Cartea de blog XII – Lumea pierdută

80680551

Pentru că sunt restanţă faţă de Cella, şi azi şi sâmbătă veţi avea parte de povestea asta.

 

Restul le găsiţi aici, jos de tot, în ordine 😛

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

APE ALBASTRE

 

Briş scuipă violent apa ce o reţinuse în plămâni. Jol încă stătea la distanţă de el, dar asta numai pentru că bătrânul ţinea o mână întinsă în faţă, în acel gen ameninţător ce spunea „ nu îndrăzni”. Fiare încă mai tremura violent, iar răceala din grotă nu o ajuta prea mult.

După ce păru că Birş şi-a scuipat şi plămânii, se lăsă pe pământ. Îl simţi rece şi mâlos. Se strâmbă. Apoi întinse mâna după ceva anume, dar nu reuşea să găsească.

– Cauţi ceva? se interesă Jol.

– Am lăsat două torţe aici…

Briş tăcu, studie întunericul, tuşi încă o dată, iar pe faţa lui se instală uimirea.

– Cum ţi-ai dat seama?

Jol ridică din umeri, de parcă bătrânul l-ar fi putut zări.

– Văd pe întuneric, spuse el.

Briş vru să insiste, dar zgomotul venit din apă îl făcu să scoată un „şttt” ameninţător.

Până şi Fiare îşi ţinu dinţii din clănţănit. Briş şopti:

– Vezi torţele pe undeva?

– Da, spuse Jol hotărât.

– Trebuie să ne grăbim, ne urmăresc.

Fiare îşi legă pătura în jurul gâtului, iar Jol aprinse cele două torţe cu ajutorul chibritelor lăsate special lângă ele. Birş se ridică greoi şi puse mâna pe desagii cu mâncare. Îi aruncă Fiarei armele şi lui Jol desaga cu pături şi apă.

– Să mergem, îi îndemnă Briş. Jol, eu voi deschide drumul, ştiu fiecare centimetru pătrat al acestui loc.

Se lăsă din nou linişte când strigătul unui bărbat acoperi grota:

– S-a înecat, ajutaţi-mă!

– Bine, mormăi Briş în timp ce o luă la fugă printr-un tunel strâmt şi jos.

Fiare era după Briş, iar Jol încheia rândul cu corbii agăţaţi de umeri. Mergeau repede, iar flăcările, din când în când, se cutremurau sub impulsul curentului ce le atingea. Fiare încă dârdâia, dar teama de-a fi prinsă şi dusă înapoi era cu mult mai mare. Înţelesese încă din pruncie că lumea ce o găzduise nu o mai dorea. Începuse prin a se naşte ca o proscrisă, iar mai apoi devenise un obiect de sacrifiu. Ştiuse că va veni ziua în care va muri sau se va răzvrăti şi, odată răzvrătită, nu avea de gând să se lase prinsă şi batjocorită. Îşi ura neamul mai mult decât îi ura pe vulturii blănoşi. Era unica în zece mii de ani care se născuse… Un val de lacrimi îi invadă chipul. Înghiţi în sec pentru a nu da drumul suspinelor. Nu voia ca ceilalţi să îi vadă şi să-i analizeze slăbiciunile. Când curentul trecu vijelios peste torţe, îşi dădu seama că sunt aproape de ieşire. Briş le făcu semn să încetinească. Ascultă o clipă, apoi o luă din loc.

Jol ştia că din când în când Briş asculta paşii trădătorilor. Dar, chiar dacă ei ar fi reuşit să ajungă sus, paşii li se pierduseră prin celelalte tunele. Briş îi explicase că erau destul de multe şi foarte înşelătoare. Cel mai bine era să mergi cu cineva care ştie să te scoată la liman. Dar, pe de altă parte, vulturii blănoşi cunoşteau toate tunelele şi în momentul în care apa avea să scadă, cu siguranţă că ei vor porni la vânătoare.

O pală de lumină se strecură prin pereţii de piatră îmbâcsiţi cu mucegai umed. Corbii îşi retraseră simţurile din ale lui Jol, iar acum, băiatul se văzu nevoit să se ghideze doar după lumina focului. Încet, încet, lumina pătrunse cu şi mai multă putere. Nu era chiar o rază de soare, ci mai degrabă o lumină argintată, gri, oarecum pătată. Jol o urmă aproape euforic. Nu îi plăceau grotele. Întunericul nu îi mai părea chiar atât de rău de când reuşise să vadă prin ochii corbilor, dar frigul combinat cu umezeală nu îl încânta deloc. Când zăriră gaura din stâncă şi soarele fierbinte ce se revărsa prin ea, tustrei răsuflară uşuraţi. Briş le făcu semn să nu se oprească încă nu erau în siguranţă.

