Povestiri din criptă

Da, e pasiunea mea, munca mea, visul meu, realizarea mea, ei bine, e tot ce mă reprezintă. Cum ce? Scrisul? Probabil că de nu aş mai putea scrie, dintr-un motiv sau altul, fără să stau pe gânduri, m-aş sinucide. Da, da, vorbesc serios. Şi nu, nu dă rezultat tratamentul psihaitric, dar mă simt bine 😀 Ei bine, cu tratament sau fără, dacă nu aş mai putea să fac ceea ce reprezintă singura mea ambiţie, plăcere şi voinţă, aş face-o fără regrete. Singurul regret, poate, ar fi acela că nu am scris tot ceea ce mi-a trecut prin cap. Dar, până la urmă, cred că şi de o fi să mor de bătrâneţe, tot voi avea regretul ăsta.
Acum că îmi cunoaşteţi în totalitate secretul sufletului, ceea ce o să vă spun o să vă sperie. Aşadar, am o pisică, să-i zicem Piţi. Xreder îi mai zice şi Lao Ţ, dar asta e o altă poveste. O poveste cu mai multe tăişuri, că iar ne certăm pe testul de maternitate. Încă nu am stabilit dacă băiatul e al meu sau e dintr-o căsătorie anterioară. Poate vom face testul până la urmă, poate nu. Oricum, animalul mă recunoaşte de mamă, când are chef, normal.
Pisica mea, da, nu e normală. Cum adică nu e normală? Păi vă zic eu cum. Nu se freacă de picioarele nimănui, aşa cum zicea Trexel. Nu. Mai bine se sinucide în direct la OTV decât să se dea bine pe lângă noi. E drept, atunci când ne iubeşte, ne dă câte un cap în gură. Lucru interpretabil. Eu, totuşi, cred că şi-a adus aminte că nu ne-a pedepsit cu vreun prilej anume. X susţine că e drăgăstos. O fi, DAR ÎMI SCOATE DINŢII ÎN FELUL ĂSTA. Ei, asta nu ar fi nimic. Dar cum e să vă treziţi dimineaţa cu părul sculat şi perfect lins într-o poziţie anume? Cum să fie? Treci şi îţi speli capul că nu ai de ales. Nici mâncare nu cere. Asta nu ştiu cum vine. Ale lui tata cer tot timpul. Ăsta nu. Dacă îi dai, bine, dacă nu nu-i o problemă. Dar şi când îi dai, dacă nu îi convine, măgarul îngroapă farfuria. Ştiţi voi, ca şi cum şi-ar îngropa nevoile. Se uită la tine şi parcă zice: „Ăsta e cel mai scump produs după piaţă”. Oh, da, îţi vine să-i dai una exact acolo unde-l doare pe un bărbat mai cu foc. Parcă are un contor de preţuri. Nu e cel mai scump produs, nici vorbă să pună gura.
Are şi avantajele lui. Cu toate că are şapte ani, încă se mai joacă. Uneori, încă mă mai zgârie. Sau, ca să fie un domn, îţi dă o lăboaie, fără să scoată ghearele, de te cruceşte. Pliciuie exact ca palma unui om şi mai şi ustură. Cum aseară mâinile mele au fost un prilej de răzbunare dintr-un motiv oarecare, dar, sunt convinsă, bine argumentat în mintea lui, acum sunt numai dungi.
Bine, peste astea trec uşor. „E al meu”, îmi zic în gând. „ Retardat şi violent, dar e al meu”.
După ceartă, mâncare şi joacă, mă apuc de scris. Time out, gata, trebuie să scriu. Că volumul ăla nu se termină singur, iar Cella mă va da dispărută din lumea condeiului. Aşa că îmi întind cele trei caiete. Unul cu hărţi, da, multe hărţi. S-au dezvolatat şi ele în acelaşi timp cu povestea. Caietul cu numele personajelor şi descrierea lor, rasele şi descrierea lor plus chestiile pe care mi le notez pe margine pentru a nu le uita. Normal, asta nu înseamnă că nu le mai uit. Ba din contră, tot aia îmi e 😛 Hey, glumesc! Şi caietul cu metafore, comparaţii, tehnici de scriere şi alte chestii utile minţii mele. A, da, să nu uit de cele două dicţionare. Unul foarteee mare, ediţie veche, dar nu suficient de veche. Şi unul de sinonime, şi ăla mare, dar uneori e prea mic. Şi, desigur, carioca. Nu contează culoare, cariocă să fie.
