Listă pentru Mişu…

1ae7786bb1a4

O să mă întrebaţi cine e Mişu. Ei bine, e un Piteştean şi el ca tot românul 😀 (hei, e o glumă), ziarist şi cititor. O mai face şi alte lucruri, dar eu n-am de unde şti. Doar v-am spus că ies din casă atâta timp cât am motorină 😀 Şi mă opresc rar la cafele în companie. O beau singură cu o carte în mână. Aşa că după ce vin de la Satu Mare, respectiv Baia Mare, Mişu trebuie să dea o cafea, fără cărţi sau cu?

Ei bine, Mişu spunea că nu e un cititor de fantasy, dar l-am făcut curios şi mi-a cerut o listă cu autori. Eu îi dau o listă cu romane că nu ţin minte toţi autorii, mno, memoria mea e limitată.

 

M-am gândit aşa, dacă aş fi un începător într-ale literaturii fantasy, cu siguranţă aş începe cu Elantris (dau şi link-ul de unde se poate comanda, nu de alta, dar acolo e şi autorul 😛 ). Cred că oricine începe cu Elantris rămâne veşnic îndrăgostit de genul acesta de literatură.

Să continuăm cu cea mai mişto carte a lui Gaiman: Pulbere de stele. Superbă, minunată… ahhh (sunt melancolică). Lui Mişu, de acelaşi autor, i-aş recomanda şi „Zei americani”. Mie nu mi-a plăcut, dar cred că sunt defectă pentru că toţi cei care au citit-o au rămas pur şi simplu cu gura căscată. Tot nu pricep de ce. Mişu, dacă o citeşti şi-ţi place, poate îmi faci o hartă a ei.

După asta, desigur, merită o serie de fantasy comic. Şi cine e mai tare dacă nu Pratchett cu a lui serie „Lumea disc”, râsul fiind garantat. Dar mai înainte trebuie să înţelegi cum e treaba asta cu fantasy-ul.

Apoi aş citi o carte senzaţională: „Semne bune”. Aici e definit un altfel de sfârşit al lumii. Şi dacă cineva se gândea că sfârşitul lumii nu e comic, atunci nu ştie despre ce vorbeşte 😀

Dacă cărţile cu vârcolaci şi vampiri spun cam aceeaşi poveste, atunci n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de personajele ieşite din tipar: „Lună plină” şi „Hotel Transilvania” respectiv „Palatul”, sunt de senzaţie fără doar şi poate.

Hai să nu trec şi la fantasy-urile urbane, pentru început eu zic că ajunge. Desigur, sunt şi fantasy-urile pentru tineret, iar cea mai bună din ultimul timp pe care am citit-o, fără doar şi poate e seria „Ucenicul vraciului”. E un darck fantasy, hai să-i zicem un horror că nu înţelege toată lumea.

Eh, dacă una din aceste cărţi îl convinge pe Mişu, mai târziu o să-i recomand „Războiul reginelor” 😀

Enjoy!

 

P.S: La multi ani, Gina Rizea! Bucurii si impliniri. – Nu ma lasa sa comentez, de aceea am urat aici. Multa, multa fericire!

P.P.S: Cititi si aici!

Reclame

În atenţia părinţilor

Întotdeauna sunt pe fugă. Sunt ca melcul, zău aşa. Adică fug atât de încet încât îmi e şi teamă s-o mai fac. Ei bine, că tot sunt pe fugă, aseară, după ce am terminat a opta carte din seria „Lumea disc”, adică „Gărzi! Gărzi!” a lui Terry Pratchett, am dezvoltat un concept revoluţionar.

Am citit multe cărţi zilele trecute. Prea multe, dar nu am timp să vă povestesc, cu toate că fiecare în parte are o poveste haioasă despre cum am cumpărat-o, cum am citit-o şi ce nerv sau nu am avut. Aşa că iată. Mă opresc la Pratchett din motive întemeite.

