Cartea de blog VI si VII

029demetia1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

 

DOMNIŞOARA FEELE

 

Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.

Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.

Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.

Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.

Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.

Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.

– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.

M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.

– Uite ce-am găsit.

Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.

Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.

– Creuel, se răsti Joanes.

Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.

– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.

Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.

– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.

Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.

– Ai înnebunit?!

Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.

M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.

– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.

Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.

– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.

– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.

Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.

Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.

– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.

– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?

Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.

Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.

– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.

Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.

 

*

Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.

Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.

Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.

Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.

Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.

– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.

Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.

Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.

Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.

– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.

Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.

S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.

– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?

Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.

– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.

 Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.

– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.

– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?

Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.

Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.

– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.

– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.

Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…

– Am trei sute şapte ani, împliniţi.

Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.

– Mdea, am răspuns.

– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…

– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…

– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.

Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.

Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.

– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.

Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.

– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.

Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.

– Ce?!

Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.

– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.

– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?

– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?

– Puterile…

– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.

– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?

Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.

– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.

Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.

– Bine, explică „mutant”.

Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.

– Ce am spus aşa amuzant?

– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.

Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.

– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?

Feele închise şi deschise ochii.

– După ce a salvat-o, vrei să spui.

– Da.

– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…

– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.

– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?

Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.

– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.

– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?

S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.

– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.

– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?

– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.

– Ce înseamnă totdeauna?

Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.

– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.

– Mda.

Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.

– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.

– Şi tu?

– Eu?

– Da, tu.

– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!

Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.

– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?

– Cum ştii să ajungi la ea?

Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.

– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.

Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.

– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?

Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.

– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.

I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.

Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.

– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.

Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.

UN NOU BIBLIOTECAR

 

 

M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.

Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.

– Urmează-mă, nu aprinde lumina.

Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.

Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.

Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.

Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.

O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.

Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.

Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.

Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.

Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.

Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.

După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.

Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.

Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.

Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.

Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.

Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.

Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.

– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.

Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.

– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.

Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.

– Nu ştiu, am şoptit.

– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.

– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.

Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.

– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.

Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.

 

*

M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.

Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.

Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.

Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.

Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.

– Vrack! Vrack!

Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.

– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.

Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.

– Nu am visat?

M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.

– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.

M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.

– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.

– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.

 

File de jurnal II

 

Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.

Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.

Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.

Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.

Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.

– Aş avea nevoie de cineva ca tine.

Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?

– Se câştigă bine?

A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.

– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.

– Ucenicia?

– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?

Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cartea de blog IV – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Pentru Cella, si pentru ca lipsesc pana marti

FEMEIA PASĂRE

 

Daleea mă privea într-un fel anume. Nu ştiu dacă încerca să pară cinică sau mă plăcea. Desigur, aş fi preferat a doua variantă. Totuşi, pentru Dumnezeu, sunt un bărbat singur, iar Joanes nu mă atrage absolut deloc. În schimb, Daleea, ei bine, e de discutat despre subiect. Adică pot discuta eu cu mine, pot să mă sfătuiesc, cu toate că femeile cu pistol mă intimidează.

M-a învârtit pe toate străzile pustii, într-o limuzină cu geamuri negre, din care nu se zărea nimic afară. Am sperat din tot sufletul că şoferul vede, nu de alta, dar abia scăpasem din ghearele morţii recuperând manuscrisul acela, nu aş fi vrut să mor ca un prost. În cele din urmă limuzina a oprit, uşile s-au deschis – presupun că automat – iar eu am zărit clădirea aceea înaltă, ce părea părăsită de cel puţin o sută de ani. Ştiam exact unde se alfă acel loc, dar am simţit că e mai bine să mă prefac surprins. Cel puţin Daleei i-ar fi plăcut să nu fac pe deşteptul.

– Acesta este centrul secret al FBI din Londra, mi-a explicat ea, ca un adevărat ghid turistic.

M-am strâmbat, pe limbă îmi stătea o replică tăioasă, dar m-am chinuit să nu o las să iasă la iveală.

– Asta e secţia noastră de fenomene stranii, continuă ea cu o mândrie pe care nu o puteam pricepe.

– Şobolani, vagabonzi…, am murmurat eu. Dar ea nu m-a auzit sau, cel puţin, s-a prefăcut destul de bine.

M-a condus pe o alee plină de mărăcini. În faţa uşii ce părea scoasă din balamale s-a iscat o cameră video ce s-a zgâit nervoasă la noi. Am trecut de prima uşă şi am ajuns la a doua. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar, într-un fel, am rămas surprins. Cea de-a doua uşă era total blindată. Sunt sigur că nici zece tancuri sovietice nu ar fi dărâmat-o. Poate clădirea, dar uşa ar fi rămas în picioare. Nu avea nici un mâner, nici o chestie din aia gen timonă ce se văde în filmele vechi aplicate la seifuri. Uşa s-a deschis silenţios. Jur că dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, aş fi zis că e un vis. Desigur, nu mă arătam impresionat în faţa ei. Până la urmă şi Bilbioteca avea un fel de secret al ei. Sigur, nu era la fel de impresionant, iar intrările… ei bine, aş prefera să nu discut despre ele.

Un culoar lung, prea bine luminat, după părerea mea umilă, strâmt şi deloc primitor, se profila în faţa noastră. Abia când am păşit am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare. Cred că faţa mi s-a schimonoşit, că am şi auzit-o pe Daleea râzând:

– Stai calm, avem podea rulantă.

