Indicii… finish

 

Am terminat cu indiciile. Da, cu alea anatomice. Îmi pare rău pentru cei ce se aşteptau deja să-l cunoască pe criminal, dar cumva a ieşit altul la iveală. Să nu mă întrebaţi cum că nu am nimic de-aface cu logica Iolandei Ştireanu. Chiar şi eu am rămas surprinsă şi am exclamat un: „Serios!” Zău că nu mă aşteptam, ce chestie, să bănuieşti vreo trei şi să fie altul. Hmm. Personajul mi-a luat-o înainte, dar promit să mă răzbun în următoarea carte în care Iolanda se va confrunta cu mai multe crime… destul de drăguţe, ce nu au loc în România.

No, acum mă chinui să îi dau o primă corectură şi să fac nişte prime modificări, pentru că miercuri în creierii nopţii părăsesc ţara şi mă întorc vineri sau sâmbătă, că eu tot nu am priceput cât stau. După o primă corectură şi eu ştiu ce modificări vor mai surveni, voi trimite manuscrisul în patru zări. De acolo aştept sugestii pe care le voi lua în calcul. Apoi îi mai trag o corectură şi gata, mă lăsaţi în pace. Nu, Crina n-a murit. Bogdan şi-a luat-o puţin în freza cu povestea lui de amor, dar asta-i viaţa. Iar Satu Mare e în afara oricărui pericol. Criminalul a fost prins, aşa că nu ne mai facem griji.

Cartea conţine: 50.040 cuvinte, deci nu e de speriat; caractere cu spaţii 315.318, paragrafe 2.780 şi 5.697 linii. Asta însemând 179 pagini A5. În mare la dimensiune va rămâne cam la fel, indiferent de modificările survenite pe parcurs. Mă aştept, poate, la două, trei pagini în plus sau în minus. Dar asta nu are o importanţă prea mare.

No, acum lăsaţi-mă să muncesc, că mâine mă duc să văd Coraline 3D, iar miercuri în creierii nopţii, cum v-am spus, voi pleca din ţară. Asta-i viaţa. Încerc să termin cu modificatul şi corectatul la prima mână până diseară, tocmai pentru a putea trimite manuscrisul aşa cum am zis că voi face. Din experienţă ştiu că dacă nu termin până mâine, după ce mă voi întoarce în ţară voi lenevi prea mult pentru a-mi mai păsa. Probabil că nu voi mai fi nici ataşată de personaje până atunci şi în loc să le las să îşi facă de cap, o să le stric treburile băgându-mă eu. Ce obicei prost!

 

Cella, n-am uitat de „Lumea pierdută”, dar vei avea patru capitole pe blog în perioada mea de rătăcire 😛 Hai că ajung patru ţinând cont că va trebui să iei notiţe la indicii şi să mă îndrumi pe drumul cel bun 😉

No, pa pa şi spor la treabă mie 😛

 

Reclame

Pentru un timp îndelungat…

Zilele astea m-am tot gândit la scris, la ce înseamnă să fii autor, la muncă în general. Aşa că am decis, cred eu cel puţin că am decis. După „Indicii anatomice” voi încerca din răsputeri să duc la final „Lumea pierdută”. Apoi, cu sudoarea frunţii, voi trece din nou peste „Regina elfă”, ca pe urmă să fac o pauză îndelungată. Nu, nu de scris propriu-zis, doar că am ce publica vreo 5 ani de aici înainte. Probabil că mă voi dedica mai mult îmbunătăţirilor şi voi începe un proiect amplu de TEATRU.

Nu vă mâhniţi, nu vreau să public teatru sau să-l duc pe vreo scenă, pur şi simplu o fac pentru relaxare.

Voi relua, de asemenea, „Povestea comentatorului”, unde fiecare va veni cu o idee pe care eu o pun în practică, apoi, tot fiecare, va spune ce îi place şi ce nu. Adică voi, cei mulţi, cititorii, veţi avea menirea de-a mă ajuta să-mi îmbunătăţesc stilul. Şi jur că voi face urât dacă nu o veţi face. Tocmai de aceea, vreau o idee pentru săptămâna viitoare. ATENŢIE: trebuie să fie o idee pentru proză scurtă. Nu voi putea scrie romane pe blog, oricât de mult aş vrea eu. Deci DEAL? 😀

 

Încă mă mai gândesc dacă să mă apuc ori nu de „Regina zâna şi…” şi ceva 😛 De fapt am cam multe titluri în cap. La început au fost cavalerii zodiacali, dar ar fi trebuit să explic prea mult apariţia celor treizeci şi şase de zodii 😀 Pe urmă mi-am adus aminte că am inventat o nouă rasă, iar în mintea mea povestea a început să prindă contur în cu totul alt fel, ţinând cont că în partea a patra va trebui să mă leg de visul zânei din partea a doua, va fi destul de complicat.

 

Oricum, ideile mele stau la păstrare într-un folder al lui Bogdan. Cum numai lui îi pasă de ce îmi trece mie prin cap – şi chiar dacă nu îi pasă, se preface bine – trebuia să le dau cuiva în grijă. Nu de alta, dar le uit.

Aşa că probabil va fi o pauză mare între a scrie cu adevărat şi a publica.

Încerc o îmbunătăţire a mea, chiar dacă sunt la vârsta căpoşeniei maxime, trebuie să o fac. Să încerc să trec peste ăia de nu ştiu a ţine pixul în mână dar emit păreri şi peste cei care nu pot lectura ce scriu eu până la capăt. Din păcate eu am fost educată să duc până la capăt orice lectură, indiferent dacă-mi place ori ba. Pentru că ceva bun tot găseşti până la urmă, nu poate fi totul un dezastru. Dar deh, ce te faci cu educaţia celorlalţi? N-ai ce. Asta-i viaţa.

 

Oh, şi trebuie să vă anunţ că „Indicii anatomice” va avea, înainte de publicare, vreo patru critici importanţi. Normal, cele două personaje reale… mai sunt reale, dar nu o să le dau drepturi 😀 – Cella, şi Lucia Verona. Că aşa vreau eu. Adică vor fi patru oameni care vor avea dreptul să îşi pună amprenta. No, nu mai e mult până termin, şi nici nu va fi o cărţuloaie din aia de peste două sute de pagini. Nu, va fi chiar o carte poliţistă, destinată petrecerii timpului liber. O carte ce poate fi citită în trei ore şi menită să relaxeze cititorul. Şi da, Iolanda Ştireanu nu se va opri aici, abia s-a descoperit pe sine. Nu o putem lăsa fără cazuri, n-ar fi corect. Sper ca în curând, Iolanda Ştireanu (Lala pentru prieteni) să devină unul dintre detectivii naţionali. Visez eu prea mult? Nu cred.

Cartea de blog XII – Lumea pierdută

80680551

Pentru că sunt restanţă faţă de Cella, şi azi şi sâmbătă veţi avea parte de povestea asta.

 

Restul le găsiţi aici, jos de tot, în ordine 😛

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

APE ALBASTRE

 

Briş scuipă violent apa ce o reţinuse în plămâni. Jol încă stătea la distanţă de el, dar asta numai pentru că bătrânul ţinea o mână întinsă în faţă, în acel gen ameninţător ce spunea „ nu îndrăzni”. Fiare încă mai tremura violent, iar răceala din grotă nu o ajuta prea mult.

După ce păru că Birş şi-a scuipat şi plămânii, se lăsă pe pământ. Îl simţi rece şi mâlos. Se strâmbă. Apoi întinse mâna după ceva anume, dar nu reuşea să găsească.

– Cauţi ceva? se interesă Jol.

– Am lăsat două torţe aici…

Briş tăcu, studie întunericul, tuşi încă o dată, iar pe faţa lui se instală uimirea.

– Cum ţi-ai dat seama?

Jol ridică din umeri, de parcă bătrânul l-ar fi putut zări.

– Văd pe întuneric, spuse el.

Briş vru să insiste, dar zgomotul venit din apă îl făcu să scoată un „şttt” ameninţător.

Până şi Fiare îşi ţinu dinţii din clănţănit. Briş şopti:

– Vezi torţele pe undeva?

– Da, spuse Jol hotărât.

– Trebuie să ne grăbim, ne urmăresc.

Fiare îşi legă pătura în jurul gâtului, iar Jol aprinse cele două torţe cu ajutorul chibritelor lăsate special lângă ele. Birş se ridică greoi şi puse mâna pe desagii cu mâncare. Îi aruncă Fiarei armele şi lui Jol desaga cu pături şi apă.

– Să mergem, îi îndemnă Briş. Jol, eu voi deschide drumul, ştiu fiecare centimetru pătrat al acestui loc.

Se lăsă din nou linişte când strigătul unui bărbat acoperi grota:

– S-a înecat, ajutaţi-mă!

– Bine, mormăi Briş în timp ce o luă la fugă printr-un tunel strâmt şi jos.

Fiare era după Briş, iar Jol încheia rândul cu corbii agăţaţi de umeri. Mergeau repede, iar flăcările, din când în când, se cutremurau sub impulsul curentului ce le atingea. Fiare încă dârdâia, dar teama de-a fi prinsă şi dusă înapoi era cu mult mai mare. Înţelesese încă din pruncie că lumea ce o găzduise nu o mai dorea. Începuse prin a se naşte ca o proscrisă, iar mai apoi devenise un obiect de sacrifiu. Ştiuse că va veni ziua în care va muri sau se va răzvrăti şi, odată răzvrătită, nu avea de gând să se lase prinsă şi batjocorită. Îşi ura neamul mai mult decât îi ura pe vulturii blănoşi. Era unica în zece mii de ani care se născuse… Un val de lacrimi îi invadă chipul. Înghiţi în sec pentru a nu da drumul suspinelor. Nu voia ca ceilalţi să îi vadă şi să-i analizeze slăbiciunile. Când curentul trecu vijelios peste torţe, îşi dădu seama că sunt aproape de ieşire. Briş le făcu semn să încetinească. Ascultă o clipă, apoi o luă din loc.

Jol ştia că din când în când Briş asculta paşii trădătorilor. Dar, chiar dacă ei ar fi reuşit să ajungă sus, paşii li se pierduseră prin celelalte tunele. Briş îi explicase că erau destul de multe şi foarte înşelătoare. Cel mai bine era să mergi cu cineva care ştie să te scoată la liman. Dar, pe de altă parte, vulturii blănoşi cunoşteau toate tunelele şi în momentul în care apa avea să scadă, cu siguranţă că ei vor porni la vânătoare.

O pală de lumină se strecură prin pereţii de piatră îmbâcsiţi cu mucegai umed. Corbii îşi retraseră simţurile din ale lui Jol, iar acum, băiatul se văzu nevoit să se ghideze doar după lumina focului. Încet, încet, lumina pătrunse cu şi mai multă putere. Nu era chiar o rază de soare, ci mai degrabă o lumină argintată, gri, oarecum pătată. Jol o urmă aproape euforic. Nu îi plăceau grotele. Întunericul nu îi mai părea chiar atât de rău de când reuşise să vadă prin ochii corbilor, dar frigul combinat cu umezeală nu îl încânta deloc. Când zăriră gaura din stâncă şi soarele fierbinte ce se revărsa prin ea, tustrei răsuflară uşuraţi. Briş le făcu semn să nu se oprească încă nu erau în siguranţă.

Ajunseră pe buza râpei, acolo unde soarele le ardea pielea cu putere, iar marea se arăta în splendoarea-i albastră.

Fiare fluieră impresionată.

– Asta zic şi eu privelişte.

– Daaa, se minună şi Jol.

Briş îi smuci puternic.

– Hai, nu avem timp să admirăm priveliştea, trebuie să sărim.

Fiare şi Jol priviră în jos. Erau la o înălţime considerabilă, şi bucăţi de stânci ieşeau din peisaj parcă aşteptându-şi victimile.

– Altă idee mai bună nu ai avut? se încruntă Fiare. Chiar dacă aş supravieţui până jos, nu ştiu să înot.

– Nici eu nu mă descurc prea bine, recunoscu Jol.

– Atunci îi puteţi aştepta aici pe vulturii blănoşi, eu mă duc.

– Stai! ţipă Fiare. Hai să sărim împreună.

Briş îl privi pe Jol întrebător. Băiatul-corb dădu uşor din cap în semn de aprobare. Fără să o pregătească deloc, bătrânul o luă de mână şi o trase după el. Ambii se prăbuşiră după buza stâncii. Jol privi spre ei şi simţi că leşină. Nu putea să facă asta. Se retrase, apoi privi iarăşi. Văzu cele două corpuri atingând apa apoi dispărând în braţele ei. Aşteptă o clipă cu sufletul la gură. Când cele două capete ieşiră din apă, aproape că răsuflă uşurat. Văzu mâna mare şi îmbătrânită a lui Briş făcându-i semn să îi urmeze, dar inima lui bătea prea tare. Nu putea s-o facă. Picioarele nici măcar nu-şi doreau să se mişte. Frica intrase în el. Panica îi făcea trupul rigid. Încerca să se liniştească, să îşi spună că nu va păţi nimic, dar nu credea asta cu adevărat. Tot ceea ce vedea în faţa ochilor era un roşu închis. Culoare sângelui ce o purta în vene. Îşi mişcă uşor piciorul drept, cât mai aproape de buza stâncii. Frica era prea mare, pentru o clipă îi păru că ameţeşte, dar îşi reveni repede.

