Fată-n faţă cu moartea

moartea-full

Am 27 ani şi nu cred în moarte. Eu râd de moarte. Îmi e greu să îi dau importanţă, mai ales după ce doi ani de zile am trăit cu ea la uşă. Da, poveste lungă, ca în filme, cu urmăriri, telefoane, ameninţări, tot tacâmul. Şi acum îmi aduc aminte cum Xreder îl plimba pe domnul ce ne urmărea prin tot oraşul. Odată l-am şi aşteptat, că ne pierduse. Da, ne jucam. Nu ştiu, el era temător pentru mine, eu eram doar sarcastică în ceea ce mă privea. Şi apoi era chiar mişto ca cineva să stea tot timpul în faţa blocului tău. Ştiam că nu va face nimic, pentru că era prea pe faţă, iar eu mă amuzam copios. Sigur, nu toţi erau la fel de amuzaţi. Mama era înspăimântată. Înainte de nunta mea a primit zeci de telefoane prin care eram ameninţată. Să vă spun că nu am avut voie să ies din local decât cu călăuză? Ce rost ar mai avea. Oricum, pentru mine totul era o joacă. Asta până când lucrurile s-au înrăutăţit. „Omul rău” a ajuns în pragul falimentului şi al nebuniei. Jocul devenise cu adevărat periculos, nu că eu aş fi crezut asta vreo clipă. Până într-o seară. Eram la şcoală şi am primit un telefon, logic, cu număr ascuns. Bărbatul mi-a spus că mă vede şi că mă aşteaptă în întuneric. Ok, atunci am luat-o razna pentru prima oară în viaţa mea. Am sunat şoferul, pe tata, pe mama, pe Xreder şi eram pe punctul de-a suna şi la poliţie.

M-am învoit de la oră şi am rugat doi colegi să mă ducă la maşină. Nu ştiu cum am plecat de acolo şi nu ştiu cum am ajuns acasă. Mi se părea că toată lumea se uită urât la mine. Cel puţin aşa ştii cum e să o iei razna. Când am ajuns pe scară m-a sunat o colegă cerându-şi scuze pentru greşeală. Sigur, habar nu aveam despre ce e vorba. Ea mi-a spus că prietenul ei a vrut să-i facă o glumă proastă unei alte Oane din agenda ei, şi aşa a nimerit la mine 😀 Nici n-am fost în stare să o bombăn în momentul ăla. Recunosc, am făcut-o mai târziu.

Lucrurile s-au calmat şi de un an e linişte. Dar azi am întâlnit-o din nou. Dap, Moartea. Aş vrea să spun că e o doamnă albă din cap până-n picioare, dar e al dracului de neagră şi fioroasă. Nu ştie decât să bage spaima în oameni. Staţi, nu vă bucuraţi, sunt întreagă. Chiar mai întreagă decât ar fi normal să fiu în cazul de faţă.

I-am povestit Crinei despre prietena lui Lexus şi despre dacia ei. I-am spus Crinei atunci că mă gândeam doar la vremea în care eu luam lecţii de şofat pe dacie. În Piteşti există o curbă la nouăzeci de grade într-o pantă ce nu se poate urca decât cu a întâia, iar curba trebuie luată cu total dreapta. Era chinul cel mai mare pentru mine curba aia. Dacia nu are servo şi trăgeam de volan până făceam febră. Asta îi spuneam şi Crinei, prietena lui Lexus e mai slabă ca mine şi atunci, pe loc, m-am gândit la curba respectivă şi la mânuţele ei fragile. Cum face să tragă de nenorocitul ăla de volan?

Atâta timp cât de la mine din cartier până în cartierul unde eu am avut treabă, nu se face o pasarelă, tot pe acolo trebuie să merg, altfel ar trebui să ocolesc tot oraşul. Majoritatea o ocolesc. Dar Piteştiul e oraşul cu maşini „tari”, de curse, nu de luat curbe ca aia.

Mergeam uşor, urcam de fapt, aveam patruzeci la oră, ca să pot schimba mai uşor în a întâia odată ajunsă la capătul drumului. Adevărul e că mergeam din inerţie. Nu am văzut că în faţa mea e maşină. Mă rog, era mult în faţa mea, aşa că nu aveam de ce s-o văd neapărat. Dar când a început să se îndrepte spre mine cu spatele, jur că am văzut-o.

Funcţiile mele cognitive nu au mai reacţionat. Primul impuls a fost să trec pe banda cealaltă. Sigur, fără să mă uit în laterală, că doar nu mai reuşeam să gândesc până acolo. Noroc că o maşină a trecut raznat pe lângă mine, lucru care mi-a spus că trebuie să rămân unde sunt. M-am uitat în retrovizoare. Nimeni. Asta e soartă, mai ales la cât de aglomerat e Piteştiul. Am băgat marşarier şi am lăsat maşina să meargă cu dosul. La un moment dat, dacia veche din faţa mea a oprit. Am oprit şi eu, dar tremuram din toate închieturile. Picioarele mele nu mai primeau nici un impuls de la creier. Inima îmi bubuia în piept, şi m-au cuprins toate ameţelile pe care de obicei le ţin în frâu cu pastile. Ok, cred că puteam lua tot tubul cu pastile, nu şi-ar fi făcut efectul. Mi-am simţit tot trupul invadat de furnicături şi aveam impresia că leşin.