Mai întâi pentru necunoscători, Pratchett scrie fantasy comic, adică se râde. Clar se râde. Dacă nu râdeţi, tot clar, e nevoie să vă căutaţi. Serios. Ei bine. Scrie fantasy comic, dar nu aşa oricum. Adică în discuţie se aduc târfele, şuturi în locul ăla dureros bărbătesc, aluzii sexuale etc. Înţelegeţi, da? Toată seria merge pe principiul ăsta, mai puţin cărţile pentru copii. Mai are câteva şi pentru puşti în serie. Destul de comice şi alea. Dar trecând peste şi ştiind clar despre ce e vorba în carte, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că pe etichetă scria: „Pentru copii peste 5 ani”. Mă rog, n-am zis eu nimic la librărie. Na, de unde să ştie vânzătoarea. Adică, cel puţin poate şti că omul există, dar nu ştie, vă zic eu. Dar mă gândeam, vine o mămică cu un puşti de şase, şapte ani, şi îi zice duduii că vrea ceva de citit pentru vârsta lui. Duduia se duce la calculator şi caută. Ei bine, dă de Pratchett şi i-o vinde. Apoi mămica va avea surpriza să-şi audă fiul întrebând chestii, ei bine chestii pe care ar trebui să le întrebe ceva mai târziu.

Eu nu sunt convinsă că e vina librăriilor pentru acele etichete. Sunt convinsă că librarul nu o să citească fiecare carte care i se pune pe raft pentru a stabili la ce vârstă se încadrează. Aşa că, cineva tot trebuie să fie de vină. Prin deducţie logică nu am putut decât să ajung la editură.

Bun. Autorul e străin. Probabil că nu prea comunică cu românaşii. Aşa că nu poate fi întrebat în ce categorie de vârstă se încadrează cartea lui. Editorul sună traducătorul, îi aruncă manuscrisul şi îi dă un termen. Omul ăla traduce în disperare. Îşi ia banii şi îşi vede de drum. De aici, cartea intră la corectură. Apoi, editorul vine să vadă ce s-a întâmplat cu manuscrisul. E gata. Corectat, tradus, mai are nevoie de copertă şi e bun de tipar. Coperta, bănuiesc, e şi ea gata. Editorul întreabă: „Ei la ce vârstă se încadrează?”. Corectorul: „Dracu’ ştie, am corectat-o, nu am stat să o şi pricep”, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e logic. La câte chestii se corectează, dracu’ stă să le şi înţeleagă. Editorul, abia trezit din ceaşca cu cafea se uită la copertă, îşi dă el cu presupusul: „Ei, copiii din ziua de azi, după vârsta de cinci ani cam ştiu să citească, merge aşa”. Şi uite aşa ţi-o trimit pe rafturi. Fără să îşi dea interesul prea mult, fără să se gândească că un puşti care citeşte cartea, pe lângă faptul că nu ar înţelege mare lucru, ar avea o tonă de întrebări de pus.

O staţi că nu m-am oprit aici. Pe cartea a opta scrie că e cea mai amuzantă carte din serie. Serios? A citit cineva seria? Nu pe bune, şi-a dat cineva interesul? Că dacă asta e cea mai amuzantă eu mă duc să mă sinucid. Şi ce s-a întâmplat cu Vânturache? Aia cred că era tristă rău. Dacă nici cărţile cu Vânturache nu au fost cele mai comice, atunci nici eu nu mai ştiu ce înseamnă a fi hilar. Şi uite aşa mă enervez eu în frumoasă zi de joi, când aş putea ieşi în oraş să beau o cafea. Dumnezeule!

Fragmente

Azi e una din zilele alea în care mă gândesc la cum să-mi trăiesc viaţa. Adică am alternative, dar nu sunt sigură pe care să o adopt. Să trăiesc la maxim, fără limite, fără îngrădiri, fără, fără sau, pur şi simplu, să o duc până acum, molcomă. Cu cititul, cu scrisul, cu casa şi maşina. Parcă fac asta de prea mult timp şi pe măsură ce îmi doresc să mă dezlănuţui puţin, îmi dau seama că tot aia o să fac, adică ca de obicei. Ok, nu o să vă mint. Chestia asta nu îmi trece prin cap de ieri, mi-a tot trecut, a tot dispărut, a revenit, dar nimic care să mă facă să gândesc serios ce să fac în continuare. Ştiu, le-aş putea combina, ceea ce ar fi ideal. Dar… în fine.