„Ai încredere”, urlară corbii într-un glas, aşa cum făceau de obicei.

Jol se cutremură. Nu îi putea asculta. Privi în faţă. Munţii din faţa lui erau mult mai mari decât cei pe care-i cutreierase el. Se vedeau câteva zone verzi şi, undeva în vârf, îi păru că vede un dragon cu piele albastră. Dar vedenia dispăru. Făcu, inconştient, încă un pas în faţă, mai mult pentru a se holba mai bine pe partea cealaltă, şi atunci două lucruri se întâmplară deodată. Auzi glasuri omeneşti şi căzu.

Avea ochii deschişi. Golul ce se căsca în faţa lui îi părea imens, de neatins. Trupul îi trecea printr-o perdea de aer ce îl strângea şi-l împingea în acelaşi timp, ca un joc ameţitor. Ar fi vrut să-şi poată închide ochii, dar ei nu-l ascultau deloc. Capul îi trecu pe lângă o stâncă teşită şi aproape că urlă de uşurare când văzu că nu se zdrobeşte. Apa se apropia de el şi el de ea. Panica intrase în fiinţa lui mai aprig decât înainte. Nu dorea să intre în contact cu acea întindere albastră. Avea impresia că se apropie de o capcană mortală. Închise brusc ochii când albastrul apei aproape că îi lovi irisul. Aştepta să se prăbuşească. Să simtă răceala apei, să îl sufoce şi să-l acopere cu braţele ei puternice, dar asta nu se întâmplă. Dintr-o dată, Jol simţi un curent ciudat de aer trecându-i pe lângă urechi. Când a reuşit să deschidă ochii, îşi dădu seama că nu se apropia de apă, ci se depărta.

Simţi un fior de panică trecându-i pe şira spinării. Dar, în secunda următoare, simţi o plăcere divină umplându-i simţurile. Îşi întoarse uşor capul şi zări corbii agăţaţi cu ghearele de partea din trup acoperită. Îl ridicaseră în aer.

Ateriză uşor pe o stâncă ieşită din apă. Fiorul de plăcere îi alunecă prin trup. Fiare şi Briş se apropiau de el înot. Erau surprinşi, dar, din câte îşi dădeau seama şi înspăimântaţi. Când îşi ridică ochii, zări câţiva oameni aruncându-se de pe buza stâncii, aşa cum făcuse şi el. Apoi privi spre apa albastră şi îşi dădu seama că începe să se retragă. Trebuiau să se mişte din loc.

– Să mergem, urlă Briş. Dacă se întunecă nu mai ieşim de aici.

Jol sări în apă fără teamă. În mai puţin de un minut apa se retrase atât de mult încât acum îi ajungea doar până la brâu. Briş se mişca frenetic, încercând să fie mai dur decât apa. Mergea grăbit, iar Fiare îl urma cu înverşunare. Jol nu avea decât să ţină pasul cu ei. Întreg golful era înconjurat de stânci şi grote. Băiatul-corb încerca să îşi dea seama în ce parte se îndreaptă. Pe măsură ce nivelul apei scădea, şi mai multe stânci ieşeau din albastrul apelor, părând că sunt soldaţi gata să le îngreuneze mersul.

– Mai repede! ţipă Briş spre el.

Jol tresări, dar, în acelaşi timp, parcă se trezi dintr-un vis. Privi spre corbi şi îşi dădu seama că zboară la nivelul apei.

„Ce faceţi?”, întrebă el nedumerit.

„Stâncile ne ascund”, răspunseră ei.

Băiatul privi în urmă şi îşi dădu seama că era adevărat. În urma lor crescuse un adevărat labirint de stânci, lucru care avea să le dea de furcă oamenilor, dar nu şi vulturilor blănoşi odată ajunşi pe cer.

Briş le făcu semn să-l urmeze după una din stâncile mari şi teşite ce părea să ascundă în interiorul ei o grotă. Dar bătrânul nu urmă drumul grotei aşa cum s-ar fi aşteptat el, ci ocoli stânca. Dincolo de ea zări cea mai frumoasă ambarcaţiune de până atunci. Recunoscu în sinea lui că nu văzuse prea multe de acel fel, bine, nici una. Le studiase o vreme, citise despre ele şi văzuse poze, dar nu crezuse niciodată că în lumea nouă există aşa ceva. Nava era mare, şi din câte îşi dădea jol seama, avea forma unei femei intinse pe spate. La prora se iţea un cap de femeie cu ochi pictaţi în verde şi un păr lung şi negru ce se întindea pe marginile navei. Doar că, chipul femeii, era în jos, în aşa fel încât corpul ei să stea în sus.

Briş zâmbi.

– Corbaie de piraţi. Una veche, folosită de… se opri. O, la dracu’, unul Barbă Albastră a folosit-o. Am găsit-o abandonată şi am pus-o pe picioare.

Jol dădu încântat din cap.

– Ştiu. Am citit despre Barbă Albastră.

Briş îl bătu uşor pe umăr.

– Să nu o lăsăm pe doamna să ne aştepte.

Jol pricepu imediat că se referea la corabie, ci nu la Fiare.

 

*

Ridicară repede cele două ancore, iar Briş trecu la timonă, în partea din faţă a vasului. Jol încă se lupta cu pânzele de la pupa când ceva mare îl umbri. Ridică temător privirea şi îi zări.

– Vulturi blănoşiii, strigă el pentru a fi auzit şi de la prora.

Fiare se prinse de balustradele vasului cu ambele mâini. Ochii ei mari şi verzi, se încruntară spre cer. Unul din vulturi se apropia. Făcu o mişcare în spate şi îşi luă de pe umeri arbaleta. Îşi dădea seama că nu mai avea timp să o încarce. Din disperare, când mâinile lungi se întinseră spre ea, nu făcu decât să se lase pe burtă. Apoi, spre propria-i umire, îl văzu pe vulturul blănos zburând cu spatele, dar cu aripile pe lângă corp. Un fir de sânge părea să-i curgă din gură, dar nu era prea sigură. Apoi, bufff, şi apa îl acoperi. Când se întoarse îl văzu pe Briş cu o bâtă în mână.

– Bâtă, spuse Briş, pentru a-i confirma.

Jol lăsă pânzele libere şi un vânticel plăcut veni dinste pupa.

– Vânt în pupa, strigă el, apoi se repezi spre unul din cuţitele mari pe care Briş le cărase după el.

Briş zâmbi. O ajută pe Fiare să se ridice şi să-şi încarce arbaleta. De acum, vulturii blănoşi erau tot mai mulţi şi până nu aveau să iasă din apele Oraşului, nu puteau fi în siguranţă. Briş ştia că vulturii blănoşi nu au curajul vulturanilor de-ai urmări dincolo, aşa că îşi punea toată baza în apele Lumii Noi, dar până atunci trebuia să-i ţină departe. Îi veni o idee. Nu una grozavă, dar oricum nu aveau de ales. Trei contra douăzeci nu era o luptă corectă, unde mai pui că ei erau şi mai puternici. Îi făcu semn lui Jol că se duce sub punte. Jol confirmă, dar era destul de speriat.

Vela mare se umflă şi corabia o luă din loc fără să fie nevoie de timonier. Jol întrezărea o mică speranţă, dar vulturii blănoşi începură să dea rotocale de-a lungul vasului.

– Aşteaptă să atacăm noi primii, şopti Fiare.

– De ce?

– Le e teamă de corbi.

Lui Jol i-ar fi plăcut să afle povestea, dar ştia la fel de bine ca şi Fiare că păsările lui nu le puteau face faţă vulturilor blănoşi. Înarmat cu bâta lui Briş şi cu cuţitul mare, aşteptă ca ei să se plictisească şi să atace în cele din urmă.

 

*

Briş dezveli tunurile vechi. Nu se atinsese de ele atunci când reparase nava, nu i se păruseră importante. Ba chiar îşi dorise să le demonteze, dar îi plăcea prea mult istoria piraţilor, iar ele făceau parte din navă. Avea şi douăzeci de ghiulele, suficiente credea el. Nu dorea decât să-i sperie pe vulturi, nu să-i ucidă. Curăţă repede interiorul tunurilor şi încercă să le mişte în sus. Frâna era blocată.

 

*

Vulturul blănos se năpusti spre Fiare, fata scoase un ţipăt prelung şi se agăţă de gâtul lui cu mâinile goale. Jol nu avu timp să vadă ce se întâmplă, pentru că, în acelaşi timp, şi el fu atacat. Folosi bâta aşa cum o făcuse şi Briş, iar lemnul îşi atinse ţinta, drept în faţa vulturului care îşi strânse aripile pe lângă corp şi se prăbuşi pe punte. Alţi doi veneau spre el. Aveau priviri demonice. Jol hotărî să folosească cuţitul. Voia să-i vadă sângerând. Flutură arma în aer spre unul dintre vulturii blănoşi, dar, ştia că nu va scăpa de celălalt. Trebuia să se hotărască repede, când o zări pe Fiare, cu sânge curgându-i dintre buze, năpustindu-se, asemeni unui fiare, spre unul din atacatorii lui. Jol închise şi deschise gura fără a mai fi atent la cel de-al doilea, cel ce se năpustea spre el. Simţi cum mâna lui mare îl lovi în stomac, se chirci şi scăpă cuţitul. Corbii urlară într-un glas, făcându-l pe vulturul blănos să facă doi paşi în spate. Jol îşi recăpătă cuţitul şi pierzând-o pe Fiare din priviri se năpusti spre el. Lama cuţitului îi tăie aripa, iar vulturul se ridică anemic spre cer.

 

*

Unse repede manivela şi mai încercă o dată. De data asta se mişcară, încet, greu, dar o făcură. Şi asta era tot ceea ce conta. Se strădui, încă o dată şi încă o dată. Tunurile începură şă-şi poziţioneze capetele spre cer. Briş înţelese că nu putea face mai mult de atât. Le încărcă repede şi le verifică fitilele. Păreau să mai funcţioneze încă. Privi prin trapă. Vulturanii încă mai dădeau ocol, dar nu mai erau la fel de hotărîţi să atace. Era timpul să-i sperie de moarte şi să iasă din nenorocitele acelea de ape. Aprinse fitilele rând pe rând şi aşteptă ca ghiulele să pornească spre cer.

Primul tun îşi făcu datoria. Cu un urlet asurzitor, aruncă ghiuleaua pe lângă un vultur blănos, făcându-l să tresară şi chiar să o ia la fugă. După ce şi a patra ghiulea sări în aer cu aceeaşi bubuitură, cerul se curăţă de vulturi. Dar încă două tunuri mai aveau să-şi spună cuvântul înainte ca războiul să se termine.

 

*

Briş cârmi repede, dar şi pruden, printre stâncile ce se iţeau la ei. Jol îl ajuta urmând instrucţiunile bătrânului. Doar Fiare stătea tăcută la babord, privind spre ceva nedefinit. Chiar înainte ca soarele să fie înghiţit de ape, Briş decretă victoriors:

– Lumea Nouă! Oceanul Indian.

Jol căzu pe punte. Îl dureau mâinile şi se simţea extenuat. Acum că ieşiseră în ape mai calme, putea să doarmă câteva minute.

 

 

 

Cartea de blog X – Lumea pierduta

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

PRIMELE ZILE

 

 

Confuzia din mintea mea mă făcea să mă simt neputincios. Pe lângă faptul că rămăsesem, oarecum, singur, ei bine, mai erau şi amintirile ce mă bântuiau. Amintiri din timpuri mult prea îndepărtate. Amintiri ce nu îmi aparţineau şi totuşi se legau cu disperare de mine. Când m-am trezit aveam frisoane, iar mintea mea, fără ai cere eu, răsfoia un tratat de medicină ce îi aparţinuse lui Nostradamus: „Arbor mirabolis”. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo şi de unde ştiam de acel tratat, dar, cu siguranţă, eu nu citisem niciodată aşa ceva. Nici nu ştiam că există în Bibliotecă o asemenea chestie întunecată. Încercam din răsputeri să-mi opresc creierul. Nu mai voiam să văd imaginile acelea şi nici să mai citesc vreun cuvânt în plus, cartea aia era diavolul în persoană. Să-l ia dracu’ pe Nostradamus.

Tremuram ca un rahat, iar Black mă privea de parcă eram stăpânit de demoni. Nu se mai apropiase de mine de când Joanes murise sau dispăruse, sau dracu’ ştie ce i se întâmplase, şi toate prostiile din capul lui erau acum în al meu. Feele încerca să îmi vorbească, să mă aline, îmi spunea tot felul de lucruri. Îmi spusese că aşa va fi un timp. Că toate informaţiile şi amintirile Bibliotecarilor anteriori erau acum în mine. Ceea ce era bine, spusese ea, pentru că aveam cele mai importante informaţii în cap, ca o bibliotecă, doar că nu trebuia să găsesc cartea. Poate că, de nu aş fi văzut fiecare trădare, fiecare ucidere a Bibliotecarilor din vechime, nu ar fi fost chiar atât de rău. Dar acum, pe lângă toate astea, trăiam şi cu sentimentul de neîncredere, teamă. Când în mintea mea a apărut primul Bibliotecar, am ştiut că sunt pierdut. Părea că mă priveşte şi mă iscodeşte în propriul cap. Senzaţia era uluitoare, iar teama a crescut cu atât mai mult. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost suficiente, am simţit când Alexandru Cel Mare l-a înjunghiat. Am simţit durerea şi de atunci s-a instalat şi frigul, ca şi cum lama rece a cuţitului ar fi rămas în trupul meu.