– Sunt calm, am spus eu sec.

Ea îmi aruncă un zâmbet superior, în timp ce eu mă blestemam în sinea mea. Nu îmi place să arăt că sunt mai slab decât o femeie. Totuşi, dacă o podea rulantă mă speria, ceea ce aveam să văd avea să-mi producă un infarct?

O uşă mare, formată din două, de fapt, s-a deschis în faţa noastră. Un laborator imens, plin de calculatoare şi tot felul de maşinării complicate, aproape că m-au îmbrăţişat. Şi nu spun asta la figurat. Când ecranul mare a coborât din tavan şi s-a zâgit la mine, mai, mai că era să-l iau în braţe. Am tresărit. Ecranul s-a retras, lăsând zeci de oameni în halate, plimbându-se printre calculatoare, eprubete şi alte chestii pentru un laborator profesionist.

Daleea se opri.

– Aici e laboratorul. Încercăm să descoperim…

– Da, da, am întrerupt-o eu, nepăsător.

– Mă gândeam că te interesează descoperirile noastre.

Am privit-o cu subînţeles.

– Au legătură cu manuscrisele?

Ea ridică apatică din umeri.

– Nu poţi şti niciodată. Oricum, după ce îţi voi arăta prada noastră, sunt convinsă că o să-ţi pese.

Am dat din cap. Nu ştiu de ce, dar locul ăla nu îmi inspira încredere. Bine, eram într-o „casă conspirativă” a FBI, nu am avut niciodată încredere în agenţi, Dumnezeu ştie de ce.

Daleea mă conduse de-a lungul marii hurdughii, printre cercetători şi obiecte ce nu îmi erau cunoscute. Un lift apăru de niciunde, deschizându-şi uşile în faţa noastră. Un domn, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu ochelari de soare şi o armă semi-automată la brâu, dădu abia perceptibil din cap.

– La „adăpost”, spuse Daleea misterios.

Aş fi putut jura că bărbatul a tresărit, dar dacă a făcut-o, a fost prea rapid. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu o să-mi placă deloc ceea ce am să văd. Inima mi s-a strâns în piept. Eram sigur că bărbatul acela tremura în sinea sa. L-am privit cu luare aminte. Era un munte de om, şi totuşi, ceea ce se afla în „adăpost” îl speria până şi pe el.

Am tras aer în piept. Nu simţeam mişcarea liftului, dar observam luminiţa galbenă coborând pe numerele greceşti. De obicei nu iau în seamă asemenea detalii, dar cazul de faţă era unul special. Îmi dădeam seama că nici recuperarea manuscrisului nu mă speriase întra-atât. Şi dacă creatura pe care Daleea avea să mi-o arate era, într-adevăr, din specia celei care îl ucisese pe Zed? Încă nu eram convins că sunt dispus să lupt cu aşa ceva. Dintr-o dată îmi dădeam seama că viaţa mea de dinainte de Bibliotecă, apatică şi monotonă, îmi plăcea la nebunie. Dar cum să mă mai întorc acolo?

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. O beznă apăsătoare s-a lăsat pe pleoapele mele. L-am zărit pe bărbatul din lift apăsând repede butonul. Când uşile s-au închis, bezna a devenit desăvârşită. I-am auzit tocurile Daleei deplasându-se în stânga mea. Nu am îndrăznit să mă mişc. Adevărul e că de m-ar fi atins atunci cineva, aş fi făcut pe mine negreşit. Dar, dintr-o dată, o pală de lumină veni de undeva. Nu vedeam de unde, dar nici nu aveam de gând să dau importanţă.

Mi-am învârtit privirea prin camera imensă. Trebuia să fim undeva în adâncul pământului. Sursa de lumină pâlpâia continu, iar eu abia reuşeam să zăresc uşile de fier ce încercuiau încăperea.

Daleea se puse în faţa mea şi zâmbi sarcastic.

– Aici ai putea să mori fără să afle nimeni.

– Nu te amăgi, i-am spus eu, destul de nervos.

– Recunoaşte că nu te simţi în largul tău aici, îmi spuse ea.

Cred că am scos un oftat, pentru că ea mi-a surprins sufletul într-un zâmbet îngheţat.

– Sunt sigura care intră aici, îmi mărturisi ea. Toţi au impresia că „ciudăţeniile” de aici vor arunca blesteme asupra loc. Desigur, mie puţin îmi pasă de toate astea.

– Desigur, am mormăit eu.

– Eu prelevez mostre de sânge, piele…, continuă ea neperturbată, şi, uneori… oh, nu contează.

Se apropie de una din uşile de metal şi acţionă o manetă. Încet, încet, uşa o porni în sus, înghiţită de tavan, lăsând la vedere un geam mat. Pe parcurs ce uşa dispărea, trasă de un scripete nevăzut, am simţit că leşin, că mor şi învii de zeci de ori. Nu mai ştiam dacă timpul a rămas în loc s-au s-a mişcat prea repede.

Imaginea completă îmi oferi un şoc. Probabil, primul şoc din multele pe care aveam să le am.