Ajunseră pe buza râpei, acolo unde soarele le ardea pielea cu putere, iar marea se arăta în splendoarea-i albastră.

Fiare fluieră impresionată.

– Asta zic şi eu privelişte.

– Daaa, se minună şi Jol.

Briş îi smuci puternic.

– Hai, nu avem timp să admirăm priveliştea, trebuie să sărim.

Fiare şi Jol priviră în jos. Erau la o înălţime considerabilă, şi bucăţi de stânci ieşeau din peisaj parcă aşteptându-şi victimile.

– Altă idee mai bună nu ai avut? se încruntă Fiare. Chiar dacă aş supravieţui până jos, nu ştiu să înot.

– Nici eu nu mă descurc prea bine, recunoscu Jol.

– Atunci îi puteţi aştepta aici pe vulturii blănoşi, eu mă duc.

– Stai! ţipă Fiare. Hai să sărim împreună.

Briş îl privi pe Jol întrebător. Băiatul-corb dădu uşor din cap în semn de aprobare. Fără să o pregătească deloc, bătrânul o luă de mână şi o trase după el. Ambii se prăbuşiră după buza stâncii. Jol privi spre ei şi simţi că leşină. Nu putea să facă asta. Se retrase, apoi privi iarăşi. Văzu cele două corpuri atingând apa apoi dispărând în braţele ei. Aşteptă o clipă cu sufletul la gură. Când cele două capete ieşiră din apă, aproape că răsuflă uşurat. Văzu mâna mare şi îmbătrânită a lui Briş făcându-i semn să îi urmeze, dar inima lui bătea prea tare. Nu putea s-o facă. Picioarele nici măcar nu-şi doreau să se mişte. Frica intrase în el. Panica îi făcea trupul rigid. Încerca să se liniştească, să îşi spună că nu va păţi nimic, dar nu credea asta cu adevărat. Tot ceea ce vedea în faţa ochilor era un roşu închis. Culoare sângelui ce o purta în vene. Îşi mişcă uşor piciorul drept, cât mai aproape de buza stâncii. Frica era prea mare, pentru o clipă îi păru că ameţeşte, dar îşi reveni repede.

„Ai încredere”, urlară corbii într-un glas, aşa cum făceau de obicei.

Jol se cutremură. Nu îi putea asculta. Privi în faţă. Munţii din faţa lui erau mult mai mari decât cei pe care-i cutreierase el. Se vedeau câteva zone verzi şi, undeva în vârf, îi păru că vede un dragon cu piele albastră. Dar vedenia dispăru. Făcu, inconştient, încă un pas în faţă, mai mult pentru a se holba mai bine pe partea cealaltă, şi atunci două lucruri se întâmplară deodată. Auzi glasuri omeneşti şi căzu.

Avea ochii deschişi. Golul ce se căsca în faţa lui îi părea imens, de neatins. Trupul îi trecea printr-o perdea de aer ce îl strângea şi-l împingea în acelaşi timp, ca un joc ameţitor. Ar fi vrut să-şi poată închide ochii, dar ei nu-l ascultau deloc. Capul îi trecu pe lângă o stâncă teşită şi aproape că urlă de uşurare când văzu că nu se zdrobeşte. Apa se apropia de el şi el de ea. Panica intrase în fiinţa lui mai aprig decât înainte. Nu dorea să intre în contact cu acea întindere albastră. Avea impresia că se apropie de o capcană mortală. Închise brusc ochii când albastrul apei aproape că îi lovi irisul. Aştepta să se prăbuşească. Să simtă răceala apei, să îl sufoce şi să-l acopere cu braţele ei puternice, dar asta nu se întâmplă. Dintr-o dată, Jol simţi un curent ciudat de aer trecându-i pe lângă urechi. Când a reuşit să deschidă ochii, îşi dădu seama că nu se apropia de apă, ci se depărta.

Simţi un fior de panică trecându-i pe şira spinării. Dar, în secunda următoare, simţi o plăcere divină umplându-i simţurile. Îşi întoarse uşor capul şi zări corbii agăţaţi cu ghearele de partea din trup acoperită. Îl ridicaseră în aer.

Ateriză uşor pe o stâncă ieşită din apă. Fiorul de plăcere îi alunecă prin trup. Fiare şi Briş se apropiau de el înot. Erau surprinşi, dar, din câte îşi dădeau seama şi înspăimântaţi. Când îşi ridică ochii, zări câţiva oameni aruncându-se de pe buza stâncii, aşa cum făcuse şi el. Apoi privi spre apa albastră şi îşi dădu seama că începe să se retragă. Trebuiau să se mişte din loc.