Feele mă privea şi dădea nemulţumită din cap, de parcă nu mai era nici o şansă în ceea ce mă privea.

– Şi când vei ajunge în camera ta, va fi şi mai rău, îmi spuse ea, pentru a sublinia că trebuie să încetez cu toată treaba asta.

Feele se comporta de parcă mie îmi convenea. Aş fi vrut să îi pot da din senzaţiile pe care le aveam. Din amintirile acelor bărbaţi, cei ce fuseseră odinioară în locul meu. Mai mult, simţeam exact ceea ce simţise şi Joanes în momentul în care preluase ştafeta. Joanes trecuse prin clipe cu adevărat cumplite, durerile şi nebuniile îl cuprinseseră. Nu crezuse să-şi mai revină vreodată. Apoi, dintr-o dată, am simţit o emoţie noua, inumană, dar totuşi destul de rece şi blândă în acelaşi timp: Biblioteca.

Am sărit în picioare ca ars. Am simţit cum creierul îmi ia foc o dată cu trupul. Black sări şi el şi se depărtă. M-am apropiat de oglindă şi mi-am văzut ochii roşii scânteind în întuneric. Ok, începeam să-mi fac griji. Am ieşit repede pe hol şi m-am îndreptat spre baia principală. Am dat drumul duşurilor pe apă rece şi m-am băgat sub ele. Simţeam cum iese fum din trupul eu, de parcă cineva mă prăjise şi aruncase gheaţă pe mine. Aburul ce ieşea din pielea mea se ridică în aer, ca o ceaţă deasă. Încet, încet, mintea începu să-mi funcţioneze din nou în parametrii normali, iar trupul mi se răcea. Am răsuflat uşurat. Mă durea fiecare părticică din piele. Am închis apa şi am rămas acolo, pe gresia rece, ţinându-mi capul între picioare. Mă simţeam pe jumătate mort, sau aşa credeam.

Ziua următoare a fost şi mai rea decât prima. Nu am reuşit să mă mişc după salteaua mea din debara. Ochii mi-au rămas aţintiţi pe tavanul întunecat. În depărtare, lângă uşă, ardea uşor o lumânare. Singura rază de lumină pe care reuşeam să o accept. Ochii îmi deveniseră mai sensibili la lumină şi totul dintr-o dată. Apoi amintirile. Amintirile şi cunoştinţele Bibliotecarilor mă ţineau ţintuit. Nu am mai simţit nimic. Absolut nimic. Doar vedeam, auzeau şi clasam informaţiile. Nu ştiam dacă prin asta trecuse fiecare Bibliotecar, dar dacă aşa era, ei bine, probabil că ei fuseseră mai curajoşi ca mine. Apoi, când am crezut că totul s-a sfârşit, l-am zărit pe cel dintâi. Era la fel ca mine. A găsit cartea aceea şi a atins-o, atunci s-a întâmplat totul, iar în jurul lui, pământul a început să se afunde, şi el îl urma. Coloane mari, tot mai mari se întindeau sub pământ şi mii de cărţi apăreau de niciunde.

Apoi a fost un război. Mintea mea nu vedea clar despre ce e vorba, un război antic, iar Biblioteca începu să simtă pericolul. Îi ceru Bibliotecarului să fugă, ea avea să-l aştepte. Aşa ajunsese Biblioteca în Londra.

Avea suflet propriu, minte, sentimente. Poate altfel de sentimente, dar le avea. O simţeam: spera, îşi dorea şi încerca. Sentimente perfect normale, dar nu şi pentru o Bibliotecă. Atunci un alt Bibliotecar spuse în capul meu:

„ E o fiinţă fabuloasă. Aş vrea s-o caut. Să o văd. Nu Biblioteca e vie, ci femeia magică din spatele ei”.

Am simţit o durere profundă. Durerea ei, oricine ar fi fost ea. Apoi l-am auzit pe Joanes vorbindu-i:

„Crezi că pot pleca acum?”

Un glas cald, blând, i se pogorî lui Joanes spre urechi, dar şi mie.

„Încă puţin şi vei fi liber”.

Am crezut că mor în clipele alea. Simţeam tot ceea ce simţiseră şi ceilalţi, de parcă nu îmi erau suficiente propriile-mi simţiri. Când am închis ochii am adormit, fără vise.

A treia zi a fost mai blândă. Am reuşit să mă ridic. Şi, ceea ce era cu atât mai convenabil, era că reuşeam, greu, să alung toate informaţiile şi amintirile ce mi se derulau prin minte. Am reuşit, pentru prima oară de la moartea lui, să intru în Bibliotecă. Nu se schimbase nimic. Apoi, încet, cu grijă, am pătruns în camera monitoarelor. Informaţii din întreaga lume fugeau pe ecranele suspendate, dar şi pe monitorul ce stătea la îndemna mea. Nu reuşeam să privesc toate acele litere şi nici să discern cum trebuie. Oricum, simţeam că încă nu mi se cere asta.

Mă simţeam pe jumătate mort, şi pe jumătate viu. Îmi dădeam seama că de n-ar fi fost vorba de un fel de „magie” sau „minune”, nu aş fi putut supravieţui. Ar fi trebuit să mă simt slăbit, ştiam asta. Orice om normal s-ar fi simţit astfel, dar eu nu mai aveam probleme din punct de vedere fizic, până şi frigul dispăruse. Doar cu mintea mai luptam din când în când.

– Nu te opune, mi-a spus Feele, se va aranja totul de la sine. Orice ar fi în spatele acestei minuni, va şti să te îndrume.

Am privit-o uimit. Nu îmi aminteam să o mai fi zărit pe Feele în camera monitoarelor, dar poate că ăsta era scopul ei, acela de-a mă ajuta să trec peste.

– În seara asta Biblioteca e gata să te primească în sălaşul ce îţi e destinat. Acolo unde a stat şi Joanes.

Am dat uşor din cap. Nu ştiam ce să spun. Aş fi vrut să-i explic că nu mă încântă să dorm în patul ăla, acolo unde el se evaporase, lăsând în urmă un praf de nisip. Dar nu am spus nimic.

– Trebuie să fii şi tu pregătit.

Nu eram.

– Şi Black?

– Şi el, mi-a confirmat ea. De mâine va fi tot mai bine.

– Dar ai spus că va fi mai rău acolo, am spus eu.

A oftat.

– Nu pentru capul tău, ci pentru ei.

– Pentru cine?

– Pentru Bibliotecari, ei încă trăiesc acolo. Toţi.

– O! am ţipat eu. Mă vor bântui?

Ea negă scuturând cu putere din cap.

– Nu, nu o vor face, dar tu le vei simţi prezenţa, aşa cum şi ei o vor simţi pe a ta. Pentru un timp, până vă veţi obişnui unii cu alţii, va fi… cel puţin straniu.

O, da, putea să o spună încă o dată.

*

Feele m-a condus în camera mea. Printre rafturi. Un labirint de cărţi, pe care, spre propria-mi surpriză, am reuşit să-l reţin. Feele îl ţinea pe Black în braţe, iar el părea mulţumit de asta. Îi convenea, lucru care mă făcu să simt o oarecare gelozie. Uşa camerei s-a deschis. Nu, uşa apartamentului. Totul era alb. Nimic din ceea ce-mi aminteam nu mai era colo. Covoare albe, din piei de urşi polari. Fotolii înalte, canapele şi, în camera îndepărtată, un pat mare fără baldachin. Câteva rafturi agăţate pe pereţi, cu cărţi. Asta nu o înţelegeam. Joanes nu deţinea în cameră nici o carte. Era chiar absurd. Am privit spre Feele, dar ea a ridicat din umeri neputincioasă. Mi-am dat seama că ea nu participase cu nimic.

– Aşa s-a întâmplat şi cu Joanes. Cărţile au stat aici doi ani, apoi apartamentul a fost reamenajat.

Am aprobat tăcut.

Black sări din braţele femeii şi îşi alese unul din fotoliile înalte. Se învârti pentru câteva clipe, apoi adormi. Eu încă nu mă puteam adapta. Ştiam că îmi va lipsi debaraua şi salteaua, dar, până la urmă, încercam să evoluez din toate punctele de vedere. Nu eram mulţumit, dar nici nu ştiam ce aş putea face. De acum ştiam… Intrasem într-un joc periculos, cu toate că nimeni nu mă avertizase, nu mai aveam nici scuze, nici de ales. Ăsta era drumul pe care trebuia să-l urmez. Biblioteca era stăpâna mea, iar eu, preţ de un secol, două sau atât cât ea va decide, nu aveam să fiu decât un sclav. Ştiam că nu o să ies nicicum din povestea asta, aşa că trebuia să învăţ să trăiesc mai bine decât cei dinaintea mea.

Când Feele mă lăsă singur, am început să cercetez apartamentul. Ar fi trebuit să fiu impresionat de tot acel lux, dar nu eram. Nu ştiam de ce. După un timp am început să le simt prezenţa. Mă priveau, de undeva de unde eu nu-i puteam vedea. Privirile lor îngheţate şi iscoditoare mă enervau. Starea de nervozitate se instală repede în mintea mea. Am încercat să o ţin sub control, trebuia să convieţuiesc cu ei şi ei cu mine. Era un pariu cu soarta, dar, mai presus de toate, într-o zi aveam să le fiu alături şi avem să-l privesc pe cel nou cu aceeaşi neîncredere.

Ştiam că nu au încredere în mine. Nici eu nu aveam încredere în mine. Şi nu avea de-aface cu Biblioteca. Mintea mea deja lucra la un plan complicat şi lipsit de sens, dar încă nu aveam de gând să îl împărtăşesc cu fantomele ce-mi bântuiau apartamentul şi nici să cer ajutorul Bibliotecii din mintea mea. Mai întâi trebuia să învăţ să fiu ceea ce trebuia să fiu, abia apoi aveam să îmi dau seama dacă mai sunt în stare şi de lucruri umane. Cu toate că, dacă Joanes reuşise, odinioară, să treacă peste condiţia de Bibliotecar, nu mi se părea chiar imposibil de făcut.

M-am trântit în noul meu pat cu lenjerie albă de mătasea. Uram albul, iar ea, orice ar fi fost, ar fi trebuit să ştie asta sau, cel puţin, aşa credeam eu. Sau, din câte îmi dădeam seama, avea un simţ al umorului ciudat. Oricum, salteaua era moale şi plăcută. Mai moale decât cea din debara, iar picioarele mi se simţeau confortabil acolo. Cu toate că, restul trupului, nu credea că acolo îi e locul. Dar dacă mintea mi se obişnuia cu ideea, de ce să nu o facă şi corpul?

Încercam să îmi ocup simţurile cu ceva mai puţin enervant. Nu doream să mai simt fantomele în jurul meu. Nu voiam să mai simt neîncrederea şi nici amintirile altora. Aşa că timpul meu era împărţit între citit şi sala monitoarelor. Oricum nu ştiam ce altceva mai bun aş putea face.

Asta până în a şaptea zi. Eram în camera monitoarelor şi studiam cu interes informaţiile pe care monitorul principal le setase pentru mine. Atunci a apărut mesajul. Mare. Pe jumătatea monitorului: „ÎNTÂLNIRE”. Am dat clik pe literele mari şi mi s-a deschis fişierul. Habar nu aveam să umblu la un calculator, dar astea păreau să meargă de la sine. Parcă se coordonau cu gândurile mele. În faţa ochilor mi-a apărut o listă şi un program. Se părea că peste o oră aveam să mă întâlnesc în ceea ce se numea „Casa Demonilor” cu „Vânătorii”. Bine, era un început, ţinând cont că habar nu aveam unde se află „Casa Demonilor”, dar, cel puţin, ştiam ce sunt Vânătorii. Oarecum şi eu fusesem unul.

– Oameni pasionaţi de munca de cercetare, îmi povestise într-o zi Joanes. Dar sunt ceva mai mult de atât. Sunt antrenaţi de cei mai buni în mânuirea armelor şi în lupta corp la corp. Pe de altă parte, sunt oameni care, pentru toţi ceilalţi, nu există.

– Adică…

– Ba da, îmi spusese el ghicindu-mi gândurile. Au familii, trăiesc lângă semenii lor, dar nu sub adevărata identitate. Şi în afară de Bibliotecar nimeni nu ştie cine sunt ei cu adevărat.

Altceva nu îmi mai spusese. Apoi l-am cunoscut pe Zed, dar eram sigur că nu era un Zed, aşa cum mi se spusese, doar nu eram Bibliotecar pe atunci şi nu aveam nici un motiv să-i cunosc adevărata identitate. Oricum, până atunci nimeni nu spusese ceva despre Casa Demonilor. Speram doar că nu se aşteptau de la mine să o găsesc de unul singur. Chiar dacă asta se aştepta, ei bine, nu aveam de gând să mişc nici un muşchi în privinţa asta.

Feele a intrat după mine. Mă privea mustrător.