 

*

 

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii i se mişcau alert. Iar în nodul gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi şi-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au întâlnit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

*

Următoarele creaturi pe care mi le-a arătat, nu au reuşit să mă impresioneze într-un mod anume. Ciudăţenii genetice, dar nimic care să semene cu un om. Am plecat mai abătut decât mă dusesem. Gândurile mele se învârteau prin cap, fără a se opri într-un loc anume. Aveam multe întrebări de pus, atât de multe încât nici nu reuşeam să-mi pun ordine în ele. Am ajuns la gura de canal ce îmi servea drept intrare în Bibliotecă. Nimic atât de impresionant precum uşa blindată a FBI-ului, dar, era intrarea mea, iar asta conta mai mult. M-am aventurat pe holul lung, slab luminat şi m-am dus direct în debara sau, mai bine spus, ceea ce credeam că de acum îmi era casă.

Mi-am dat seama că nu mi-am mai vizitat apartamentul de la marginea Londrei de cel puţin trei luni. Adevărul e că nu mă aştepta nimic acolo, iar debaraua era mult mai confortabilă pentru mine. Şi, atâta timp cât Joanes mă lăsa cu Black, motanul meu, restul chiar nu mai conta.

Black m-a simţit, aşa că a ieşit de sub aşternut şi mi-a sărit în braţe. L-am mâgâiat între urechi, apoi, cu o responsabilitate abia născută, i-am dat mâncare şi apă.

Un timp m-am privit în oglindă. Încă nu îmi recunoşteam chipul. Părul încărunţit îmi aducea aminte de toate blestemele lumii. M-am gândit că m-a ajuns vreo ocară, altfel nu ar fi trebuit să arăt aşa, ca un bătrân. Cu toate astea, încă îmi simţeam trupul tânăr.

Uşa debaralei s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar violent.

– Ştii ce ai descoperit? îmi urlă, entuziast, Joanes.

L-am privit pe Black, din nu ştiu ce motiv, apoi am ridicat din umeri.

– Dacă vrei să-mi testezi inima, să ştii că mai ţine.

Ochii lui Joanes sclipeau de bucurie.

– Ai descoperit „Talpa lui Org”.

– Serios?! desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.

– Manuscrisul furat de Zed, îmi explică el repede.

Am ridicat din sprâncene nedumerit.

– Asta însemnând că?

Joanes pufni nervos.

– Nu vă mai învaţă nimic la şcoală în zilele astea?

M-am trântit pe pat, lăsându-l pe Joanes să se holbeze la mine.

– Nu am făcut o şcoală de Bibliotecari ciudaţi, am învăţat doar despre limbile moarte.

– Sper să fi învăţat ce trebuie, pentru că nu ştiu să traduc manuscrisul.

– Interesant, atunci cum ai descoperit titlul?

– Nu eu, spuse el sec, calculatorul.

– Atunci de ce nu traduce calculatorul tot manuscrisul? Eu încă nu înţeleg care e treaba mea pe aici.

Atunci, în mintea mea, a apărut chipul ei. Am oftat. Mi-o închipuiam închisă acolo, singură, tristă, fără nimeni să-i aline sufletul sfâşiat.

– Bine, o să arunc o privire. Oricum, ce înseamnă asta?

Joanes porni spre uşă.

– Urmează-mă în Bibliotecă şi o să te luminez.

Mereu se lăuda că o face, dar, de fapt, nu făcea decât să mă arunce şi mai mult în negură.

 

 

File din jurnal I

 

Mă numesc Vrack. Nu o să înţeleg niciodată de ce mama a preferat să mă numească astfel. E un nume aproape ireal, de fapt, odinioară, poate în copilărie, am citit o poveste cu un vrăjitor pe care-l chema astfel, poate că şi mama a citit-o, cu toate că nu cred să o fi înţeles. Mama suferă de schizofrenie. Boala asta i-a măcinat sufletul. Da, a suferit dintotdeauna, de aceea mă şi mir că tata s-a îndrăgostit de ea şi a ţinut cu dinţii să mă aducă pe lume. De boală am scăpat, dar de celelalte suferinţe nu. Am învăţat că nu poţi ocoli viaţa la nesfârşit. A trebuit să fiu recunoscător pentru ceea ce am.

La doar şapte ani, tata a dispărut. N-am ştiut niciodată unde lucrează şi ce face, iar mama, în rarele ei momente de luciditate, nu voia să vorbească despre asta. Poate că lucrul acesta m-a şi făcut să sap mai mult şi să aflu detalii despre viaţa lui. Însă, omul ăla, cel căruia îi spusesem tată, se părea că nu existase niciodată.

Dacă în pruncie mă amăgeam că tata provenea din spaţiu, cu timpul am început să creez scenarii mai realiste. Oricum, nici unul nu îmi era pe plac. Lucru care îmi deranja sufletul. Dar, ceva de la el tot am moştenit, dragostea pentru limbile moarte.

Aveam paisprezece ani când mama a fost internată, iar eu dat în grija protecţiei copiilor. Am trăit din centru în centru până am ajuns la facultate şi am câştigat o bursă ce îmi oferea şi un loc pe care să-mi pun capul. Am studiat limbile moarte preţ de şase ani. O facultate grea, multe de învăţat, dar eu nu m-am lăsat. Am ieşit şef de promoţie şi de acolo am fost repartizat la Muzeul Oxford. O slujbă prost plătită, dar mai bine decât nimic.