Sunt sigură că nu vremea e de vină şi nici faptul că îmi e somn. Dar realizez, de parcă ar fi fost greu, că fac zilnic aceleaşi lucruri. Chiar şi când ies din monotonia obişnuită, tot nimic se numeşte.

Adevărul e că e înnourat. Că în casă e cald, iar somnolenţa s-a instalat liniştită. Până şi Piţi doarme, răsfăţându-se cu drăgălăşenie, iar eu nu fac altceva decât să mă gândesc dacă să sar în sus sau să rămân pe fotoliu? Niet. Cred că ar fi cazul să dorm şi eu. Poate să scriu. Nuuuu, nu vreau să citesc. Trei zile şase cărţi. Adică… e ok, ştiţi cum e, dar parcă vreau să dorm. Apoi, cartea a opta din „Lumea disc” a lui Pratchett mă aşteaptă. Sigur, şi „Miercuri o să mori” mă aşteaptă. Apropo, v-am spus vreodată despre ce e vorba? Nu. Bine, pentru că nici nu vă spun 😀 Dar nimic nu mă împiedică să vă redau un fragment, păi nu?

 

Miercuri o să mori (Fragmente)

 

Se trezi rătutită. Fixă ceasul mare de lemn ce stătea agăţat în perete. Şapte şi opt minute. Avea suficient timp să-şi bea cafeaua şi să deschidă. O durere cruntă de cap şi o ameţeală feroce îşi făceau de cap prin trupul ei. De parcă întreaga noapte s-ar fi îndopat cu şampanie. Încercă să îşi revină, să îşi amintească. Totul era ca în ceaţă. Ştia că îl dusese pe Filip la aeroport, dar de acolo se ştergea totul. Nimic nu mai era aievea. Se întinse la loc în pat. Perna era prea moale. Îşi propusese de mult să îşi cumpere una mai pe gustul ei, dar niciodată nu avusese suficient timp. Luă perna de lângă şi o puse peste cea care îi sprijinea deja capul. Era ceva mai bine, dar nu destul. Vlad urâse pernele tari. Nu îi plăcea să stea „cu capul în aer”, aşa cum se exprima adesea. Aşa că ea se conformase şi îi făcuse plăcerea. Nu reuşise niciodată să adoarmă ca lumea, dar cu timpul se obişnuise. Obişnuinţa era una din calităţile ei. Şi compromisul. Desigur, în cele din urmă se săturase de compromisuri.

– Mi s-a luat, îi reproşase lui Vlad în timp ce îşi strângea lucrurile din apartamentul cu scară interioară. Nu mai pot să fac compromisuri, asta înseamnă să las de la mine jumătate din adevărul meu. Iar eu sunt hotărâtă că a ajuns.

El nu schiţase nici un gest. De parcă ea nici nu ar fi fost acolo. Îşi dusese cana cu cafea la buze, sorbise şi îşi citise ziarul mai departe. Toate astea rămăseseră frustrante în adâncul sufletului ei. Se simţea încă incompetentă, jumătate. Nici măcar nu avusese o ceartă ca lumea. Totul se redusese la atâta. Ea ieşindu-şi din minţi şi trântind uşa în urma ei, trăgând disperată de bagaje.