– Ce e? am sărit ca ars.

Ea se strâmbă.

– Habar nu ai ce să faci. Mă mir că nu ţi-a trecut prin cap să cauţi în mintea ta pentru a vedea unde trebuie să te duci.

– Mi-a trecut, am ţipat eu, minţind, desigur.

– Şi atunci? mă ironiză ea.

– Bine, bine, am mormăit eu, iar ea a zâmbit din nou şi a ieşit.

Încă nu ştiam să caut în capul meu. Probabil că ar fi trebuit să fi învăţat până acum, dar, din câte se părea, eram destul de prost la jocul ăsta. Ok, nu puteam să-i dau o căutare ca pe google minţii mele. Poate că acum era un fel de internet, dar încă nu găseam motorul de căutare. Am încercat să mă gândesc intens la Casa Demonilor, dar nu mi se părea a avea vreun sens, iar mintea mea parcă râdea de mine. Am încercat să deschid biblioteca minţii, sigur că nu puteam, doar se afla în capul meu, cum aş fi putut? Mi-am dat un pumn în cap. Nu suportam situaţia asta. Şi cel mai rău era că nu eram stăpân pe ea. Am tras aer în piept de câteva ori, apoi mi-a venit o idee. De ce nu? Poate că google avea să mă ajute. Am introdus cuvântul în pagina de internet şi i-am dat search. Ok, apelasem de prea puţine ori la căutările pe internet, dar asta nu mă deranja. Imediat mi-au apărut sute de îndrumări. Îl auzisem odinioară pe Joanes că prima e cea mai bună. Aşa că am dat clik şi mi s-a deschis o pagină stranie. Capete de morţi, strigoi şi un vampir ce purta pe o tavă halbe cu bere. Nu îmi venea să cred, era adresa unei bodegi de la marginea Londrei. Mai aveam doar o jumătate de oră şi nici cu un avion nu aş fi reuşit să ajung atât de repede. Atunci l-am auzit pe Black mieunind prelung. Stătea în faţa uşii, de parcă mă aştepta.

Da, m-am gândit şi eu că s-ar putea să fiu nebun. După ultimile zile nici nu mi s-ar fi părut anormal, dar dacă tot eram, de ce să nu mă încred într-o pisică?

Am deschis uşa iar Black a luat-o la fugă pe culoarele întunecate. M-am ţinut după el, răsuflând greu şi simţindu-mi picioarele dureroase. Asta nu era bine, ar fi trebuit să mă simt mult mai tânăr, mult mai bine. Ei bine, poate că erau doar senzaţii de moment toate astea. L-am urmat pe Black până când o uşă mare mi s-a ivit în faţa ochilor. Apoi, motanul a dispărut.

Până aici înţelesesem un lucru: nu eram în toate minţile şi, cu toate astea, aveam de gând să merg mai departe. Am întins mâna. Nu a fost nevoie să ating uşa în vreun fel pentru ca ea să se deschidă. Când s-a deschis suficient de mult, am văzut o firmă roşie, ce lumina într-un întuneric demonic: Casa Demonilor.

Sigur că mi-am frecat ochii de câteva ori, dar imaginea tot nu a dispărut. Aşa că, până la urmă, am considerat că trebuie să merg şi să fac… orice ar fi trebuit să fac.

Cartea de blog VIII si IX – Lumea pierduta

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

2

Pentru ca maine avem alta treaba 😉

SECRETUL ORAŞULUI

 

Un vânt rece începu a bate. Se foia printre corturi şi foşnea în urechile lor. Nisipul se ridica în mici tornade, ca mai apoi să cadă pe pământ şi să se confunde cu restul. Doar nisip, galben, înecăcios ce intra în corturi, apoi le căuta nările şi urechile.

Jol tuşi, nisipul îl îneca şi îi gâdila nările, dar bărbatul din Lumea Nouă nu părea a avea vreo problemă. Doar dădu la o parte praful ce îi acoperea chipul şi zâmbi.

– M-am obişnuit greu cu deşertul din mijlocul mării, râse el. Uneori e mai greu să trăieşti lângă mare, decât în deşert. Dar nici viceversa nu e chiar plăcută, ba, uneori, e chiar mai înspăimântătoare.

Jol stătea pe una din pernele aruncate pe jos ce păreau a ţine loc de scaune. Erau confortabile, mult mai confortabile decât casa şi patul feolilor. Corbii au dat năvală în cort imediat ce vântul a început să se ridice şi să urle, asemeni unui vrăjitor din alte timpuri. Până şi lui Jol îi părea că totul face parte dintr-un descântec vechi, de mult uitat. Era ca o vrajă. Totul era ca o vrajă. Până şi moleşeala ce pusese stăpânire pe el, făcea parte din aceeaşi magie strveche. Îi plăcea asta. Îi plăcea mai mult ca orice. Simţea cum ochii i se lasă grei. Ar fi vrut să doarmă. Să doarmă zile întregi. Dar glasul lui Briş îl aduse la realitate. Fiare plecase de mult. Nu o văzuse când dispăruse, dar, pentru moment, nici nu se putea gândi la asta.

– Secrete, secrete, bombăni Briş.

Jol simţi un val de căldură cuprinzându-i trupul. Corbii se aşezară pe celelalte perne libere, îşi acoperiră trupurile cu aripile mari şi croncăniră mulţumiţi. Vântul începu să bată cu şi mai multă putere, făcând cortul să se mişte într-o parte şi alta. Briş privi pânza groasă ce ţinea loc de pereţi.

– Se întâmplă tot timpul, explică el. Vântul bate cu şi mai multă putere uneori, acum doar se joacă. Doar îşi scuipă blestemele. Dar totul va fi bine.

Jol trase pe el o pătură. Nu îi era frig cu adevărat, dar vântul îi dădea o senzaţie de rece, senzaţie pe care nu o mai simţise până atunci.

– De unde ai venit? se trezi Jol întrebând.

– Din Londra, răspunse el, de parcă ar fi fost evident.

– Londra? Ce e Londra?

– Un alt Oraş.

Jol dădu uşor din cap. Îşi închipuise de mii de ori Lumea Nouă, îşi închipuise miile de Oraşe, locuitorii. Oameni. Doar oameni. I se părea trist. Cu adevărat trist. Era singurul lucru pe care nu-l putea înţelege. De ce ei nu erau la fel. Ar fi trebuit să fie jumătate oameni, jumătate animale. Sau, cel puţin, să aibă un instinct aparte. O lume plină de oameni i se părea tristă. Rece. Goală.

– Vrei să pleci de aici, puştiule? îl întrebă Briş.

Jol plecă din cap în semn că da.

– Mulţi pleacă, doar că, odată plecat, îţi doreşti cu ardoare să te întorci. Ştii de ce?

– Nu, recunoscu Jol, chiar dacă nu voia să creadă una ca asta. Lumea Nouă era o descoperire. Cine nu îşi doreşte să trăiască în Lumea Nouă?

– O să-ţi spun de ce, dar mai întâi să-ţi dau un ceai.

Briş se mişcă greoi spre o bucată de pânză, apoi dispăru în urma ei. O vreme nu se auzi nici un sunet, apoi el reveni cu două ceşti cu ceai. Una i-o înmână lui Jol.

– Ţine, spuse el, asta te va încălzi.

Jol prinse ceaşca în mâini. Mai băuse ceai din Lumea Nouă o singură dată, şi îşi aducea aminte de mirosul acela dulceag şi gustul bun. Sorbi de două ori. Cu siguranţă acest ceai era şi mai bun decât cel pe care şi-l amintea el.

– Secrete, bombăni Briş. Toţi deţinem secrete, băiatule cu corbi.

– Ar fi trebuit să fiu ca mama, spuse Jol cu însufleţire.

Briş îşi plecă capul.

– Da, un creuel, probabil că o să fii.

– Creuel?

Briş îi zâmbi într-un fel anume.

– Nu am timp să-ţi explic. Ar fi prea multe lucruri pe care nu le-ai înţelege. Dar şi cei ca tine şi ca mama ta au un nume, asemeni feolilor, vă numiţi creuel.

Jol repetă numele ăsta în minte. Începea să se simtă viu. Până atunci fusese doar băiatul-corb, cel fără un nume străvechi.

– Cum de ştii toate astea? Până nici vulturanii nu ştiu tot.

– Ah, vulturanii… Nu, de fapt, ei nu ştiu nimic. Dar au stat prea mult în Lumea Nouă şi au învăţat să manipuleze asemeni nouă.

Jol ridică din sprânceană. Briş oftă.

– Să o luăm cu începutul. Am multe să îţi spun, Jol.

– De ce vrei să îmi spui totul, Briş?

Bărbatul îşi ridică privirea din lichidul galben. Buzele i se întinseră până la urechi, iar în ochi îi juca o lumină stranie.

– Pentru că doar tu o poţi salva, Jol. Te aşteptam. Dar lasă-mă să încep cu începutul. Mai apoi am să răspund şi întrebărilor tale.

Băiatul-corb ar fi vrut să pună o duiumă de întrebări, dar îşi afundă buzele în ceaşca cu ceai şi nu mai spuse nimic.

– Mulţi dintre voi au străbătut oceanul. Au trecut peste el, unii zburând, alţii navigând. În afara vulturanilor nimeni nu s-a mai întors. Majoritatea au fost prinşi. Au ajuns experimente…

– Experimente?

– Oamenii vă consideră ciudăţenii, aşa că cei ca tine ajung să fie studiaţi. Ţinuţi în captivitate şi studiaţi până mor.

– Oh, de asta a spus Trec că de fapt noi am fugit de lumea, nu ea de noi.

Pe chipul lui Briş se afişă mirarea.

– Poate că Trec a îmbătrânit şi a început să spună adevărul. Ei bine, ce ţi-a spus el este aievea, Jol. Cu două milioane de ani în urmă A… Oraşul, a preferat să se dea din calea oamenilor. Nici atunci locuitorii Oraşului nu erau văzuţi cu ochi buni.

– Două milioane de ani?

– Oh, da, din păcate. Oraşul a fost prima aşezare omenească. De aici au pornit şi oamenii, dar, cu timpul, ei au început să se creadă mai buni decât cei ca tine.

– Ce e rău în cei ca mine?

– Nimic, puştiule, absolut nimic. De fapt, rău e în noi, nu în voi.

Jol ar fi vrut să întrebe de ce oamenii sunt atât de răi, dar Briş îi făcu semn să tacă.

– Dar şi lumea voastră a fost contaminată, Jol. Când Cresa s-a născut, al doilea creuel din istorie, vulturanii au înţeles că prin ea pot devenii stăpânii Oraşului. Noi, proscrişii, am ascuns-o pe mama ta un timp. Atunci locuiam în Oraş, ca şi tine. Trec a fost unul dintre cei ce ne-a alungat. Unii au fost ucişi, alţii torturaţi şi aruncaţi în mare. Cei mai mulţi au fost trimişi în munţi. Acolo şi-au găsit sfârşitul. Doar faunii au mai supravieţuit acelor condiţii vitrege. Se spune că unii ar fi reuşit să străbată marele vârf. Dar nu avem de unde şti.

Briş îşi plecă privirea în ceaşca cu ceai.

– Când am ajuns eu aici, eram tânăr, iar mama ta era o copilă vânată de vulturani. Un creuel… un lucru rar. Toţi au fost surprinşi când s-a născut, mai ales că a luat fiinţă din unirea a doi oameni, fără nimic special. Oameni ce s-au născut în Oraş şi l-au iubit. Vulturanii şi-au dorit mereu puterea, dar pentru asta aveau nevoie de cea promisă lângă ei. Când mama ta a rămas însărcinată, cu toţii au sperat că e vorba de un alt creuel. Vulturanii erau în culmea fericirii, dar totul a luat sfârşit atunci când tu ai venit pe lume. Mama ta a înţeles că nu vei fi în siguranţă atâta timp cât rămâne lângă tine, aşa că l-a implorat pe Trec să o ducă în Lumea Nouă. Şi, pentru prima oară, Trec a arătat că are un suflet.

– Dar Trec o caută acum, s-a zburlit băiatul.

– Sigur că o caută. Puterea vulturanilor a început să fie pusă la îndoială. Proscrişii s-au înmulţit, iar el se teme de o revoltă. Dar ştie că atâta timp cât o are pe Cresa, nimeni nu se va atinge de ei.

– De ce?

Briş s-a ridica. A lăsat ceaşca de ceai jos şi a început să păşească încet prin încăpere. Vântul urla şi mai rău, făcând cortul să şoptească fără vrere.

– Un creuel nu e numai un om-corb, ci şi un mare vrăjitor, cel mai mare. Iar Trec ştie asta.

– Şi eu sunt? se entuziasmă băiatul.

– Mă tem că nu, Jol. Nu s-a auzit niciodată de un creuel bărbat, dar asta nu înseamnă că nu există.

Jol se întristă.

– Nici tu nu ştii cine e tatăl meu, nu?

Briş se opri în mijlocul încăperii. Îşi duse ambele mâini la spate şi se lăsă uşor de spate.

– Nu ştiu, Jol, dar bănuiesc că e un creuel bine ascuns.

– Nu înţeleg, tu crezi că mai există cineva ca mama?

– Mai mult ca tine, decât ca mama ta.

– Un bărbat însoţit de corbi?