Atunci a apărut Joanes. Un personaj ce avea să-mi schimbe soarta…

 

*

Biblioteca era cufundată într-un întuneric plat. Doar o lumânare era aprinsă pe masa de lucru. Nu am înţeles niciodată de ce Joanes preferă lumina lumânării, ci nu pe cea electrică. Dar, aşa cum am mai spus, nu aveam de gând să intru prea profund în mintea lui, şi aşa aveam impresia că nu mai aveam nici o cale de scăpare.

Pe masa de lucru am observat coperta roşie din piele. În fine, o piele aparte.

– Piele de dragon, spuse Joanes fericit, de parcă mi-ar fi citit gândul.

– Aha, am spus eu deloc convins.

El îşi ridică sprânceana. Mi-am dat seama că nu are de gând să mă contrazică, părând că puţin îi pasă de ceea ce cred.

Joanes ridică uşor cartea în palme. O privea ca pe o icoană, aproape că o diviniza.

– Aici se află cele mai cutremurătoare secrete ale lumii. Scrierea asta datează de acum douăzeci şi şapte milioane de ani.

Gura, pur şi simplu, mi s-a căscat. A rămas deschisă în felul ăsta un timp, până când Joanes a început să râdă de expresia mea.

– Ei, hai, nu-mi spune că nu te-a învăţat nimeni nimic despre limbile de atunci.

Mi-am dat cu podul palmei în frunte şi m-am aşezat în faţa lui Joanes.

– Spune-mi că ai chef de glume şi astfel nu o să ies de aici pentru totdeauna.

– Nu ai să ieşi, mi-a spus el amuzat. Aici se află adevărul despre omenire.

– Adevărul?!

– Aha, spuse el complet absorbit de copertele acelea. Doar nu crezi că nu există nici un adevăr.

Ştiam că există, dar preferam varianta scurtă: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi pe Eva, apoi se ştie şi punct”.

– Nu am auzit niciodată despre o asemenea carte, i-am spus eu.

– Dar de oameni-păsări?

Întrebarea m-a surprins. Mi-am amintit-o pe ea. Privirea ei, aripile ei, frumuseţea ei. Ei bine, Joanes ştia cum să-mi capteze interesul. Continuă neperturbat:

– Odinioară, un antic, a spus că adevărata rasă a pământului e formată din oameni şi animale, se pare că noi suntem… resturile.

Era prea mult, aş fi vrut să-i spun că el arată ca un rest, mai ales că tot susţinea că trăieşte de două sute de ani. Era doar o fosilă, dar nu am zis şi n-am făcut nimic.

– În cartea asta, la fel de bine, s-ar putea găsi secretul Atlantidei.

Puţin îmi păsa de secretul Atlantidei. Desigur, dacă poveştile ar fi fost adevărate, cele ce circulau despre Atlantida, atunci trebuia să am de-aface cu feniciana, dar mi se părea imposibil. Când Joanes mi-a întins cartea, mâinile au început să-mi tremure. Flacăra lumânării a pâlpâit uşor atunci când mi-am trecut mâna pe deasupra ei. Am simţit pielea copertei între degete. Am tras-o uşor spre mine, în sufletu-mi născându-se o spaimă necontrolată. Am lăsat-o pe masă, în faţa mea, şi mi-am retras mâinile. Nu ştiu de ce, dar, de câte ori o atingeam, aveam impresia că trezesc o sumedenie de demoni, ce, mai devreme sau mai târziu, aveau să mă înghită în negura nebuniei lor.

Cartea de blog I – LUMEA PIERDUTĂ

Oana Stoica-Mujea

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi, cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.

UMBRA CORBULUI

 

Brâul muntos se ridica împrejurul coastelor. Câmpia întinsă, de departe, se vedea ca o sferă magică, învăluită în razele roşiatice ale soarelui. Dimineaţa îl prinsese în munţi, departe de ai săi. De multe ori se întâmpla aşa. Uneori pleca cu lunile, departe de civilizaţie, acolo unde corbii se ridicau şi făceau rotocoale în aer, întinzându-şi aripile întunecate şi umbrind pământul. Corbii deveniseră o pasiune de-a lungul timpului. Se născuse înconjurat de corbi, iar în copilărie îl speriaseră. Se obişnuise greu cu prezenţa lor permanentă. În cele din urmă fu de acord că fiecare îşi cară piatra.

În timp, munţii şi corbii devniră unicii lui prieteni. Oraşul-cetate era destul de aglomerat, nimeni nu mai avea timp de nimeni, iar el tânjea după atenţia cuiva. Şi apoi, cine să-l înţeleagă dacă nu corbii care îi fuseseră moaşe, dar, în acelaşi timp, făceau parte şi din trupul şi mintea lui.