– Să mergem, urlă Briş. Dacă se întunecă nu mai ieşim de aici.

Jol sări în apă fără teamă. În mai puţin de un minut apa se retrase atât de mult încât acum îi ajungea doar până la brâu. Briş se mişca frenetic, încercând să fie mai dur decât apa. Mergea grăbit, iar Fiare îl urma cu înverşunare. Jol nu avea decât să ţină pasul cu ei. Întreg golful era înconjurat de stânci şi grote. Băiatul-corb încerca să îşi dea seama în ce parte se îndreaptă. Pe măsură ce nivelul apei scădea, şi mai multe stânci ieşeau din albastrul apelor, părând că sunt soldaţi gata să le îngreuneze mersul.

– Mai repede! ţipă Briş spre el.

Jol tresări, dar, în acelaşi timp, parcă se trezi dintr-un vis. Privi spre corbi şi îşi dădu seama că zboară la nivelul apei.

„Ce faceţi?”, întrebă el nedumerit.

„Stâncile ne ascund”, răspunseră ei.

Băiatul privi în urmă şi îşi dădu seama că era adevărat. În urma lor crescuse un adevărat labirint de stânci, lucru care avea să le dea de furcă oamenilor, dar nu şi vulturilor blănoşi odată ajunşi pe cer.

Briş le făcu semn să-l urmeze după una din stâncile mari şi teşite ce părea să ascundă în interiorul ei o grotă. Dar bătrânul nu urmă drumul grotei aşa cum s-ar fi aşteptat el, ci ocoli stânca. Dincolo de ea zări cea mai frumoasă ambarcaţiune de până atunci. Recunoscu în sinea lui că nu văzuse prea multe de acel fel, bine, nici una. Le studiase o vreme, citise despre ele şi văzuse poze, dar nu crezuse niciodată că în lumea nouă există aşa ceva. Nava era mare, şi din câte îşi dădea jol seama, avea forma unei femei intinse pe spate. La prora se iţea un cap de femeie cu ochi pictaţi în verde şi un păr lung şi negru ce se întindea pe marginile navei. Doar că, chipul femeii, era în jos, în aşa fel încât corpul ei să stea în sus.

Briş zâmbi.

– Corbaie de piraţi. Una veche, folosită de… se opri. O, la dracu’, unul Barbă Albastră a folosit-o. Am găsit-o abandonată şi am pus-o pe picioare.

Jol dădu încântat din cap.

– Ştiu. Am citit despre Barbă Albastră.

Briş îl bătu uşor pe umăr.

– Să nu o lăsăm pe doamna să ne aştepte.

Jol pricepu imediat că se referea la corabie, ci nu la Fiare.

 

*

Ridicară repede cele două ancore, iar Briş trecu la timonă, în partea din faţă a vasului. Jol încă se lupta cu pânzele de la pupa când ceva mare îl umbri. Ridică temător privirea şi îi zări.

– Vulturi blănoşiii, strigă el pentru a fi auzit şi de la prora.

Fiare se prinse de balustradele vasului cu ambele mâini. Ochii ei mari şi verzi, se încruntară spre cer. Unul din vulturi se apropia. Făcu o mişcare în spate şi îşi luă de pe umeri arbaleta. Îşi dădea seama că nu mai avea timp să o încarce. Din disperare, când mâinile lungi se întinseră spre ea, nu făcu decât să se lase pe burtă. Apoi, spre propria-i umire, îl văzu pe vulturul blănos zburând cu spatele, dar cu aripile pe lângă corp. Un fir de sânge părea să-i curgă din gură, dar nu era prea sigură. Apoi, bufff, şi apa îl acoperi. Când se întoarse îl văzu pe Briş cu o bâtă în mână.

– Bâtă, spuse Briş, pentru a-i confirma.

Jol lăsă pânzele libere şi un vânticel plăcut veni dinste pupa.

– Vânt în pupa, strigă el, apoi se repezi spre unul din cuţitele mari pe care Briş le cărase după el.

Briş zâmbi. O ajută pe Fiare să se ridice şi să-şi încarce arbaleta. De acum, vulturii blănoşi erau tot mai mulţi şi până nu aveau să iasă din apele Oraşului, nu puteau fi în siguranţă. Briş ştia că vulturii blănoşi nu au curajul vulturanilor de-ai urmări dincolo, aşa că îşi punea toată baza în apele Lumii Noi, dar până atunci trebuia să-i ţină departe. Îi veni o idee. Nu una grozavă, dar oricum nu aveau de ales. Trei contra douăzeci nu era o luptă corectă, unde mai pui că ei erau şi mai puternici. Îi făcu semn lui Jol că se duce sub punte. Jol confirmă, dar era destul de speriat.