– Probabil, îi mărturisi el.

Tăcură amândoi pentru o vreme, până când Jol decise că mai avea şi alte întrebări.

– Dar, dacă mama e atât de puternică, de ce nu îi ţine în frâu pe vulturani?

Briş zâmbi.

– Iată o întrebare cu adevărat înţeleaptă.

Se aşeză din nou pe perna lui şi privi pânza cortului ce se unduia în bătaia vântului.

– Nu poate, Jol. Trec a fost cel ce i-a oferit „sămânţa” sau botezul cum se spune în lumea mea. Mama ta e legată de el. Atâta timp cât Trec trăieşte, ea nu se poate întoarce împotriva lor. Şi, dacă s-ar întoarce, tu ai fi mort.

– De ce?

– Trec încă nutreşte speranţa că vei dobândi câteva din puterile mamei tale. Dacă ea ar fi aici, tu nu ai fi decât o piedică, pentru că nu eşti legat de ei şi vei încerca să-ţi salvezi mama. Eşti o ameninţare, într-un fel, dar şi o speranţă în altul. Tocmai de aceea trebuie să pleci. Mai devreme sau mai târziu, Trec va şti cum să te lege.

– Niciodată!

– Oho, copile, vorbe mari. Dar Trec ştie cum să fie un vrăjitor adevărat. Şi, oricum, învaţă, nu se va da bătut cu una cu două.

– Dar ce-o să fac în Lumea Nouă?

Bătrânul tăcu pentru o clipă.

– O să-ţi salvezi mama, băiete. Dacă ea moare, şi mult nu mai are, atunci Oraşul va pierde singurul vrăjitor adevărat ce s-a născut de mii de ani încoace.

Jol căzu pentru o clipă pe gânduri.

– Briş, l-am auzit pe Trec discutând cu ceilalţi. Un om a furat ceva numit „Talpa lui Org”.

Bătrânul păru surprins.

– Oh, până la urmă, a ajuns în mâna lui.

– În mâna cui?

– Nu contează asta, Jol, nu acum. Ar trebui să te odihneşti, mâine, împreună cu Fiare şi cu mine, vei porni spre Lumea Nouă.

– Mâine?

Briş plecă din cap de câteva ori.

– De ce, ai altceva mai bun de făcut?

– Dar Mama Sarah şi…

– Oh, Jol, nu îţi căuta scuze, mama ta are nevoie de tine. Oraşul se va distruge dacă nu o aducem înapoi, dacă nu scăpăm de Trec şi dacă nu punem manuscrisul ăla acolo unde îi e locul. Zilele Orăşenilor sunt numărate.

– Nu înţeleg.

Briş se întoarse spre el.

– Când mama ta s-a născut, se răsti el, a readus magia pe pământurile astea. Iar acum, când şi-a amintit cum era în palmele magiei, Oraşul freamătă după ea, suferă după ea. Dacă nu o aducem înapoi, tot ceea ce vezi va dispărea fără urmă.

– Şi Trec ştie asta?

– Mă îndoiesc că-i pasă.

– Dar tu de unde ştii atâtea lucruri despre Oraş?

– E o poveste prea lungă şi mai e puţin din noapte. O să avem nevoie de forţe pentru a trece dincolo.

– Şi cu ce vom merge?

– De ce nu aştepţi să vezi cu ochii tăi?

Jol se bosumflă asemeni unui prunc.

– Bine.

Briş se îndreptă spre ieşirea din cort.

– Tu o să dormi aici, îi strigă Briş, încercând să acopere vântul. Ne vedem în zori.

Bătrânul dispăru dincolo de pânza groasă. Jol privi spre patul cu baldachin.

– Bine, măcar am să dorm într-un pat uman, bombăni pentru sine.

FUGA DIN PARADIS

 

O litieră, purtată de şase bărbaţi, ieşi dintre corturi în lumina albicioasă a soarelui de dimineaţă. Litiera era acoperită de o pânză albă, groasă, aşa încât chipul celui aflat înăuntru să nu poată fi văzut. Proscrişii ieşiră pe rând din corturile lor, plecându-şi frunţile şi genunchii în faţa celui nevăzut. Jol ieşi şi el. Îl zări pe Briş stând într-un genunchi, cu ochii căzuţi în nisipul fin. Nici urmă de furtuna de cu seară nu se mai zărea. Doar o linişte mormântală, ce întâmpina o litieră. Briş ridică o clipă ochii din nisip şi îi făcu semn lui Jol să intre la loc în cort. Băiatul făcu întocmai, dar nu putu rezista pe deplin tentaţiei, aşa că lăsă un colţ din pânză mai depărtat. Atât cât să-şi poată arunca un ochi. Până şi corbii păreau să-şi ţină respiraţia.

„Ce se întâmplă?” li se adresă el corbilor.

„Nu ştiu, dar nu e bine”, răspunseră ei într-un glas.

Jol dădu uşor din cap. Nu putea să nu se întrebe dacă fuga lui Briş şi a Fiarei în Lumea Nouă nu are legătură cu spectacolul ce tocmai îl vedea cu colţul ochiului.

Cei şase bărbaţi lăsară litiera jos, în nisipul fin. Până şi soarele părea că se concentrează intens la scena ce tocmai se desfăşura.

Un tânăr, un vultur blănos, tânăr, cu nas lung şi curbat şi aripi blănoase şi un cioc lung, cu barbă,  ce îi cădea în piept, se ridică în picioare şi se apropie de litieră. Din spatele litierei, se ridică un bătrân. Bătrânul, acoperit de o bucată de piele în jurul mijlocului, se îndreptă spre vulturul blănos. Lui Jol nu îi fu greu să-şi dea seama că bătrânul, de fapt, era conducătorul proscrişilor. Sceptrul aurit ce-l ţinea în mâna dreaptă şi-l scufunda, din când în când, în nisip, îi conferea titlul suprem. Băiatul-corb încercă să-şi dea seama ce era cu vulturul blănos, dar ştia că trebuie să aştepte.

Cei doi se întâlniră faţă-n faţă. Vulturul blănos îşi lăsă uşor fruntea în pământ. Bătrânul nu făcu nici un gest. Între ei se schimbară cuvinte. Cuvinte ce nu ajungeau la urechile lui Jol, şi era mult prea periculos să-şi trimită corbii să spioneze. Cerul era gol şi senin, oricine ar fi reuşit să zărească petele negre.

Tânărul trase aer în piept. Din când în când, Briş mai arunca câte o privire spre cort. Cei doi încă stăteau de vorbă, păreau absorbiţi de ceva anume. Probabil că era important din moment ce toţi participanţii aşteptau cu sufletul la gură un semn.

După un timp destul de îndelungat, bătrânul plecă din cap în semn de aprobare. Proscrişii săriră în picioare şi aplaudară. Vulturul blănos zâmbi. Cei şase bărbaţi se puseră de o parte şi alta a litierei, iar bătrânul trase perdelele groase. Jol aproape că trase un ţipăt. Îmbrăcată ca o adevărată regină a sălbăticiei, într-o blană albă ce îi acoperea nurii şi se termina puţin deasupra genunchilor, Fiare îşi făcu apariţia.

Băiatul îl zări pe Briş îndreptându-se spre el. Trase pânza cortului şi rămase nemişcat, până când Briş apăru înăuntru.

– Eşti gata, băiete?

Nu reuşi decât să dea din cap în semn de aprobare.

Briş îşi întoarse capul spre deschizătura cortului şi privi dincolo de ea.

– Ai tras cu ochiul?

Jol aprobă din nou.

– Bine, atunci îţi voi explica pe scurt.

Briş trase pânzele ce ţineau loc de uşă, în aşa fel încât nici o rază de lumină să nu mai pătrundă în cort. Trecu repede peste perdelele de mătase, nepăsându-i că le rupe, şi intră în camera cea mare.

– Peste un ceas Fiare va fi nevoită să îşi unească destinul cu vulturul blănos, pentru ca pacea între oameni şi vulturi să fie pecetluită. Aşa cum, probabil ţi-ai dat seama, Fiare este un fel de prinţesă a locului. Aşa că, bătrânul său, consideră că e de datoria ei să încheie pactul. Aş fi scos-o de mult din încurcătura asta, dar nu puteam pleca până când tu nu aveai să vii aici. Ăsta e DESTIN, băiete.

Jol dădu repede din cap. Abia acum îşi explica lacrimile Fiarei atunci când o întâlnise în deşert.

– Ei bine, o voi răpi. Îţi voi spune unde ne aştepţi şi ce trebuie să faci. Dacă nivelul apei creşte, suntem ca şi morţi, aşa că trebuie să mă asigur că eşti capabil să întoţi.

Jol mări ochii.

– Sunt o pasăre, nu un peşte.

– Deci eşti un bolovan.

– Ce?!

– Habar nu ai să înoţi.

– Oarecum pot.

– Bine sper oricum că nu va fi nevoie. Aşează-te!

Jol ascultă. Se simţea asemeni unui animal de companie, fără creier, doar drăgălaşi şi tocmai bun de ţinut pe lângă casă.

Briş desenă o hartă pe pământul reavăn, dând pernele la o parte.

– Aici ne aflăm noi, spuse el. La două mii de picioare distanţă se află o stâncă. O sculptură a zeului-peşte: Poseidon. Te urci pe capul sculpturii, îi dai jos coroana şi te laşi în jos. Acolo vei da de apă sărată. Mergi cam două sute de picioare până când o să ajungi pe o insuliţă subpământeană. De acolo vei avea de escaladat o stâncă abruptă. Urci şi legi bine frânghia asta de ceva. Nivelul apei nu creşte niciodată până acolo. Aşa că vei fi în siguranţă. Când vom ajunge, în cazul în care nivelul apei e crescut şi suntem nevoiţi să înotăm până la frânghie, ca să-ţi dai seama că suntem noi, voi trage de două ori de frânghie. Dacă nu se trage de două ori, o tai şi o iei la fugă cât poţi. Asta înseamnă că ceva a mers prost, iar tu nu vei mai fi în siguranţă nici în Oraş, nici printre proscrişi.

– Da, mormăi Jol, de parcă totul făcea parte dintr-un joc ireal.

Dar Briş se înfipse în umerii lui şi îl scutură cu putere.

– Dacă nu faci asta, Fiare va fi vândută şi ucisă cu sălbăticie în numele păcii, iar tu vei deveni proscrisul proscrişilor.

– Ucisă?

Briş îşi ridică palma mare şi păroasă, iar aceasta se lipi, cu clipocit strident, de chipul lui Jol.

– Nu am timp să-ţi explic, ai înţeles ce ai de făcut?

Jol se cutremură pe picioare, iar corbii croncăniră în cor.

– Da, da, spuse băiatul-corb.

– Atunci i-a frânghia şi fugi. Nu te opri până nu vezi sculptura cea mare. Nu te opri şi nu privi în spate.

Briş îi puse frânghia în jurul gâtului şi îl împinse spre baldachin.

– Doar nu crezi că o să ieşi în văzul lumii.

– Dar toţi m-au văzut venind…

– Da, dar ai fugit azi noapte. Proscrişii încă te caută prin deşert. Dă-i drumul şi fă întocmai cum ţi-am spus, altfel moartea ne va găsi pe toţi.

Jol simţi cum corbii îl îmboldesc că o ia la fugă. Abia atunci prinse ceva curaj, iar picioarele i se dezlipiră de pământ şi începură să alerge.

 

*

Briş rămase locului. Încă nu îndrăznea să-şi părăsească cortul. Procesiunea se terminase, doar jumătate de ceas şi unirea avea să înceapă. Blestema ziua în care ajunsese în „Paradis”. Nu mai ştiuse cum să plece, iar Trec îl vânase cu înverşunare. Doar Cresa îi oferise o mână de ajutor, cu toate că era doar o copilă. Lăsase totul în urmă. O nevastă bolnavă mintal şi un copil destul de dezorientat. Totul doar pentru a urma o pistă. Desigur, întâlnise un dragon, unul adevărat, dar bătrân. Nu mai avea suficientă forţă să-şi arate frumuseţea, mitul parcă dispărând în munţii ăia reci. Apoi totul o lase razna, dacă el descoperise „Paradisul”, ei bine „Paradisul” nu-l dorise pe el.

Ajunsese între proscrişi şi ajunsese să-i indrăgească. Totul până când Cresa a dispărut, iar lumea a luat-o razna. Vulturii blănoşi şi-au cerut drepturile, iar oamenii le-au ţinut piept. Atunci a participat la prima uniune în numele păcii. O crimă odioasă ce în Londra ar fi fost pedepsită aspru. Ştia ce avea să i se întâmple Fiarei, aşa cum ştia şi ce avea să se întâmple dacă ea dispărea. Regreta doar că oamenii şi celelalte rase, nu aveau curajul să se ridice împotriva vulturilor blănoşi. Părea a fi un blestem. Vulturani, vulturi blănoşi, toţi din aceeaşi haită. Sângele apă nu se face. Ştiuse încă de când Fiare se născuse că se va ajunge la asta.