El nu o mai sunase niciodată de atunci. Doar în ziua divorţului s-au mai văzut. Atunci când el i-a permis să îşi ia fiecare lucruşor din apartament. Isabela nu avusese nici o pretenţie materială. Conacul din calea Victoriei îi rămăsese ei, în urma morţii mătuşii. Mătuşa nu avusese nici un moştenitor, în afara câinelui bătrân care murise la doar două ore diferenţă. Şi totuşi, în sufletul ei rămăseseră atâtea cuvinte nespuse. Atâtea lucruri nerostite. Încă mai simţea nevoia să îl sune pe Vlad şi să se descarce. O lăsase să plece încărcată ca o bombă atomică, gata să explodeze oricând, şi încă se mai adunau.

Sotty sări în pat şi îi linse faţa. Ura când făcea asta, şi totuşi nu îl putea condamna, câinele voia afară. Îşi trase repede capotul de mătase şi alene coborî treptele ce îi scârţâiau sub picioare. Începu să simtă un miros diafan de cafea. Brusc, „Zona crepusculară” din mintea ei reveni. Fiecare amintire a precedentei seri i se învârtea în minte învăluită într-un fum negru şi apos. Trase câinele lângă ea, apoi, cu grijă, luă bâta de stejar de lângă trepte şi porni spre bucătărie. Sotty o privea într-un fel anume, de parcă nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotul ceştii aterizând pe farfuriuţă o făcu să tresară.

„Miercuri ai să mori!”, îi veni în minte glasul ţigăncii. Simţea că va leşina în orice clipă. Sotty se lăsă pe labe şi începu să cherlăie. Din bucătărie se auzi un glas obosit.

– Ai răbdare, îţi dau drumul imediat.

Isabela tresări. Apoi îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Lăsă bâta lângă rafturi şi mai mult chiţăi:

– E în regulă, îi dau eu drumul.

Câinele o tuli pe uşă de parcă nu mai fusese niciodată atât de aproape de libertate. Isabela încuie uşa în urma ei, apoi privi o clipă spre cerul rece. Stătea să plouă. Atât cât mai erau în simţuri, picioarele-i porniră spre bucătărie. Vera făcea clătite, iar ceştile de cafea abia aşteptau să fie stoarse şi de ultima picătură. Se aşeză la masă şi îşi lasă capul greu în mâini.

– Încă te mai frământă prostia aia? o întrebă Vera, în timp ce puse şi ultima clătită în farfurie.

Isabela îşi ridică privirea şi zâmbi. Era lividă şi se simţea ca atare. Nu avea nevoie să se uite în oglindă pentru a-şi da seama că faţa îi e albă ca a unui cadavru, iar cearcănele îi atârnă de un metru. Îşi trecu mâinile în jurul umerilor. Simţea un frig greu.

– Am dat drumul centralei, spuse Vera văzând-o zgribulită. E o zi rece.

Isabela dădu din cap în semn de aprobare.

– Hei, nu era decât o idioată din aia care voia să pună mâna pe banii tăi.

Fu de acord. Şi totuşi, fusese cea mai stranie zi din viaţa ei.

– Mă gândesc… nu ştiu, poate că ar trebui să schimb ceva în viaţa mea.

Vera termină de înfăşurat şi ultima clătită, apoi le puse în mijlocul mesei şi se aşeză faţă-n faţă cu Isabela.

– Ar trebui să începi cu Filip, întotdeauna ai ales numai lichelele.

Zâmbi.

– Oh, de parcă tu te poţi lăuda cu vreun domn.

Vera nu o băgă în seamă.

– Ascultă, erai destul de rău aseară. Nici n-ai fost în stare să conduci până acasă. Dumnezeule, am fost nevoită să pun mâna pe maşină. Şi nu am mai făcut-o de… şapte ani. Nu te poţi purta aşa cu oamenii. Nu îi poţi speria în halul ăsta. Mă îndoiesc că toate astea ţi s-ar trage de la vrăjitoare sau ce dracu’ o fi fost ea. Poate ar trebui să mergi la un medic, aşa, pentru orice eventualitate, să faci un control.

Isabela mânca absentă dintr-o clătită. Glasul ţigăncii îi răsuna tot mai tare în cap. Rămase tăcută pe parcursul micului dejun, iar, într-un final, Vera tăcu şi ea.