Băiatul se ridică după piatra ce se iţiea spre cer. Crestătura ei luci straniu în lumina dimineţii. Jol privi spre câmpie. Viaţa reîncepuse în cetate, la fel de agitată şi de grăbită ca de obicei. Jol nu putea înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu părăsise niciodată Oraşul, iar cei ce o făcuseră nu se mai întorseseră vreodată. Până nici vulturanii nu aveau curaj să treacă peste vârfurile îngheţate ale munţilor, iar ei nu se temeau aproape de nimic. Privi cu jind spre vârfurile îndepărtate. Bărbi albe de zăpadă se întrezăreau. Acolo nici un suflet nu sălăşluia, asta dacă nu-l punea la socoteală pe Neol, ultimul dragon rămas în Oraşul-cetate. Ceilalţi muriseră. Majoritatea întâmpinaseră bătrâneţea, alţii fuseseră ucişi, se spune, pe când încercau să treacă dincolo de munţi, pentru a vedea Lumea Nouă şi a aduce veşti. Jol nu îi văzuse pe ceilalţi niciodată, doar pe Neol îl cunoştea. Uneori, atunci când dragonul ieşea la scăldat, se întâlneau şi vorbeau despre ceilalţi. Neol nu le spunea niciodată pe nume, iar Jol îşi dăduse seama că era mult prea dureros pentru el să se trezească singur în cuibul dragonilor.

Soarele se ridică argintiu desupra lui, pierzându-şi roşeaţa şi lăsând raze călduţe să-i mângâie trupul. Zborul corbilor se termină şi, cu toţii, se aşezară tăcuţi lângă el.

– Ne întoarcem în Oraş, le strigă el corbilor. Iar glasul lui păru să atingă fiecare pană a fiecărui corb.

Jol porni agale pe stâncile ce se îmbulzeau arătându-şi colţii periculoşi. Dar el cunoştea fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, şi fiecare fir de praf ce se ridica de dimineaţă şi până târziu în noapte. Era plecat de mai bine de douăzeci de zile şi nimeni nu pornise încă în căutarea lui. Mama Sarah îl mustrase la început, atunci când dispărea mai mult de trei zile, apoi se obişnui şi nu mai spuse nimic. Dar toate astea îl făceau să se simtă singur. Cel puţin, odinioară, ştia că cineva se gândeşte la el. Acum nu mai avea decât corbii.

Mergea încet, fără tragere de inimă, cu corbii roind în jurul lui. Dădu uşor într-o piatră aruncând-o la o oarecare distanţă, apoi mormăi în barbă:

– Aş fi vrut să o pot găsi pe mama.

„Şi-a luat zborul”, îi spuseră corbii într-un glas.

– Mda, mormăi Jol.

Auzise povestea de zeci de ori, dar încă nu-i venea să creadă. Mama Sarah îi spusese că mama lui fusese singura femeie-corb din Oraş. Nu se mai născuse nimeni ca ea. Frumuseţea ei era neasemuită. Indiferent de ce rasă erau ceilalţi bărbaţi, roiau în jurul ei. Avea aripi mari, negre, ce străluceau în razele soarelui şi se argintau pe timp de iarnă. Semăna cu el la chip: brunetă, cu ochi negri şi pielea creolă. Era înaltă, aşa ca brazii, şi slabă ca o stinghie, dar aici nu o putea lua în serios pe Mama Sarah, ei şi un urs i se părea mult prea slab. La rândul lor, corbii, atunci când începuse să le audă glasul, îi spuseseră că mama lui a trecut peste piscurile albe de mult prea multe ori, iar Lumea Nouă a învins-o.

O întrebase pe Mama Sarah despre asta, dar bătrâna îi garantase că totul făcea parte din imaginaţia Orăşenilor. El nu îi spuse nimic despre corbi, aşa că încercase să o descoasă în continuare:

– Şi tatăl meu? o întrebă pe bătrână, în timp ce aceasta se chinuia cu o capră bălţată. El cum a fost?

Şi-o amintea şi acum ridicând privirea. Capra încercă să-i scape din mâini, iar ea îşi puse mâinile mari şi păroase în jurul coarnelor trăgând-o cu putere.

– Numai zeii ştiu cum arăta tatăl tău. Frumuseţea Cresei era atât de orbitoare, încât… Nu pot să-mi explic, chiar nu pot. Nu era o fată proastă. Dar într-o zi a venit acasă însărcinată. Bunicul tău a murit de inimă rea la câteva zile după auzirea veştii. Bine că bunica ta a trecut apele întunecate cu ceva vreme în urmă, altfel şi-ar fi ars sufletul pe barca lui Charon.

– Şi n-a spus niciodată nimic despre el? se mirase Jol.

– De când a rămas însărcinată şi până te-a adus pe lume, nu a mai vorbit cu nimeni. Nu îmi dau seama dacă era durerea de-a nu-l avea pe el lângă ea, sau încăpăţânarea ce o caracteriza. Apoi, la patru luni după ce ai venit pe lume, şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors.

Jol nu se gândise atunci că ea, Cresa, nu l-a dorit, dar acum, în ultimul timp, în liniştea ce i-o ofereau munţii, ideea aceasta se încolţea tot mai mult în mintea sa.

Corbii porniră înainte spre casa construită din zeci de poliţe. Totul părea un mare joc al scândurilor. Orăşenii întoarseră capul curioşi, dar, văzându-l, îşi reluară treburile zilnice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Corbii îşi făcură loc pe poliţele ce se ridicau puţin deasupra acoperişului, iar Jol intră pe uşa întredeschisă.

