Tiptil prin pădure

Our muşca cu poftă dintr-un codru de pâine. Agriph mergea înainte, alături de alţi doi centauri, deschizând drumul.

– Vrei să te mişti mai repede? ţipă centaurul la pitic.

– Eu n-am patru picioare, replică piticul indiferent.

Cu toate astea, centaurii se opriră. Dintr-o dată, totul se întunecă. În schimb, Our vedea foarte bine. Agriph, din cauza beznei, nimeri cu capul într-un copac.

– Tăntălău, mormăi piticul, în timp ce mesteca.

Agriph îşi duse mâna la cap şi dintr-o dată îşi dădu seama că vede stele verzi.

Our preluă conducerea.

– În stânga, puteţi observa copaci, în dreapta, tot copaci.

Agriph intră iar într-un copac. Our miji.

– Desigur, şi în faţă tot copaci, am crezut că-i evident.

– Futu-i, bomăni centaurul.

Piticul avu un deja-vu. „Iete-te la ăsta, se crede Vania”, aşa că omise să-i spună că un alt copac era chiar în faţa lui.

*

Între timp, zâna îşi dădu seama unde a fost încarcerat vrăjitorul. Încă mai avea pulbere magică. Creaturile alea mici nu reuşiseră să i-o fure pe toată. Reuşi repede să scape din celula de bambus şi, tiptil, se îndreptă spre vrăjitor.

Vania dormea şi, ca orice vrăjitor ce se respectă, vorbea în somn.

Dacă o combin pe Filomela cu Marcel, iese masacru. Mai bine îl scap pe Xreder de blondă. Dar dacă o combin pe Crina cu piticul? Futu-i, nu s-au inventat zarurile, c-o dădeam la soartă.

*

Agriph era plin de vânătăi, spre satisfacţia lui Our.

– Eu cred că tu mă iei la mişto, protestă centaurul.

„Hopa, zise Our în gând, ăsta ştie cuvinte ce nu s-au inventat”.

– La dreapta, strigă piticul.

Centaurul, desigur, luă pomul în plin.

– Ori vorbeşti frumos, ori te trezeşti cu un atac cerebral, zise piticul. Poate şi cu un Alzheimer, ca să fie treaba treabă.

Agriph se ţinea de cap cu ambele mâini. Dacă n-ar fi fost elfa, şi-ar fi băgat picioarele, dar era aproape îndrăgostit.

– Cu faţa aia, a ta, bombăni Our, nici dracu’ nu o să se mai gândească să-ţi ceară mâna.

– Băga-mi-aş! – mormăi Agriph. Piticul avea dreptate.

*

Crina se rătăcise, dar, cel puţin, îşi crease o armă dintr-o cracă căzută.

– Să vă văd, piticii dracului, bombăni ea, agitând arma incertă prin aer.

Tocmai atunci, o siluetă lăptoasă, îşi făcu apariţia.

– Tu ce dracu’ ai de înjuri în pădurea mea?

Crina n-o băgă în seamă, ba chiar bombăni în continuare.

– Creaturi cretine, cred că dacă se joacă de-a fantomele o să urinez pe mine.

*

De la atâtea lovituri, centaurul chiar urină pe dânsul.

Reclame