Ura însăşi ideea de uniune în numele păcii. Vulturii blănoşi, trebuia să recunoască, erau mult mai cruzi decât vulturanii. Cel puţin, vulturanii nu îşi ucideau soţiile pentru a le împrăştia sângele. Sacrificiu. Prima oară când asistase la o asemenea uniune, emisese o teorie interesantă ce încă îi mai bântuia mintea. Ar fi vrut să fi putut merge mai departe, să exploreze lumea asta, dar ei nu îl scăpaseră din priviri nici o clipă. Abia în ultimii ani căpătaseră încredere în el, dar îl considerau prea bătrân pentru a mai încerca ceva. Dar el nu era bătrân. Îşi păstrase forţele pentru o zi ca asta. Şi avea să le-o dovedească.

Dar ideea aceea nu îi dădea pace, iar teoria lui Theopompus din Chios aceea de „Aztlan al celor şapte Grote”, încă mai ardea în mintea lui. Cu toate că îi părea imposibil, dar, până la urmă, cât de multe se ştia despre azteci? Dar şi aşa, ce căuta un Poseidon în mijlocul deşertului. Un Posedion ce oferea una din multele salvări din Oraş, chiar în mijlocul oceanului sărat.

Aşteptă să audă bătaia gongului mare. Bătu de şase ori. Bătrânul îşi jelea fiica, iar bătăile gongului îi strigau jalea. După cele şase bătăi puternice o linişte mormântală cuprinse deşertul. Briş aruncă un ochi spre nisipul galben. Nici un fir de praf nu îndrăzni să se ridice, nici o adiere de vânt nu încercă să şoptească. Rând pe rând, vulturii blănoşi se adunară. Ceilalţi încă nu aveau puterea să iasă de prin corturi. Bătrânul ieşi cel dintâi, urmat de Fiare şi de cei doi fraţi mai mari ai ei. Aveau chipuri solemne, dar tărcate de lacrimile ce le curseseră mai înainte. Doar Fiare părea să nu fi vărsat nici o lacrimă. Îşi privea, cu demnitate, viitorul în ochi. Vulturul blănos, pentru o clipă, îşi lăsă privirea, apoi îşi reveni, iar ochii lui îi susţinură pe ai ei. Fiare îi aruncă un zâmbet crud. Vulturul se încruntă.

– Se joacă cu focul, mormăi Briş.

Nu mai avea timp, iar el ştia asta. Îşi strânse părul în coadă şi răsuflă adânc. Ştia că e o nebunie. Ştia la fel de bine că e posibil să nu reuşească niciodată, dar trebuia să o facă, măcar pentru copilul pe care-l părăsise în Londra. Fiare trebuia salvată, chiar dacă asta avea să aducă război între proscrişi, iar el îşi va pierde viaţa.

Privi prin cort pentru ultima oară. Era o nebunie, dar nu mai putea da înapoi. Îşi trecu prin memorie tot ceea ce avea nevoie, tot ceea ce dusese sus pe stâncă. Aveau mâncare, apă, pături şi o barcă îi aştepta dincolo de Oraş, la intrarea în ocean. Ştia că era posibil să nu supravieţuiască oceanului, dar, cel puţin, aveau o şansă la un milion, iar el credea în şansele la un milion. Mai aruncă o privire afară. Fiare şi vulturul blănos îşi împreunară mâinile, aşa cum cerea tradiţia. Îşi duse mâna la cureaua pantalonilor. Cuţitul era acolo. Nu, nu era suficient, dar mai bine decât nimic. Acum aştepta ca fraţii Fiarei să creeze diversiunea. Numără în gând: unu… doi… trei… şi un strigăt puternic se pogorî pe pământ.

 

*

Jol se cutremură. Nu mai auzise niciodată un asemenea urlet: durere, furie, frustrare. Se cutremură pe picioare, corbii dădură să croncăne, dar sunetul le rămase undeva în gât, prizonier. Jol sări repede în interiorul statuii. Nu îşi închipuise niciodată că îi va fi aşa de uşor să dea jos coroana statuii. Nici nu-şi inchipuise că poate fi atât de mare, şi nu se putea abţine în a se întreba cât de mulţi îi ştiau secretul. Spera că nu prea mulţi. Cu toate că era convins că vulturii blănoşi au cunoştinţe despre asta. Şi, oarecum, i se părea normal.

Se lăsă uşor în jos. Inima îi bubuia nebuneşte, iar întunericul, pe măsură ce cobora, îl prindea în braţele sale. Corbii i se puseră pe umeri, tăcuţi şi uşori. Jol înghiţi în sec. Simţea că i se taie răsuflarea. Interiorul statuii era plat şi alunecos, iar corbii s-ar fi descurcat destul de greu să zboare, datorită pereţilor apropiaţi. Mai era şi bezna. El nu vedea în întuneric, şi era convins că pe măsură ce va înainta întunericul va fi şi mai aprig. Se concentră asupra corbilor.

„Voi veniţi din lumea întunecată, ar trebui să vedeţi la fel de bine ca o felină în beznă”

„Vedem!” spuseră ei într-un glas.

„Aţi putea… ei bine, aţi putea să mă îndrumaţi?”

„Da!” răspunseră ei siguri.

Voia să aibă mai multă încredere în ei. Nu ştia de ce nu poate. Erau împreună dintotdeauna şi totuşi, lui i se părea imposibil să se obişnuiască cu ei.

Alunecă uşor până simţi sub tăpli apa rece. Îşi retrase uşor piciorul, nu ştia cât de adâncă e apa, iar el nu voia să îşi înceapă lecţiile de întot chiar în acel moment. Îşi înfipse cu tărie mâinile în stâncă. Un şiroi cald de transpiraţie îi curgea pe frunte. Simţea că îl ia cu leşin. Cu siguranţă nu avea rău de înălţime, pentru că iubea înălţimile. Senzaţia era bizară, nu mai simţise aşa ceva până atunci. O căldură năprasnică îi cuprinse întreg trupul. De parcă mai avea puţin şi lua foc. Ochii i se închiseră automat. Orice ar fi făcut nu îi putea ţine deschişi. Simţea o durere cumplită în mijlocul capului. O durere aprigă. De parcă cineva îl lovise cu putere, poate chiar cu un pumnal bine ascuţit. Apoi, totul se întâmplă dintr-o dată. Ochii i s-au deschis de parcă cineva ar fi tras de ei. Degetele i se înfipseră în piatră, lăsând durerea să-i fulgere trupul… Ţipă. Urletul îl luă şi pe el pe neaşteptate. Fusese, mai degrabă, speriat decât îndurerat. Când reliză că poate vedea prin beznă aşa cum nu văzuse nici măcar la lumina zilei, îi veni să vomite. Îşi ţinu respiraţia o clipă şi deveni raţional. Vedea prin ochii lor. Încercă să nu îi dojenească pentru că îl luaseră pe nepregătite, dar tot murmură un „Mulţumesc!” ironic.

Privi în jos, spre apă. Îşi dădu imediat seama că nivelul nu crescuse. Putea să vadă pietrele ce dormeau pe fundul apei, la o distanţă destul de apropiată. Îşi lăsă picioarele în jos. Tălpile lui atinseră apa. Rece. Aproape că putea să simtă şi sarea, cu toate că nu o gustase. Picioarele lui se opriră pe pietre. Apa îi ajungea până la nivelul genunchilor. Se zburli tot din pricina frigului, dar nu avea timp să se gândească. Privi în sus. Zări stânca de care-i spusese Briş. Şi, undeva, sus de tot, acolo unde nu credea că va ajunge vreodată, zări o lumină slabă. Oftă şi începu să se cocoţeze. Atunci auzi o bubuitură, un ţipăt ascuţit şi un bubuit. Corbii croncăniră încet. După care, linişte. Ascultă o clipă. Mâinile lui erau lipite de peretele din piatră. Picioarele îi erau în aer, iar respiraţia îi era întretăiată. Apoi auzi un „Au!”, glasul semăna cu al lui Briş. Dădu să strige spre ei, dar chiar în acel moment, nivelul apei începu să crească, şi singurul lucru la care se putu gândi, fu să urce.

 

*

Fiare îl văzu pe Briş alunecând pe piatra umedă. Îşi întinse mâna după el, dar nu reuşi să-l prindă. Zgomotul fu asurzitor şi ţinu mai mult decât s-ar fi aşteptat. Când totul se sfârşi, nu îndrăzni să spună nimic. Apoi auzi un „Au!” sonor şi răsuflă uşurată. Fiare parcursese de multe ori interiorul sculpturii, aşa că nu i se părea că depune un efort prea mare. Doar de apă îi era teamă. Ura să se gândească numai la faptul că nivelul apei ar putea creşte şi ar putea să o strivească sub ea înecând-o şi sufocând-o. Dar şi mai teamă îi era de vulturii blănoşi. Spera să nu o descopere, cu toate că toţi erau pe urmele lor şi, cu siguranţă, cel puţin unul din vulturi zărise pe unde dispăruseră. Poate că nivelul mărit al apei nu era o idee prea rea. Prefera, până la urmă, să moară înecată decât sacrificată.

Se mişcă repede, cu agilitate felină, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. Când picioarele ei atinseră apa, o răceală cumplită îi posedă trupul. În acelaşi timp de deasupra zări lumină. Ţipătul unui glas bărbătesc, apoi mâinile ce îi cuprinseră trupul, iar capul ei fu cuprins de apa rece.

Se zbătu o clipă până să-şi dea seama că Briş era cel ce o prinsese în mâinile sale. Nu vedea nimic, dar simţea totul. Mii de senzaţii îi năvăleau mintea şi corpul. Frică, furie, frig, răceală. Toate deodată se aglomerau în ea. Simţi cum Briş o trage după el. Apa o lovea din toate părţile. O strângea în mâinile ei, se năpustea peste chipul ei şi o sufoca. La început se opuse, apoi, senzaţia, cântecul, liniştea, o prinse în mreje. Se calmă şi îşi lăsă trupul purtat de mâinile puternice ale lui Briş. Când simţi aerul nu se grăbi să-l tragă în piept. Trupul îi era amorţit din pricina apei reci. Capul îi amorţise, iar gura nu i se deschidea.

Briş o strânse brusc de nas, iar ea fu nevoită să deschidă gura şi să tragă violent aer. Plămânii i se umplură dintr-o dată, iar pe nas şi pe gură începu să-i iasă şuvoaie de apă. Când dădu să tuşească, Briş îi acoperi gura.

– Sttt! o sfătui el. Ne caută.

Fiare ştia că vulturii blănoşi nu vor îndrăzni să coboare. Cel puţin nu atâta timp cât nivelul apei era crescut, dar nu putea să aibă aceeaşi siguranţă şi în ceea ce îi privea pe oameni. Briş se mişca tot mai mult, făcând zgomot cât mai puţin. Fiare nu se putea concentra, dinţii începură să-i clănţăne violent. Briş îi prinse cu putere palmele şi îi strecură ceva între ele. Pricepu repede că e vorba de o frânghie, dar nu putea să se mişte.

– Nu pot, sunt prea îngheţată, şopti ea.

– Dacă te mişti, te vei încălzi.

Fiare dădu violent din cap.

– Nu pot.

Tremura din toate închieturile, simţea că o să moară, iar moartea îngheţată parcă nu îi mai surâdea acum.

Briş se apropie de urechea ei.

– Dacă nu te mişti, acum, vom muri amândoi.

Fiare strânse cu putere frânghia, dar palmele îi erau îngheţate. Încercă să se ridice. Nu reuşi. Briş o luă de după mijloc şi o împinse până când atinse, cu picioarele, stânca. O împinse uşor până când fu sigură pe picioarele-i tremurânde.

– Grăbeşte-te, Fiare! o îndemnă el.

Glasul lui Briş era scăzut, dar se simţea nervozitatea. Fiare încercă să-şi revină. Ştia că nu îl poate lăsa pe Briş în mâinile lor, el era salvatorul ei. Iar fără el nu aveau să ajungă până la barcă. Picioarele i se încălziră numai la gândul ăsta. Se căţărase de multe ori pe stânci cu ajutorul frânghiilor, chiar dacă umezeala şi frigul nu puseseră stăpânire pe ea, trebuia să o facă la fel de repede ca de obicei.

Chiar atunci, sub ea, simţi cum frânghia se mişcă de două ori cu putere. Fiare ştia că e vorba de un semn, un semn pe care băiatul-corb trebuia să-l primească. Atunci simţi cum frânghia o trage în sus cu putere. Încercă să zărească ceva, dar nu reuşi. I se păru un veac până când simţi mâinile lui calde năpustindu-se asupra ei.

– Eşti bine? îi auzi glasul în întuneric.

– Briş, răsuflă ea.

O întinse pe ceva moale şi călduros. Ştia că Briş se ocupase de toate detaliile călătoriei, dar nu putea să gândească mai mult. Apoi îl simţi pe băiatul-corb mişcându-se. Auzi frânghia căzând. Nu ştia cum făcuse asta, nu îşi dădea seama cum reuşise să perceapă un zgomot atât de slab. Apoi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl auzi pe Briş căţărându-se asemeni unei maimuţe. Se cutremură. Mâinile lui Jol se coborâră iar pe trupul ei. Atunci simţi o pătură acoperind-o în întregime. Tremura, iar dinţii nu i se opreau din clănţănit. I se loveau violent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i sară din gură. Atunci el o cuprinse în braţe şi îşi lipi trupul de-al ei. Vru să protesteze, dar valul de căldură ce venea dinspre el, o convinse că e mai bine să nu o facă.