Bun, rămăsesm la scris. Îmi întind eu toate cele de trebuinţă. Recitesc puţin din urmă. Pun carioca între dinţi, îmi pocnesc degetele de câteva ori şi îi dau bătaie. Mă afund cu totul când scriu, e greu să mai aud, văd, ceva în jurul meu. Televizorul turuie ca prostul. Oricum, cine-l bagă în seamă? Clar, nu eu. Aşa că, la un moment dat, dintr-o zăpăceală uit cum o cheamă pe Fraã. Dumnezeule mare şi Maică Precistă, cât de dobitoc poţi fi să uiţi cum se numeşte personajul principal. Cel pe care-l plimbi de vreo trei sute de pagini, contorizând nu ştiu câte sute de mii de cuvinte. Ei, uite că poţi fi. Aşa că încep să caut caietul cu pricina. La dracu’, sunt perfect convinsă că l-am pus lângă mine. Altfel carioca nu ar fi avut ce căuta între dinţii mei. DA, SUNT SIGURĂ! Piţi se întinde tacticos. E mort de somn, nici din coadă nu mai poate da. Mă uit peste el. Caietul cu hărţi şi cel cu metafore şi alte chestii. Mă rog, în partea cealaltă, dicţionare.
Mă uit din nou la Piţi, având o senzaţie de afecţiune profundă. Afecţiune… AFECŢIUNEEE?
– Animal cretin, nu vezi că stai pe caietul meu?
 „Şi care-i treaba?”, pare să-mi răspundă el.
Ok, mă lupt cu pisica. Nimic. Nu vrea şi pace, ba chiar scoate şi ghearele: „Dacă te atingi te părui”. Minunat, ce pot spune, minunat. Şi acum, să ajungem la prima parte a scrierii. Mă gândesc: „Ăsta e unul dintre acele momente în care nu pot scrie. Ce fac? Mă sinucid sau omor pisica?”. Desigur, vocea din capul meu nu se grăbeşte să de vreun răspuns. Aşa că mă plimb cu „şoaricele” pe document.
Îi zic lui X:
– Chemă-l pe Piţi la tine?
– Nuuu, că îmi încurcă cablurile.
– Dar pe mine nu mă lasă să scriu.
– Ţi-am zis că lumea reală nu e în cărţi, maturizează-te şi lasă pisica în pace.
Scot limba ostentativ. Desigur, nu era lângă mine, aşa că mă şi strâmb. Ieh, sunt răzbunată. Cursorul se mişca uşor în sus. Apare, ca prin minune: „Fraã”.
– O yesss!!! strig eu.
– Ce? intervine X dintre cablurile lui.
– Nu mai trebuie să mă sinucid şi nici să omor pisica. Ba mai mult, o s-o las în pace. M-am maturizat.
Se lasă liniştea. Eu scriu, Piţi doarme pe caietul meu şi X trage la cabluri.
– La dracu’, se aude din cealaltă cameră, nu puteai să omori pisica apoi să continui cu sinuciderea?
– Dap, zic eu mai mult inconştient, doar că nu avea vreo logică. Dacă factorul care îmi perturbă scrisul nu mai există, la ce aş fi purces la sinucidere? Vezi?
– Shit.
Piţi pleacă la X. Eu mă uit după el şi îi zic:
– Treaba ta, dar dacă te omoară eu nu îţi sar în apărare.
Motanul se uită la mine nepăsător. Mă rog, glume sadice în famila Stoica-Mujea, că doar suntem oameni normali, cu preocupări normale şi discutăm mereu despre cum vom muri natural cu cuţitul înfipt în ceafă sau mai ştiu eu cum…
Şi ca să vă fie bine intrat în cap, azi X a scăpat. Dap, l-am speriat atât de rău, că am fost convinsă că inima îi va ceda. Nu-i nimic, mai încerc şi mâine.
P.S: Întâi am încercat cu Piţi, dar ăla nici măcar nu a tresărit. Ghinion 😀