acela. Îşi lăsă capul în pământ într-un gest automat. Se sprijini cu palma de perete, parcă simţind o durere, însă singura lui durere era cea pe care o purta în suflet. Se mişcă cu greutate, ca şi cum ar fi fost reţinut de o mână invizibilă; şi abia-abia reuşi să înainteze. Nu mai privi în urmă, doar trase uşa în urmă-i într-un gest furios.
Loree rămase pe loc, cu spatele la uşă şi la gardian. Cumva nu îndrăznea să se mişte. Avea senzaţia că de ar face chiar şi un singur pas, ar cădea într-o dizgraţie şi mai mare decât cea în care se afla. Îşi aţinti privirea spre fereastra mică. Ultimile raze de soare intrau în temniţă precum nişte valuri, fiind întrerupte de gratiile metalice, a căror putere de strălucire dispăruse. Soarele se pitulă până la urmă lăsând umbre reci pe pereţii de piatră.
Lampa era singura care răspândea raze, desenând chipuririle din amintirile ei. Toţi pereţii păreau a fi înconjuraţi de fantasmele trecutului. Se aruncă în pat încercând să îşi adune amintirile. Uită cu greu chipul lui Andre, dispreţul afişat pe acea faţă şi, poate, chiar durerea. Se ridică cu greu şi se aşeză la masa mică. Reciti tot ceea ce a scris, îşi înmuie peniţa în lichidul negru şi îşi reîncepu povestea.