După ce Vera porni spre birou, îl băgă pe Sotty în casă, îşi făcu un duş, se îmbrăcă şi deschise magazinul. Clienţii fideli veneau de la ora nouă. De multe ori nu cumpărau nimic, dar le plăcea să se piardă printre foile vechi şi copertele mâncate de timp.

La nouă fără cinci minute puse semnul cu „Deschis” în uşă. Ploaia începu să picure încet, de parcă i-ar fi fost prea somn pentru o răpăială adevărată. Isabela alungă amintirea zilei de duminică şi se afundă într-o carte. Abia dădu pagina când doamna Veser, o nemţoaică bătrână, rămasă în Bucureşti din timpul comunismului, îşi făcu apariţia.

De obicei doamna Veser venea în jurul orei zece. Nu se trezea aproape niciodată mai devreme de nouă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar arăta ca la cincizeci. Purta pălării mari şi întortocheate, mănuşi lungi şi haine din cele mai sofisticate, arătând ca o adevărată regină a vremurilor apuse. Isabela o admira pentru felul îngrijit în care trăia. Era singură. Întreaga viaţa fusese singură, dar nici nu îşi dorise pe nimeni alăturea. De obicei îi spunea cele mai fascinante poveşti. Viaţa ei era un adevărat roman. O sursă de inspiraţie. Ar fi ascultat-o la nesfârşit.

Femeile îşi zâmbiră.

– Cam matinală, constată Isabela.

– Se spune că o dată la un an e bine să te trezeşti mai de dimineaţa, să vezi ce ai pierdut în celelalte zile în care ai lenevit.

Isabela surâse. Ar fi vrut să-i spună că nu a pierdut nimic. Ea se trezea mereu la ora şapte, iar viaţa începea abia pe la nouă. Sotty auzi glasul clientei şi se năpusti de la etaj. Femeia scoase un drops şi i-l aruncă câinelui.

– Uneori ar trebui să îl mai laşi să mă viziteze, spuse doamna Veser pe un ton ce aducea a reproş.

– Oricând, doamnă Veser, numai să îmi daţi un telefon şi Sotty va fi al dumneavoastră.

– Da, spuse femeia, parcă am fi în divorţ şi împărţim custodia. Oricum, şi tu ai putea să mă vizitezi uneori. Am început să mă simt singură şi fragilă.

Isabela o înţelegea. Ea întotdeauna se simţise aşa şi nici măcar nu ajunsese la patruzeci de ani.

– Am să vin, promise tânăra.

– Parcă aş fi într-un roman prost, constată bătrâna nemţoaică. Toată viaţa am fost singură, departe de ai mei, fără să am habar ce s-a întâmplat cu familia mea, fără să-mi pese, iar acum, toate gândurile tinereţii s-au întors împotriva mea.

Isabela ar fi vrut să o consoleze cumva, dar îşi dădea seama că este cam în acceaşi situaţie şi habar nu avea cum să-o facă. Se simţea, dintr-o dată, ca un marţian în mijlocul pământenilor. Dar tot bătrâna o scoase din această situaţie jenantă:

– Şi tânărul Filip?

Roşcata tresări la auzul numelui.

– Ăăă… e în Egipt, cu treabă.

– Munceşte cam mult şi te lasă singură. Eu, în locul lui, aş fi cu ochii sârmă. Eşti o femeie frumoasă, nu ştiu de ce te-ar lăsa cineva să-ţi faci de cap.

Tânăra râse cu poftă.

– Cred că ştie că habar nu am să-mi fac de cap.

– Oh, aşa credem şi eu la vârsta ta. Era cât pe aici să mă mărit cu un pilot de curse. L-am cunoscut la Bucureşti, el era din Suedia. Eram atât de fericiţi împreună. El tot pleca cu cursele, dar se întorcea mereu. Apoi, într-o zi mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Am visat că el o să moară într-un accident. L-am sunat şi m-am milogit de el cu cerul şi cu pământul să nu participe la următoarea cursă, dar mi-a trântit telefonul în nas şi mi-a zis să iau un calmant. Atât de terifiată am fost că m-am aruncat în braţele primului bărbat care mi-a ieşit în cale. Oftă.