 

 

Ultimul capitol al partii I

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

 

Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.

Cartea de blog IV – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Pentru Cella, si pentru ca lipsesc pana marti

FEMEIA PASĂRE

 

Daleea mă privea într-un fel anume. Nu ştiu dacă încerca să pară cinică sau mă plăcea. Desigur, aş fi preferat a doua variantă. Totuşi, pentru Dumnezeu, sunt un bărbat singur, iar Joanes nu mă atrage absolut deloc. În schimb, Daleea, ei bine, e de discutat despre subiect. Adică pot discuta eu cu mine, pot să mă sfătuiesc, cu toate că femeile cu pistol mă intimidează.

M-a învârtit pe toate străzile pustii, într-o limuzină cu geamuri negre, din care nu se zărea nimic afară. Am sperat din tot sufletul că şoferul vede, nu de alta, dar abia scăpasem din ghearele morţii recuperând manuscrisul acela, nu aş fi vrut să mor ca un prost. În cele din urmă limuzina a oprit, uşile s-au deschis – presupun că automat – iar eu am zărit clădirea aceea înaltă, ce părea părăsită de cel puţin o sută de ani. Ştiam exact unde se alfă acel loc, dar am simţit că e mai bine să mă prefac surprins. Cel puţin Daleei i-ar fi plăcut să nu fac pe deşteptul.

– Acesta este centrul secret al FBI din Londra, mi-a explicat ea, ca un adevărat ghid turistic.

M-am strâmbat, pe limbă îmi stătea o replică tăioasă, dar m-am chinuit să nu o las să iasă la iveală.

– Asta e secţia noastră de fenomene stranii, continuă ea cu o mândrie pe care nu o puteam pricepe.

– Şobolani, vagabonzi…, am murmurat eu. Dar ea nu m-a auzit sau, cel puţin, s-a prefăcut destul de bine.

M-a condus pe o alee plină de mărăcini. În faţa uşii ce părea scoasă din balamale s-a iscat o cameră video ce s-a zgâit nervoasă la noi. Am trecut de prima uşă şi am ajuns la a doua. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar, într-un fel, am rămas surprins. Cea de-a doua uşă era total blindată. Sunt sigur că nici zece tancuri sovietice nu ar fi dărâmat-o. Poate clădirea, dar uşa ar fi rămas în picioare. Nu avea nici un mâner, nici o chestie din aia gen timonă ce se văde în filmele vechi aplicate la seifuri. Uşa s-a deschis silenţios. Jur că dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, aş fi zis că e un vis. Desigur, nu mă arătam impresionat în faţa ei. Până la urmă şi Bilbioteca avea un fel de secret al ei. Sigur, nu era la fel de impresionant, iar intrările… ei bine, aş prefera să nu discut despre ele.

Un culoar lung, prea bine luminat, după părerea mea umilă, strâmt şi deloc primitor, se profila în faţa noastră. Abia când am păşit am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare. Cred că faţa mi s-a schimonoşit, că am şi auzit-o pe Daleea râzând:

– Stai calm, avem podea rulantă.

– Sunt calm, am spus eu sec.

Ea îmi aruncă un zâmbet superior, în timp ce eu mă blestemam în sinea mea. Nu îmi place să arăt că sunt mai slab decât o femeie. Totuşi, dacă o podea rulantă mă speria, ceea ce aveam să văd avea să-mi producă un infarct?

O uşă mare, formată din două, de fapt, s-a deschis în faţa noastră. Un laborator imens, plin de calculatoare şi tot felul de maşinării complicate, aproape că m-au îmbrăţişat. Şi nu spun asta la figurat. Când ecranul mare a coborât din tavan şi s-a zâgit la mine, mai, mai că era să-l iau în braţe. Am tresărit. Ecranul s-a retras, lăsând zeci de oameni în halate, plimbându-se printre calculatoare, eprubete şi alte chestii pentru un laborator profesionist.

Daleea se opri.

– Aici e laboratorul. Încercăm să descoperim…

– Da, da, am întrerupt-o eu, nepăsător.

– Mă gândeam că te interesează descoperirile noastre.

Am privit-o cu subînţeles.

– Au legătură cu manuscrisele?

Ea ridică apatică din umeri.

– Nu poţi şti niciodată. Oricum, după ce îţi voi arăta prada noastră, sunt convinsă că o să-ţi pese.

Am dat din cap. Nu ştiu de ce, dar locul ăla nu îmi inspira încredere. Bine, eram într-o „casă conspirativă” a FBI, nu am avut niciodată încredere în agenţi, Dumnezeu ştie de ce.

Daleea mă conduse de-a lungul marii hurdughii, printre cercetători şi obiecte ce nu îmi erau cunoscute. Un lift apăru de niciunde, deschizându-şi uşile în faţa noastră. Un domn, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu ochelari de soare şi o armă semi-automată la brâu, dădu abia perceptibil din cap.

– La „adăpost”, spuse Daleea misterios.

Aş fi putut jura că bărbatul a tresărit, dar dacă a făcut-o, a fost prea rapid. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu o să-mi placă deloc ceea ce am să văd. Inima mi s-a strâns în piept. Eram sigur că bărbatul acela tremura în sinea sa. L-am privit cu luare aminte. Era un munte de om, şi totuşi, ceea ce se afla în „adăpost” îl speria până şi pe el.

Am tras aer în piept. Nu simţeam mişcarea liftului, dar observam luminiţa galbenă coborând pe numerele greceşti. De obicei nu iau în seamă asemenea detalii, dar cazul de faţă era unul special. Îmi dădeam seama că nici recuperarea manuscrisului nu mă speriase întra-atât. Şi dacă creatura pe care Daleea avea să mi-o arate era, într-adevăr, din specia celei care îl ucisese pe Zed? Încă nu eram convins că sunt dispus să lupt cu aşa ceva. Dintr-o dată îmi dădeam seama că viaţa mea de dinainte de Bibliotecă, apatică şi monotonă, îmi plăcea la nebunie. Dar cum să mă mai întorc acolo?

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. O beznă apăsătoare s-a lăsat pe pleoapele mele. L-am zărit pe bărbatul din lift apăsând repede butonul. Când uşile s-au închis, bezna a devenit desăvârşită. I-am auzit tocurile Daleei deplasându-se în stânga mea. Nu am îndrăznit să mă mişc. Adevărul e că de m-ar fi atins atunci cineva, aş fi făcut pe mine negreşit. Dar, dintr-o dată, o pală de lumină veni de undeva. Nu vedeam de unde, dar nici nu aveam de gând să dau importanţă.

Mi-am învârtit privirea prin camera imensă. Trebuia să fim undeva în adâncul pământului. Sursa de lumină pâlpâia continu, iar eu abia reuşeam să zăresc uşile de fier ce încercuiau încăperea.

Daleea se puse în faţa mea şi zâmbi sarcastic.

– Aici ai putea să mori fără să afle nimeni.

– Nu te amăgi, i-am spus eu, destul de nervos.

– Recunoaşte că nu te simţi în largul tău aici, îmi spuse ea.

Cred că am scos un oftat, pentru că ea mi-a surprins sufletul într-un zâmbet îngheţat.

– Sunt sigura care intră aici, îmi mărturisi ea. Toţi au impresia că „ciudăţeniile” de aici vor arunca blesteme asupra loc. Desigur, mie puţin îmi pasă de toate astea.

– Desigur, am mormăit eu.

– Eu prelevez mostre de sânge, piele…, continuă ea neperturbată, şi, uneori… oh, nu contează.

Se apropie de una din uşile de metal şi acţionă o manetă. Încet, încet, uşa o porni în sus, înghiţită de tavan, lăsând la vedere un geam mat. Pe parcurs ce uşa dispărea, trasă de un scripete nevăzut, am simţit că leşin, că mor şi învii de zeci de ori. Nu mai ştiam dacă timpul a rămas în loc s-au s-a mişcat prea repede.

Imaginea completă îmi oferi un şoc. Probabil, primul şoc din multele pe care aveam să le am.

 

*

 

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii i se mişcau alert. Iar în nodul gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi şi-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au întâlnit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

*

Următoarele creaturi pe care mi le-a arătat, nu au reuşit să mă impresioneze într-un mod anume. Ciudăţenii genetice, dar nimic care să semene cu un om. Am plecat mai abătut decât mă dusesem. Gândurile mele se învârteau prin cap, fără a se opri într-un loc anume. Aveam multe întrebări de pus, atât de multe încât nici nu reuşeam să-mi pun ordine în ele. Am ajuns la gura de canal ce îmi servea drept intrare în Bibliotecă. Nimic atât de impresionant precum uşa blindată a FBI-ului, dar, era intrarea mea, iar asta conta mai mult. M-am aventurat pe holul lung, slab luminat şi m-am dus direct în debara sau, mai bine spus, ceea ce credeam că de acum îmi era casă.

Mi-am dat seama că nu mi-am mai vizitat apartamentul de la marginea Londrei de cel puţin trei luni. Adevărul e că nu mă aştepta nimic acolo, iar debaraua era mult mai confortabilă pentru mine. Şi, atâta timp cât Joanes mă lăsa cu Black, motanul meu, restul chiar nu mai conta.

Black m-a simţit, aşa că a ieşit de sub aşternut şi mi-a sărit în braţe. L-am mâgâiat între urechi, apoi, cu o responsabilitate abia născută, i-am dat mâncare şi apă.

Un timp m-am privit în oglindă. Încă nu îmi recunoşteam chipul. Părul încărunţit îmi aducea aminte de toate blestemele lumii. M-am gândit că m-a ajuns vreo ocară, altfel nu ar fi trebuit să arăt aşa, ca un bătrân. Cu toate astea, încă îmi simţeam trupul tânăr.

Uşa debaralei s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar violent.

– Ştii ce ai descoperit? îmi urlă, entuziast, Joanes.

L-am privit pe Black, din nu ştiu ce motiv, apoi am ridicat din umeri.

– Dacă vrei să-mi testezi inima, să ştii că mai ţine.

Ochii lui Joanes sclipeau de bucurie.

– Ai descoperit „Talpa lui Org”.

– Serios?! desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.

– Manuscrisul furat de Zed, îmi explică el repede.

Am ridicat din sprâncene nedumerit.

– Asta însemnând că?

Joanes pufni nervos.

– Nu vă mai învaţă nimic la şcoală în zilele astea?

M-am trântit pe pat, lăsându-l pe Joanes să se holbeze la mine.

– Nu am făcut o şcoală de Bibliotecari ciudaţi, am învăţat doar despre limbile moarte.

– Sper să fi învăţat ce trebuie, pentru că nu ştiu să traduc manuscrisul.

– Interesant, atunci cum ai descoperit titlul?

– Nu eu, spuse el sec, calculatorul.

– Atunci de ce nu traduce calculatorul tot manuscrisul? Eu încă nu înţeleg care e treaba mea pe aici.

Atunci, în mintea mea, a apărut chipul ei. Am oftat. Mi-o închipuiam închisă acolo, singură, tristă, fără nimeni să-i aline sufletul sfâşiat.

– Bine, o să arunc o privire. Oricum, ce înseamnă asta?

Joanes porni spre uşă.

– Urmează-mă în Bibliotecă şi o să te luminez.

Mereu se lăuda că o face, dar, de fapt, nu făcea decât să mă arunce şi mai mult în negură.

 

 

File din jurnal I

 

Mă numesc Vrack. Nu o să înţeleg niciodată de ce mama a preferat să mă numească astfel. E un nume aproape ireal, de fapt, odinioară, poate în copilărie, am citit o poveste cu un vrăjitor pe care-l chema astfel, poate că şi mama a citit-o, cu toate că nu cred să o fi înţeles. Mama suferă de schizofrenie. Boala asta i-a măcinat sufletul. Da, a suferit dintotdeauna, de aceea mă şi mir că tata s-a îndrăgostit de ea şi a ţinut cu dinţii să mă aducă pe lume. De boală am scăpat, dar de celelalte suferinţe nu. Am învăţat că nu poţi ocoli viaţa la nesfârşit. A trebuit să fiu recunoscător pentru ceea ce am.

La doar şapte ani, tata a dispărut. N-am ştiut niciodată unde lucrează şi ce face, iar mama, în rarele ei momente de luciditate, nu voia să vorbească despre asta. Poate că lucrul acesta m-a şi făcut să sap mai mult şi să aflu detalii despre viaţa lui. Însă, omul ăla, cel căruia îi spusesem tată, se părea că nu existase niciodată.

Dacă în pruncie mă amăgeam că tata provenea din spaţiu, cu timpul am început să creez scenarii mai realiste. Oricum, nici unul nu îmi era pe plac. Lucru care îmi deranja sufletul. Dar, ceva de la el tot am moştenit, dragostea pentru limbile moarte.

Aveam paisprezece ani când mama a fost internată, iar eu dat în grija protecţiei copiilor. Am trăit din centru în centru până am ajuns la facultate şi am câştigat o bursă ce îmi oferea şi un loc pe care să-mi pun capul. Am studiat limbile moarte preţ de şase ani. O facultate grea, multe de învăţat, dar eu nu m-am lăsat. Am ieşit şef de promoţie şi de acolo am fost repartizat la Muzeul Oxford. O slujbă prost plătită, dar mai bine decât nimic.

