Un suflet

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu despre asta. Atunci era prea recent, acum e mai bine, dar, în sufletul meu, tot prea recent este. V-am povestit despre Rex, căţelul blocului cel bolnav. Un căţel de milioane. L-am dus la doctor, i-am făcut perfuzii, una, alta, începuse să-şi revină, dar eu tocmai plecam la bulgari. Nu puteam lăsa câinele afară fără îngrijiri medicale, aşa că am vorbit la biobază să îi facă analizele şi să-l ţină internat până mă întorc. I-am lăsat maşina unui prieten, pentru că nu oricine vrea să-şi murdărească maşina şi să-i pută a câine. Aşa că l-am rugat pe prietenul meu să ia câinele şi să-l ducă la medic, să-l interneze. Zis şi făcut. Eu am plecat pe drumul meu, câinele pe drumul lui.
Am sunat sâmbătă, era la ecograf. Am sunat duminică, era la perfuzii. Luni nu am mai sunat, mi s-a spus că voi fi sunată dacă e vreo schimbare. Apoi, marţi dimineaţă mă sună dadaca lui Piţi.
„Te-am sunat să-ţi spun că Rex a murit”.
Mi-a stat inima în loc. Abia muşcasem dintr-o bucată de pepene. Mi-a rămas în gât, s-a topit prea încet, cu ghionturi.
„Merci că m-ai pregătit”, m-am răţoit eu. „Puteai să îmi spui şi tu mai pe ocolite”.
Ea a înghiţit în sec la rândul ei.
„Dar Piţi e bine”.
Îmi ţiuiau urechile, nu mai auzeam bine. Apoi, lovitura de graţie:
„A fost otrăvit”.
Lumea mea s-a năruit. Era cel mai bun prieten al meu. Înţelegea tot ce îi spuneam. Îmi cunoştea maşina de departe şi ieşea în întâmpinarea mea. Dacă plecam la pas prin cartier, venea după mine, oriunde. Mă apăra de oricine.
Sufletul meu s-a rupt în două atunci. I-am spus lui X, apoi, grăbită, m-ar retras în cameră să îmi iau costumul de baie, dar, de fapt, aveam nevoie să-l plâng.
Am făcut tot ce e omeneşte posibil pentru a-l salva. M-am şi rugat pentru el, cu toate că nu ştiu dacă e bine să te rogi pentru câini, dar el era ca un om pentru mine, era pata aia de bucurie de care aveam nevoie când veneam acasă. A fost singurul care m-a acceptat aşa cum sunt, cu bune, cu rele, cu crezurile şi necrezurile mele. Pentru el nu conta cum sunt, conta doar că sunt. Îi urăsc pe cei care l-au otrăvit. Nu le mai doresc nimic. Aş fi prea dură sau, poate, aş cădea în acelaşi păcat dacă le-aş zice vorbe de ocară. Nu ştiu, dar ştiu cert că Rex îmi lipseşte în fiecare zi când mă întorc acasă. Ştiu că nu mai am cu cine vorbi. Piţi nu se uită în ochii mei. Nu mă înţelege, cu Rex era altceva. Dar s-a dus. S-a dus din răutatea şi invidia oamenilor. De asta îmi pare cel mai rău.