În casă era linişte şi răcoare. Feolii nu se treziseră încă, nu că s-ar fi aşteptat la asta. Se ştia că feolii sunt cei mai puturoşi din Oraş. Cele două pisici negre se întindeau agale pe poliţa mare din faţa sa. Întreaga casă era o arcuire de poliţe, dulăpioare şi lucruri asemănătoare. Doar bucătăria arăta într-un fel deosebit. Jol se duse încet spre bucătărie. Cotrobăi prin dulapuri şi apucă un colţ de pâine şi un pahar cu lapte. Amintirile îl copleşiră. Şi-o amintea pe Mama Sarah stând în mijlocul încăperii, pe poliţa cea mare ce îi era destinată, şi povestindu-le celor doi mici feoli şi lui, despre cavalerii dragonilor de demult.

– Mama Sarah, o întrebase Jol într-o zi, chiar au existat cavalerii dragonilor, că Neol nu îşi aminteşte să-l fi călărit cineva vreodată.

Mama Sarah îşi dusese degetele bontoace, cu unghii ascuţie, spre mustăţile lungi, pisiceşti şi râse:

– Neol s-a născut în Oraş. Dar, odinioară, oraşul nostru a făcut parte dintr-o lume mare. Existau multe alte oraşe învecinate nouă, şi fiecare avea propriul nume. Până şi Oraşul a avut un nume, dar el s-a pierdut odată cu moartea vrăjitoarelor şi naşterea vrăjitorilor. Toţi au spus atunci că bărbaţii cu robe au adus blestemul asupra noastră, unde mai pui că celelalte oraşe, lumea întreagă, au dispărut. Şi doar noi am mai rămas. Se spune că dincolo de munţi, de creste, s-a clădit Lumea Nouă, dar nu e încă pregătită să ne primească, aşa cum nici noi nu suntem pregătiţi s-o întâmpinăm. Atunci, pe vremea aceea, da, au existat cavalerii dragonilor. Şi or mai exista încă, dar dincolo de aceste stânci.

– Dar, Mama Sarah, dăduse el înainte, nimeni din Lumea Nouă nu a venit aici?

Ea zâmbise.

– Sigur că a venit. O femeie cu un prunc. Femeia a murit la scurt timp, dar pruncul a supravieţuit, iar oamenii sunt urmaşii lui.

Fusese mulţumit atunci de răspunsuri, dar pe măsură ce crescuse, toate astea nu-l mai mulţumeau. Se gândea adesea că şi el putea fi urmaşul unui om, pentru că nu avea aripi aşa cum avusese mama lui, iar tatăl, de ar fi fost om…

– Ai venit, se auzi strigătul strident al Fleei.

Mica feolă îi sări în braţe începând să toarcă drăgăstos. Fleea era scundă pentru o feolă. Avea doisprezece primăveri, iar Mama Sarah îşi făcea griji în privinţa ei. Mustăţile i se conturaseră abia pe chip, în schimb, mâinile mici şi subţiri îi erau acoperite de blană la baza palmei, aşa cum era şi normal. Chiar şi ghearele îi crescuseră, dar încă nu se înălţase şi nici nu avea un echilibru foarte bun, aşa cum au oamenii-pisici în mod normal.

– M-am întors, îi şopti Jol, lăsând-o uşor pe podea.

– Ai încercat să treci munţii?

Jol o privi năuc.

– De unde ţi-a venit ideea asta?

– Mama spune că o vei face până la urmă, spune că vede asta în ochii tăi.

– Mama Sarah se înşeală, o repezi Jol. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.

– Păcat, spuse micuţa dezamăgită. Dar dacă îţi vine vreodată o asemenea idee, ar fi mai bine să te consulţi cu mine. S-ar putea să te pot ajuta.

Jol o privi ca trăznit, apoi râse cu putere:

– Şi de unde deţii tu asemenea secrete?

– Din cărţi, spuse ea indiferentă.

Jol îi mâgâie părul argintiu.

– Cred că eşti primul feol pasionat de lectură.

Fetiţa râse zglobie, apoi îl trase pe Jol după ea în căldura dogoritoare a soarelui.

 

*

Corbii dormeau, iar soarele cald se revărsa pe penele lor negre, lăsând valuri, valuri, de sclipiri pe trupurile lor mici. Jol, de asemenea, dormea şi el, ghemuit între corbi pe acoperişul mare. De acolo putea să vadă întreg Oraşul. Casa feolilor era cea mai mare. Se zvonea că, pe vremuri, în Oraş, erau clădiri înalte, temple poleite în aur şi argint, dar şi pietre preţioase ce fuseseră aduse de mare. Doar că marea rămăsese dincolo de stânci atunci când lumea s-a despărţit, iar Oraşul mai avea parte doar de o oază de apă sărată, nici prea mare, nici prea mică, dar suficientă pentru cei ce iubeau scăldatul. Uneori marea Oraşului se învolbura, alteori părea că strigă dincolo de vânturi şi de stânci, de parcă îşi cheamă surată de departe.