Isabela nu îndrăzni să spună nimic, dar curiozitatea se citea pe chipul său.

– El nu a participat la cursă, m-a ascultat şi a alergat spre mine. M-a găsit în pat cu celălalt, un necunoscut. Şi de atunci, totul s-a terminat.

Isabela oftă şi ea.

– Trebuia să rămâneţi cu celălalt.

– Poate că trebuia, dar am vrut să mă autopedepsesc. Iar acum nu mai pot decât să trăiesc cu regretul.

– Noi nu ne vom căsători, spuse categoric Isabela.

Bătrâna zâmbi cu subînţeles, lucru care o duse pe Isabela cu gândul la ţigancă.

– Ei, am pălăvrăgit destul. Mai ai ceva noutăţi?

– Oh, lunea nu…

– Da, uit mereu că lunea nu vine marfa. Ar trebui să-mi văd de drum.

Bătrâna se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, se opri, apoi rătutită se întoarse.

– Doamne, era să uit.

Scotoci repede prin geantă şi scoase un trandafir roşu.

– L-am cules pentru tine. Cred că e ultimul rămas în viaţă din grădină.

Isabela nu mai putu să se mişte. Zâmbi, dar şi păli. Îi era rău. Simţea că leşină, că inima i-o ia la trap. Vedea buzele bătrânei mişcându-se, dar nu o auzea. Camera se învârtea cu ea, iar fumul negru ieşea de pretutindeni. Ceva o înţepă între omoplaţi, apoi, ca prin vis, auzi glasul bătrânei:

– Isabela?!

Iar ea reuşi, în cele din urmă, să cedeze.

 

*

M-am trezit într-un con de umbră. Perdeaua cădea alene pe ferestrele închise. Soarele pătrundea, dar părea să mă ocolească. O fi vrut să nu mă trezească sau, pur şi simplu, s-a simţit stingher în prezenţa mea, aşa cum Luceafărul s-a simţit ca un sinucigaş în prezenţa Cătălinei. Nu mi-a plăcut niciodată soarele. Nu el ca astru, ca legendă, planetă de foc sau orice ar fi fost. Nu el ca împrăştietor de căldură, ci el ca luminozitate. Uneori, părerea mea, vrea să fie peste toţi şi toate. Luminează prea mult, încercând să ne dea de înţeles că viaţa e minunată, că el zâmbeşte şi că noi, idioţii, muritorii, ar trebui să facem asemenea. Ce îi pasă lui? E nemuritor, eu trăiesc, şi vreau să trăiesc în beznă, lumina îmi macină gândurile, mi le împrăştie. Nu le pot aduna atunci când razele acelea îmi intră în ochi.

Am coborât uşor şi am tras draperia. Un gri calm se instală în cameră. Vlad urăşte starea asta a mea. Mă crede depresivă. Poate şi de aceea preferă să stea mai mult plecat. Poate de aceea vine acasă numai când soarele nu mai e pe cer. Mă gândesc adesea că aş putea fi un vampir remarcabil. Şi totuşi, ce nepotrivire. Eu iubesc bezna, lui îi place lumina.

Simt durerea din pântecul meu. Mă rog să nu fie, să nu fie un prunc acolo. Simt durerea de mai bine de o săptămână. Mi-a fost prea teamă să fac un test de sarcină. Nu aş şti ce să fac dacă aş fi însărcinată. Dintr-o dată mă simt străină de corpul meu. Încerc să mă ataşez mai mult de minte decât de corp. Nu ştiu nici eu de ce nu îmi doresc acel copil. Pentru că e al lui. Pentru că e… Ştiu doar că nu îl vreau, cu toate că mi-ar putea rezolva multe probleme. Am discutat cu Vlad, poate cu o săptămână sau două în urmă. Habar nu aveam pe atunci că o să mă gândesc că în pântecul meu există un copil. Era o discuţie pur teoretică sau, Dumnezeu ştie cum. Oricum, din asta s-a ajuns la lacrimi. Aş putea spune şantaj sentimental. Sau, oricum, pe acolo.