Vela mare se umflă şi corabia o luă din loc fără să fie nevoie de timonier. Jol întrezărea o mică speranţă, dar vulturii blănoşi începură să dea rotocale de-a lungul vasului.

– Aşteaptă să atacăm noi primii, şopti Fiare.

– De ce?

– Le e teamă de corbi.

Lui Jol i-ar fi plăcut să afle povestea, dar ştia la fel de bine ca şi Fiare că păsările lui nu le puteau face faţă vulturilor blănoşi. Înarmat cu bâta lui Briş şi cu cuţitul mare, aşteptă ca ei să se plictisească şi să atace în cele din urmă.

 

*

Briş dezveli tunurile vechi. Nu se atinsese de ele atunci când reparase nava, nu i se păruseră importante. Ba chiar îşi dorise să le demonteze, dar îi plăcea prea mult istoria piraţilor, iar ele făceau parte din navă. Avea şi douăzeci de ghiulele, suficiente credea el. Nu dorea decât să-i sperie pe vulturi, nu să-i ucidă. Curăţă repede interiorul tunurilor şi încercă să le mişte în sus. Frâna era blocată.

 

*

Vulturul blănos se năpusti spre Fiare, fata scoase un ţipăt prelung şi se agăţă de gâtul lui cu mâinile goale. Jol nu avu timp să vadă ce se întâmplă, pentru că, în acelaşi timp, şi el fu atacat. Folosi bâta aşa cum o făcuse şi Briş, iar lemnul îşi atinse ţinta, drept în faţa vulturului care îşi strânse aripile pe lângă corp şi se prăbuşi pe punte. Alţi doi veneau spre el. Aveau priviri demonice. Jol hotărî să folosească cuţitul. Voia să-i vadă sângerând. Flutură arma în aer spre unul dintre vulturii blănoşi, dar, ştia că nu va scăpa de celălalt. Trebuia să se hotărască repede, când o zări pe Fiare, cu sânge curgându-i dintre buze, năpustindu-se, asemeni unui fiare, spre unul din atacatorii lui. Jol închise şi deschise gura fără a mai fi atent la cel de-al doilea, cel ce se năpustea spre el. Simţi cum mâna lui mare îl lovi în stomac, se chirci şi scăpă cuţitul. Corbii urlară într-un glas, făcându-l pe vulturul blănos să facă doi paşi în spate. Jol îşi recăpătă cuţitul şi pierzând-o pe Fiare din priviri se năpusti spre el. Lama cuţitului îi tăie aripa, iar vulturul se ridică anemic spre cer.

 

*

Unse repede manivela şi mai încercă o dată. De data asta se mişcară, încet, greu, dar o făcură. Şi asta era tot ceea ce conta. Se strădui, încă o dată şi încă o dată. Tunurile începură şă-şi poziţioneze capetele spre cer. Briş înţelese că nu putea face mai mult de atât. Le încărcă repede şi le verifică fitilele. Păreau să mai funcţioneze încă. Privi prin trapă. Vulturanii încă mai dădeau ocol, dar nu mai erau la fel de hotărîţi să atace. Era timpul să-i sperie de moarte şi să iasă din nenorocitele acelea de ape. Aprinse fitilele rând pe rând şi aşteptă ca ghiulele să pornească spre cer.

Primul tun îşi făcu datoria. Cu un urlet asurzitor, aruncă ghiuleaua pe lângă un vultur blănos, făcându-l să tresară şi chiar să o ia la fugă. După ce şi a patra ghiulea sări în aer cu aceeaşi bubuitură, cerul se curăţă de vulturi. Dar încă două tunuri mai aveau să-şi spună cuvântul înainte ca războiul să se termine.

 

*

Briş cârmi repede, dar şi pruden, printre stâncile ce se iţeau la ei. Jol îl ajuta urmând instrucţiunile bătrânului. Doar Fiare stătea tăcută la babord, privind spre ceva nedefinit. Chiar înainte ca soarele să fie înghiţit de ape, Briş decretă victoriors:

– Lumea Nouă! Oceanul Indian.

Jol căzu pe punte. Îl dureau mâinile şi se simţea extenuat. Acum că ieşiseră în ape mai calme, putea să doarmă câteva minute.

 

 

 

Reclame

Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.