Atunci a apărut Joanes. Un personaj ce avea să-mi schimbe soarta…

 

*

Biblioteca era cufundată într-un întuneric plat. Doar o lumânare era aprinsă pe masa de lucru. Nu am înţeles niciodată de ce Joanes preferă lumina lumânării, ci nu pe cea electrică. Dar, aşa cum am mai spus, nu aveam de gând să intru prea profund în mintea lui, şi aşa aveam impresia că nu mai aveam nici o cale de scăpare.

Pe masa de lucru am observat coperta roşie din piele. În fine, o piele aparte.

– Piele de dragon, spuse Joanes fericit, de parcă mi-ar fi citit gândul.

– Aha, am spus eu deloc convins.

El îşi ridică sprânceana. Mi-am dat seama că nu are de gând să mă contrazică, părând că puţin îi pasă de ceea ce cred.

Joanes ridică uşor cartea în palme. O privea ca pe o icoană, aproape că o diviniza.

– Aici se află cele mai cutremurătoare secrete ale lumii. Scrierea asta datează de acum douăzeci şi şapte milioane de ani.

Gura, pur şi simplu, mi s-a căscat. A rămas deschisă în felul ăsta un timp, până când Joanes a început să râdă de expresia mea.

– Ei, hai, nu-mi spune că nu te-a învăţat nimeni nimic despre limbile de atunci.

Mi-am dat cu podul palmei în frunte şi m-am aşezat în faţa lui Joanes.

– Spune-mi că ai chef de glume şi astfel nu o să ies de aici pentru totdeauna.

– Nu ai să ieşi, mi-a spus el amuzat. Aici se află adevărul despre omenire.

– Adevărul?!

– Aha, spuse el complet absorbit de copertele acelea. Doar nu crezi că nu există nici un adevăr.

Ştiam că există, dar preferam varianta scurtă: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi pe Eva, apoi se ştie şi punct”.

– Nu am auzit niciodată despre o asemenea carte, i-am spus eu.

– Dar de oameni-păsări?

Întrebarea m-a surprins. Mi-am amintit-o pe ea. Privirea ei, aripile ei, frumuseţea ei. Ei bine, Joanes ştia cum să-mi capteze interesul. Continuă neperturbat:

– Odinioară, un antic, a spus că adevărata rasă a pământului e formată din oameni şi animale, se pare că noi suntem… resturile.

Era prea mult, aş fi vrut să-i spun că el arată ca un rest, mai ales că tot susţinea că trăieşte de două sute de ani. Era doar o fosilă, dar nu am zis şi n-am făcut nimic.

– În cartea asta, la fel de bine, s-ar putea găsi secretul Atlantidei.

Puţin îmi păsa de secretul Atlantidei. Desigur, dacă poveştile ar fi fost adevărate, cele ce circulau despre Atlantida, atunci trebuia să am de-aface cu feniciana, dar mi se părea imposibil. Când Joanes mi-a întins cartea, mâinile au început să-mi tremure. Flacăra lumânării a pâlpâit uşor atunci când mi-am trecut mâna pe deasupra ei. Am simţit pielea copertei între degete. Am tras-o uşor spre mine, în sufletu-mi născându-se o spaimă necontrolată. Am lăsat-o pe masă, în faţa mea, şi mi-am retras mâinile. Nu ştiu de ce, dar, de câte ori o atingeam, aveam impresia că trezesc o sumedenie de demoni, ce, mai devreme sau mai târziu, aveau să mă înghită în negura nebuniei lor.

Cartea de blog III – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

P.S : Aceasta poveste ii este dedicata lui Laurentiu, aratati ca va pasa!!!

MANUSCRISUL FURAT

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi satisface curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

„Pierduţi!”, strigară corbii într-un glas.

Dintr-o dată, Jol se cutremură. Dar, în acelaşi timp, se şi felicită pentru că îşi trimisese corbii la spionat. Fusese nevoit să o facă. Ştia că vulturanii deţin secrete de care Orăşenii habar nu aveau. Dar el nu era un simplu Orăşean. El era un unicat, aşa cum îi spusese odinioară Mama Sarah. Până şi ceilalţi spuneau că nu mai văzuseră pe altcineva ca mama lui. Şi atunci, lui de ce nu îi crescuseră aripi, şi în schimb se alesese doar cu o puzderie de corbi ce vorbeau toţi deodată şi gândeau aidoma?

Oricum nu mai conta. Acum ştia că trebuie să-l urmărească pe Belew pentru a ajunge în Lumea Nouă, întrebarea era cum, pentru că el nu deţinea nici aripi, nici vreo altă putere care să-l ridice peste ape şi să-l ducă pe uscat.

„Credeţi că m-aţi putea ridica în cer?”

Corbii se priviră cu ochii aceia mărgelaţi, apoi spuseră, ca de obicei, într-un glas:

„Te ridicăm, de ridicat, dar un ocean întreg nu te putem trece”.

Aşa crezuse şi el. Dar, până la urmă, asta nu era singura soluţie. Îşi aminti de barca veche a lui Tata Brig. O barcă venită din Lumea Nouă, care mergea cu ceea ce se chema motor. Adică era mult mai rapidă decât cea cu vâsle, cu toate că Jol se îndoia că ar fi fost la fel de rapidă ca vulturanul.

Se lăsă greoi pe prima ridicătură de pământ ce îi ieşi în cale. Poate că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi ştiut nimic. Uneori curiozitatea îi era prea mare, şi nu putea decât să se mustre pentru asta. Poate că vulturanii ştiau ce fac, iar el încă nu era suficient de mare pentru a se aventura dincolo de stânci. Oraşul încă era singurul loc căruia îi putea spune „acasă”. Privi în jur. Clădirile de diferite forme îi dădeau senzaţia de apartenenţă, şi totuşi, sufletul îi spunea altceva decât ochii. Undeva înlăuntrul său ştia că trebuie să plece în căutarea ei. Era singura fiinţă care îi putea spune adevărul despre ceea ce era şi, apoi, mai era şi mama lui.

O simţea undeva departe, suferindă. Avea nevoie de ea. Cel puţin avea nevoie să i se spună de ce îl lăsase acolo preferând Lumea Nouă în locul lui. Singurătatea îl durea, nu era acel gen de singurătate, ci… era ceva mult mai profund. Se simţea părăsit de cei ce nu ar fi trebuit să o facă vreodată. Însă vremea regretelor trecuse. Sau, cel puţin, nu ar fi trebuit să vină niciodată.

Când nici o rază de soare nu mai căzu pe pământ, abia atunci reuşi să se ridice. Corbii îl urmară mai tăcuţi ca de obicei. Mergea agale, asemeni unui vrăjitor gânditor. Gândul ăsta îl mai înveseli. Aproape că semăna cu unul dintre vrăjitori. Doar ei mergeau aşa, cu capul în pământ şi cu gândurile aiurea. Proscrişii Oraşului. Cel puţin, el nu era asta. Lucrul ăsta îl făcea să se mai liniştească. Unic dar nu proscris. Vrăjitorii şi faunii erau ultimii proscrişii ai acelei lumi. Iar el nu făcea parte dintre ei.

Privi spre casa feolilor şi îşi dădu seama că aceea era singura lui casă. Dar asta nu îl mulţumea. El trebuia să zboare, aşa cum face un vulturan. Gândul ăsta îl ţinea prizonier de mult timp. De ce mama lui avusese aripi, iar el nu? De multe ori îşi cerceta spatele pentru a vedea dacă vreun ciot îi străpunsese pielea, dar încă nu i se întâmplase nimic. Apoi se mai gândi şi la legendă. Corbii trăiau şi dincolo de moarte, ei erau vestitorii morţii, şi îi aduceau pe cei trecuţi dincolo înapoi în lume. Poate că era, într-adevăr, prea mic pentru toate astea. Poate că aripile aveau să-i crească, dar el nu mai avea atâta răbdare.

 

*

Sfatul vulturanilor se ţinea în noapte, atunci când fiecare creatură îşi purta somnul, iar viaţa i se petrecea pe alt tărâm. Erau cu toţii îmbrăcaţi în robe lungi ce le ascundeau aripile, albe cu argintiu la revere şi în jurul taliei. Cei mai mulţi aveau ciocuri ce le cădeau peste bărbie, ţinându-le loc şi de gură şi de nas. Ceilalţi aveau chipuri umane, aproape perfecte. Dacă n-ar fi avut pieile închise şi urme de puf pe la tâmple, aproape că ar fi putut fi confundaţi cu cei mai mulţi dintre Orăşeni. Câţiva păreau mai în vârstă. Puf alb le crescuse pe la tâmple, iar penele maronii, ce porneau din creştetul capului, asemenea firelor de păr, păreau să se încurce în albul bătrâneţii.

Cei trei, mai în etate, erau îmbrăcaţi în robe negre, de jur împrejur, având cusăturii aurii. Ciocuriile lor păreau pleoştite, mult duse peste bărbie. Ochii lor maron păreau apuşi de mult. Nici o strălucire nu se mai zărea în ei. Chipul le era ridat şi zbârcit, iar îngrijorarea le era întipărită pe figură.

Cel mai bătrân dintre toţi aprinse cu grijă o lumânare. Grădina se scăldă într-o limină pală. Raze zdrenţuite se agăţau de pământul verde, cu o disperare încrâncenată. Câteva chipuri fură luminate slab, în timp ce, feţele înalţilor preoţi rămaseră ascunse de o beznă apăsătoare.

– Se spune că… începu unul dintre cei vârstinci, după care îşi drese glasul şi privi cu apăsare în jurul său. Vocea îi deveni tot mai groasă şi mai puternică. Continuă, fără să îşi mişte nici un alt muşchi în afara ciocului: Se spune că va veni şi ziua în care Oraşul va fi scos din ascunzătoare. De când „Talpa Lui Org” a fost furat, numai zeii ne mai pot salva.

Se lăsă o linişte mormântală. Nici vântul nu îndrăzni să şuiere, nici lumânarea să pâlpâie. Bătrânul îşi mişcă ochii, proptindu-i pe fiecare în parte. Apoi, ca şi cum îşi adulmecase hrana, se opri asupra lui Belew.

Belew înghiţi în sec, dar încercă să rămână nemişcat, asemeni unei statui.

– Ai dat greş, spuse bătrânul.

Belew se cutremură, dar decise să-i susţină privirea. Însă bătrânul şi-o mută, simţind nesiguranţă.

– Toţi am dat greş, se auzi apoi glasul lui scăzut. Lumina lumânării pâlpâii încet, făcând petele de lumină să se cutremure uşor.

Trec făcu un pas înaintea celor bătrâni. Nu îşi plecă spinarea şi nici fruntea pentru a le aduce laude, doar clipi des şi mult, în semn de nervozitate.

– Oricare dintre oameni ar fi putut ajunge aici, spuse el cu gravitate, dar şi cu emoţie. Doar pentru că acesta l-a urmărit pe Belew nu înseamnă nimic. Se spune că sunt recuperatori înnăscuţi.

– Recuperatori de ce? se strâmbă bătrânul.

Trec îi studie pe ceilalţi cu atenţie. Apoi, cu un glas aproape sfârşit spuse:

– Recuperatori de orice e considerat dispărut.

Un murmur de înfiorare veni din partea celorlalţi. Un vulturan înalt şi slab ieşi din mulţime. Ciocul ce-i cădea peste bărbie se închise şi se deschise, într-o şovăire enervantă.

– Ar trebui să luptăm, spuse el în cele din urmă.

Ceilalţi se întoarseră spre el, fără să ştie dacă e bine sau e rău ceea ce spusese celălalt.

Trec îşi plecă capul a neputinţă.

– Şi ce să facem? Să-i zgâriem până mor?

– De ce nu? insistă vulturanul cel slab cu însufleţire.

Trec dădu din cap dezaprobator.

– Ei au tehnologie, spuse Trec. Arme. Noi nu avem aşa ceva.

Ceilalţi murmurară.

– O să aduc „Talpa lui Org” înapoi, spuse cu însufleţire Belew, chiar dacă asta înseamnă să mor.

Bătrânii, deodată, îşi aruncară privirile asupra lui. Cel mai în etate vorbi din nou, de data asta smucindu-şi întreg trupul:

– Nu, Belew, misiunea ta e să o găseşti pe Cresa. Pentru asta îţi macini sufletul în lumea aceea degradantă. Acolo unde inimile sunt de vânzare, iar sufletele hălăduiesc cine ştie pe unde.

Belew îşi plecă fruntea. Ştia că trebuie să recupereze manuscrisul, dar avea nevoie de aprobarea bătrânilor pentru asta. Şi totuşi… Rămase tăcut, ascunzându-se în partea întunecată a grădinii. Până la urmă, tot trebuia să o facă. Însă bătrânul vorbi din nou.

– Manuscrisul lui Org e scris într-o limbă străveche ce datează de sute de mii de ani, e puţin probabil ca acele fiinţe să fie capabile să-l descifreze.

Trec începu să se plimbe nervos prin faţa bătrânilor.

– Şi totuşi, ar fi bine să-l recuperăm.

– Dar cum? se încruntară bătrânii.

Trec privi spre cerul slab luminat. Pe chipul lui se citea îngrijorarea.

– Jol…

Capitolul I

Capitolul II