– Ar fi interesant să avem un fiu, mi-a spus Vlad, în timp ce înfuleca din tortul de fructe.

Am avut tendinţa de-a mă ridica şi de-a pune capăt discuţiei. Ştiam că nu am să mă pot abţine, dar mi-am zis că uneori ar trebui să mai şi înghit în sec. Am dat tăcută din cap.

– Ar fi cel ce mi-ar duce numele mai departe. Ar deveni arhitect, mai bun ca mine.

Întotdeauna există o înflăcărare în privirea lui când vorbeşte despre arhitectură. Înflăcărare pe care, cred, o am şi eu când vorbesc despre scris, dar cumva, cine ştie cum, el reuşeşte întotdeauna să o facă să dispară.

– Poate că nu asta o să-şi dorească, am spus eu sec. Desigur, mă gândesc la părinţii care-şi îndreaptă copiii spre o meserie. Aşa cum a făcut şi mama. M-am trezit cu meseria în mână, cu diploma în sine, dar pot la fel de bine să o şi arunc, ce să fac cu ea? La ce îmi foloseşte.

Vlad şi-a ridicat privirea din felia de tort. Rar îl faci pe Vlad să nu mai mănânce dulciuri şi cu ochii şi cu gura.

– Oh, dar nu are altă opţiune.

Tipic comunist, am gândit. Îi vom cumpăra şi o macara, iar tovarăşul va câştiga o pâine cinstită. Te rog, scuteşte-mă! Desigur, nu am dat ghes gândurilor. Şi totuşi, trebuia să îi spun cum văd lucrurile.

– Un copil nu se defineşte prin tatăl sau mama sa, se autodefineşte. Îşi crează singur opţiunile, scopurile, ajunge singur la a avea pasiuni…

– Asta e o tâmpenie, mi-a tăiat-o el. Dacă îi insuflăm de mic dragostea de arhitectură, nici nu se va mai gândi la altceva.

Dacă în momentul imediat următor mă întrebam scârbită de ce m-am măritat cu el, după o oră mi-am dat seama că nu o să-i fac niciodată un copil.

– Şi dacă va fi fată?

– Atunci vom încerca până vom avea şi un băiat.

– Ok, bine, să zicem că va fi aşa. Unde va fi tatăl acelui copil? Ştii, ca să-i insufli dragostea pentru arhitectură, trebuie să mai vii şi pe acasă.

– Tu o să faci asta, mi-a trântit-o.

Sigur, ştiam că eu o să fac asta. Dar, la drept vorbind, eu l-aş fi învăţat pe invers, numai în ciuda lui.

– Oh, eu va trebui să stau acasă şi să-l cresc, să-i insuflu dragostea pentru arhitectură, iar când vii tu acasă să îi spun că omul ăsta totuşi e tata, nu e vecinul.

Mă aşteptam ca Vlad să explodeze, dar, în schimb, a râs.

– Ştii, nu vom trăi din faptul că tu încerci să scrii un roman.

Ca să vezi, are şi lovituri sub centură. Sigur, le am şi eu, dar îmi doresc o noapte liniştită.

El se mângâie uşor pe burtă. Tortul a fost dat gata. Îmi zâmbeşte copilăreşte.

– Încă mai vreau desert, dar uman, se uită gingaş la nurii mei.

Iau farfuria din faţa lui şi îi spun acid, dar zâmbitor:

– Îmi pare rău, dar nu mă culc cu necunoscuţi.

De atunci orice conversaţie între noi a luat sfârşit. Nu vreau să fac sex cu Vlad, nu atâta timp cât nu poate accepta că sunt şi eu om şi că am păreri. Aproape că nici nu îmi pasă dacă se duce la târfe. Ducă-se!