Acum, tot ceea ce mai rămăsese din templele vechiului Oraş, era doar praf. Doar uneori locuitorii mai dădeau peste câte o piatră poleită în aur sau peste vreun giuvaier scump. Erau singurele semne ale unei civilizaţii de mult apuse. Şi mai erau şi cărţile. Sute de tomuri găsite cu mult timp în urmă. Prea mult timp. Tomuri păstrate cu sfinţenie de către înalţii preoţii ai nimănui. Se luptau să ţină vie o tradiţie pe care nu o cunoşteau, pe care nu o trăiseră niciodată, dar pe care cărţile o descriau în amănunt. Preoţii încercaseră de-a lungul timpului să reclădească templele şi să reînvie zeii, dar locuitorii nu se lăsaseră convinşi. Prea puţini se refugiau în credinţe deşarte, dar credinţele lor erau altele decât cele ale preoţilor. Aşa că, preoţimea nu făcea decât să păstrăzeze cărţile şi să-i îndemne pe ceilalţi să le citească.

Când se trezi, Jol privi spre clădirea ce se întindea de-a lungul oraşului. Lungă, fără turnuri sau alte pampoane, fără vreo strălucire aparte, dar suficient de mare pentru a adăposti sute şi sute de cărţi. Unii spuneau că sunt cărţi bine păstrate şi în tunelele subterane, doar că acolo nu ajunsese nimeni pentru a şti de este sau nu adevărat. Alţii bănuiau că acele pasaje subterane te pot duce în Lumea Nouă, dar Orăşenii nu credeau că lor li s-ar cuveni o asemenea cinste, poate doar preoţilor.

Era straniu, gândi Jol. Cu toate că Orăşenii nu credeau deloc în preoţime, totuşi le ofereau supremaţia.

Corbii se treziră şi ei, toţi deodată, lăsându-şi ochii negri, ca două bile, să sclipească straniu în soarele după-amiezii. Jol alunecă uşor pe poliţele casei ajungând cu picioarele pe pământ, iar ei îl urmară, aşa cum făceau de fiecare dată, încă de când se născuse.

– Ah, se auzi glasul Mamei Sarah, văd că ne onorozei cu prezenţa.

 Feola, înaltă şi voincă, îl strânse în braţele ei puternice şi păroase. Ghearele ascuţite îi ieşiră din buriciele degetelor, aşa cum se întâmpla ori de câte ori simţea o bucurie aparte. Mustăţile ce îi porneau de sub nări, se întăriră şi se zburliră. Jol ştia că urmează să-l mustre, după care avea să-l sărute şi să-i spună cât de important este el pentru feoli, şi, de ce nu, pentru întregul Oraş.

– Poate că într-o zi o să-ţi iei zborul, spuse feola, dându-i drumul din strângere. Şi cred că ăsta e destinul tău. Dar ştii că nu îmi place să dispari cu zilele prin munţi. Poţi da oricând peste vreun faun supărat sau, de ce nu, peste vreun animal necunoscut.

– Mama Sarah, ştii bine că nu mai e nici o cărare necunoscută pentru mine, iar faunii nu îşi fac apariţia în această perioadă din an.

– Da, da, aşa a spus şi Tata Brig, şi uite cum s-a dus şi nu s-a mai întors.

– Dar nici nu eşti sigură că a întâlnit vreun faun.

Mama Sarah dădu grav din cap şi porni spre ţarcul caprelor.

– Eşti încă un copil, Jol, chiar dacă trupul îţi e puternic şi mintea iute. Nu ştii să te lupţi cu un faun, aşa cum nu ştii mai nimic nici despre munţi.

Jol nu mai spuse nimic, ştia că Mama Sarah câştiga întotdeauna duelul verbal, aşa că nu avea rost să o contrazică. Sări gărduleţul ce împrejmuia caprele şi se avântă în mijlocul lor.

– Prinde-o pe cea bălaie, urlă Mama Sarah, iar Jol se grăbi să execute ordinul.

După ce capra fu prinsă şi legată de gard, Mama Sarah îşi luă scăunelul mic şi ulcica şi începu să mulgă.

– Aş vrea să îmi spui dacă ai iar de gând să pleci în munţi.

Jol privi spre clădirea ce adăpostea cărţile.

– Nu, mă voi duce să citesc ceva, poate aşa îmi voi lămuri unele lucruri.

 

*

Preotul Trec îl întâmpină cu un zâmbet lung afişat pe chip. Trec avea un chip normal sau, atât de normal pe cât putea avea un vulturan un chip. Nu făcea parte dintre acei vulturani cu ciocuri lungi şi groase, el avea chipul asemănător oamenilor, nici un cioc neincomodându-l la vorbă.

Avea aripi lungi şi puternice, de culoare maron închis. În noapte nici nu se vedeau, dacă stelele sau luna decideau să stea ascunse după păturile de nori. Însă Trec îşi ţinea aripile ascunse sub veşmântul lung şi alb, lăsându-şi doar mâinile negricioase la vedere. Gheare lungi şi groase, mult prea puternice, îi străpungeau buricele degetelor. Şi le mişca încet, cu grijă, ştiind cât rău poate face dacă le mişcă prea repede.

– Jol, băiat-corb, mă aşteptam să revii.

Jol îi zâmbi stingher. Mai fusese doar o dată în marea casă a cărţilor, şi atunci, ca şi acum, Trec îl întâmpinase şi îl ajutase să găsească una dintre cele mai vechi poveşti a lumii „Balada unui zeu nebun”. Acum, Jol nu era acolo pentru a citi, ci pentru a afla de la Trec ce fel de Oraş este cel în care trăiesc şi cum ar putea să-l părăsească pentru a explora Lumea Nouă.

– Prea Înalte Trec, se adresă stângaci Jol. Aţi putea să-mi povestiţi despre Oraş?

Chipul vulturanului, maroniu spre negru, se închise şi mai mult. În mâna dreaptă ţinea un toiag argintat, în capul căruia se afla un vultur pleşuv. Preotul înfipse toiagul în podeaua neagră.

– A trecut mult timp de când nu m-a mai întrebat nimeni despre Oraş.

Jol deveni curios.

– A mai întrebat cineva?

Trec îi făcu semn să-l urmeze, iar Jol nu şovăi nici o clipă.

„Aşteptaţi!”, le spuse el corbilor pe tăcute, iar aceştia se opriră pe uşa cea mare, încercând să nu scoată nici un sunet.

Trec îl conduse pe Jol pe holul întunecat, după care merse prin marea bibliotecă şi mai departe în grădina din spate, acolo unde vulturanii îşi ţineau întâlnirile. Grădina era verde. Iarba tunsă, abia de-şi arăta căpşorul, iar florile ce încercau să-şi facă loc, erau stârpite imediat. O bancă lungă, frumos lucrată din fier forjat, aştepta undeva lângă clădire. Trec îi făcu semn omului-corb să se aşeze, iar tânărul îl ascultă fără să şovăie.

– Într-o zi, acum vreo şaptesprezece sau optisprezece ani, o umbră, mai mult decât orice altceva, a bătut la uşa marii bilbioteci. Purta o haină lungă cu glugă ce îi acoperea chipul. Am reuşit să-mi dau seama că pe spatele lui se află o pereche de aripi, dar, sub nici o formă nu era un vulturan. Căci vulturanii nu îşi ascund chipul, sunt prea mândri pentru asta. A venit şi mi-a spus: „Spune-mi tot ce ştii despre Oraş”.

Trec se plimba prin grădină, părând că picioarele nu vor să-i stea locului.

– Nu am simţit teamă, dar creatura aceea impunea un anumit respect. Era de temut, dar, în acelaşi timp, nu era. Parcă m-a vrăjit, căci cuvintele mi-au ieşit pe gură de parcă le-aş fi citit dintr-o poveste.

Curiozitatea lui Jol deveni tot mai mare.

– Şi cine era?

Trec ridică din umeri.

– De atunci am citit totul despre Orăşeni, dar nimeni nu i se potrivea descrierii. Am presupus că a venit din Lumea Nouă, cu toate că nu părea a fi aşa. În Lumea Nouă sunt numai oameni, iar Oraşul, tocmai din acest motiv s-a adăpostit de acea lume, pentru că locuitorii lui erau vânaţi de cei ce nu puteau înţelege de ce nu suntem la fel.

Jol căzu o clipă pe gânduri.

– Atunci, lumea nu a dispărut, ci noi am făcut-o.

Trec se opri şi îi aruncă o privire blândă.

– Întocmai, zâmbi el.

– Dacă e aşa, continuă Jol cu raţionamentul, înseamnă că Lumea Nouă nu e deloc nouă.

Vulturanul râse zgomotos.

– Nu, nu e, dar nimeni nu vrea să creadă asta. Doar mama ta m-a crezut.

– Mama?

Trec îşi plecă uşor capul consimţind.

– Cresa spunea că trebuie să părăsească Oraşul. Era singurul om-corb, nici măcar nu există vreo denumire străveche pentru voi. Se simţea singură şi mult prea diferită, iar asta a făcut-o să se depărteze de Orăşeni. M-a întrebat dacă va muri, de va încerca să treacă munţii. Iar eu, în neghiobia mea, i-am garantat că Lumea Nouă nu e altceva decât o lume plină de oameni. Şi, dacă avea să treacă peste Ocean, atunci ar fi reuşit.

Jol privi spre cerul ce se înroşea, aruncând pete roşiatice pe pământ.

– Chiar credeţi, spuse el, încercând să-şi stăpânească emoţia, că nu murim dacă trecem dincolo?

Trec îi confirmă din priviri. Jol dădu să-l întrebe despre Cresa, dar chiar atunci, peste ei, dădu buzna un vulturan înalt, cu un cioc lung şi gros, şi aripile mari desfăcute larg, ceea ce însemna că abia aterizase.

– Trec, avem necazuri, tună glasul celuilalt.

Trec privi spre Jol, chipul i se înăspri, dar glasul încă îi era blând.

– Te aştept şi mâine, om-corb, acum mă cheamă datoria.

Jol privi speriat spre vulturanul cel mare cu cioc lung şi gros, apoi, se strecură pe lângă el şi o luă la fugă. Se temuse dintotdeauna de vulturani, căci ei conduceau Oraşul, iar uneori puteau fi nemiloşi. Când ajunse în stradă, o umbră lungă i se culcă la picioare. Jol privi umbra, apoi îşi ridică ochii, dar nu văzu nimic. Privi din nou pământul, dar umbra dispăruse.

„Umbra corbului”, spuseră corbii într-un glas.