Un bătrânel, alb ca varul, slab ca dracu’, s-a dat jos din dacie. A venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt bine. Eram bine, dar n-am putut decât să dau din cap. Atunci mi-am dat seama că mi se uscase gura şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Bătrânul mi-a spus că volanul a opus rezistenţă şi nu a putut lua total, atunci maşina s-a dus în spate iar el a intrat în panică. Am înţeles. I-am spus să se ducă înainte, pentru că eu sunt incapabilă să mă mişc. Adevărul e că l-am urmărit până am fost sigură că a luat curba. Cu picioarele tremurânde am pornit spre şcoală. Nu m-am putut concentra la absolut nimic. M-am gândit doar la soartă. Pentru că de soartă e vorba. Nu aş fi păţit mare lucru nici de ar fi fost maşină în spate. Aş fi dat în ea şi aş fi împins-o. Dar ideea că aş fi putut face un singur gest necugetat mi-a dat fiori.

Culmea e că acum o lună un puşti cretinoid, venit de pe o străduţă lăturalnică, era să intre în mine. Atunci, în loc să frânez, am accelerat. Şi bine am făcut, pentru că respectivul m-a ratat pe mine şi s-a răzbunat pe copacul ce i-a ieşit în cale. Şi totuşi, atunci nu am avut nici o emoţie. Sigur, am vrut să-l omor, dar pentru mine nu am avut nici cea mai mică teamă.

Sper ca moartea asta să mai aştepte. Mă rog, eu sper să da, alţii să nu. Dar totuşi, azi am avut soartă.

Asta este

Cam asta este. Are piele integrală, neagră. Da, mi-ar fi plăcut mai deschisă, dar cum asta e pe stoc, parcă nu mai am răbdare să aştept. Multe, multe comenzi pe volan, trapă, magazie de cd-uri, tot ce se poate în materie de protectie, navigaţie, dublu climatronic, încălzire în scaune. Pachet fumători faţă-spate. Motor 2.2i. TDDI, 140CP, ajunge pana la 215 km/oră. Scaune reglabile electric, volan în şase poziţii, adâncime şi ce o mai fi. Ce mai, e plină de beculeţe. Probabil că voi sta o lună în parcare să aflu ce face fiecare buton în parte. Dar o să aflu, jur că o să aflu. Bară de protecţie pietoni, aia habar nu am cum e, dar e. Tot felul de asistente. Big xenon, faruri cu spălare, oglinzi anti-apă, anti-gheaţă. Geamuri reglabile la soare. Ei, vă mai spun? Sunt deja bolnavă. E modelul executiv, are tot ce poate avea pe ea, la promoţie, cu cinci mii de euro mai puţin. Păi na, prost să fii, noroc că eşti.

 

Şi da, am făcut şi test drive. Eheeeee, ce să vă spun, am fost stresată. Nu am mai condus o maşină atât de joasă, şi e joasă, zău că e. Am fost cu cumnatul meu, nici el nu era convins că voi fi în stare să merg cu ea, dar eu. Vă daţi seama. Ei bine, chiar am fost capabilă de o asemenea performanţă. Zău că am fost. Am fost mai mult decât capabilă. Ba chiar când începusem să mă obişnuiesc cu ea, hop, s-a terminat testul. Dar a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a plăcut. M-am simţit ca în rai. O maşină care îţi oferă tot confortul. Se înfige, Doamne, ce bine se mai înfige. E foarte stabilă în curbe. Nu eram obişnuită cu maşini aşa stabile în curbe. Dar ea e stabilă. Foarte stabilă chiar şi la viteză mare. Iar în pielea aia te simţi ca paşa pe bulevard. Mai mai că îţi vine să dormi la volan 😀 Nerecomandabil, desigur. Oricum, e singura maşină joasă care m-a încântat până la… onanism 😛 Acum asta este, sunt hotărâtă, voi face pasul. De ce să nu îl fac? Îl fac. Nu am vrut niciodată nimic pentru mine, acum vreau. E momentul în care îmi doresc ceva doar al meu.
Nu e pentru toată familia, nu e pentru mine şi soţul meu, pentru mine şi mama, pentru mine şi alţii, e doar a mea. Lucrul meu. Singurul lucru care e doar al meu, normal, în afară de laptop. Poate că e un moft, poate că mă mai puteam plimba un timp cu Fiatul, dar pur şi simplu mi-o doresc şi cred că mor de inimă rea dacă nu mi-o iau.
Nu sunt un om pretenţios, am renunţat la minunea de trezeci de mii de euro. Că, până la urmă, puteam să mă dau în cap şi să mi-o iau, dar mi-am dat seama că nu ar avea sens. E un moft mult prea mare. Dar la Honda asta eu nu mai renunţ. Mă leg de ea şi tot o iau. Gata, sunt aproape fericită. Mâine o să văd dacă sunt fericită sau nu cu adevărat. O să vă ţin la curent. 220 e de ajuns? 😀

Magda la putere

Stiţi cum e pe lumea asta, unde e prostie e şi durere sau ar trebui să fie.
Nemulţumirile mele sunt multe, cea mai mare fiind că nu am maşină, da, ştiu, pot merge şi cu un taxi, ce mă vait atât?
Ei bine, privind şi eu pe al meu blog, observ că toată lumea caută chestii cu Magda Ciumac. Acum nu mai e Oana Stoica Mujea în topul căutărilor, ci Magda Ciumac. Cum a dansat, ce a zis, unde e live, cum a dormit sau, desigur, cum a cântat. Dumnezeule, uitaţi-vă la emisiune. Cred că până acum cea mai căutată era Elodia, nu ştiu, eu nu prea am zis nimic despre ea, doar că mi se pare stupid. Vă daţi seama cât de stupid mi se pare partea asta cu Magda Ciumac? Nu cred.
Ei bine, lăsând idioţeniile la o parte şi ratingurile făcute din prostie şi cărţile pe care le-am citit, că oamenilor nu le pasă atâta timp cât nu a scos Magda una, din nou mi s-a confirmat că am ajuns să fiu o persoană controversată.
Îmi place treaba asta. Vreo trei, patru luni, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu eu m-aş omorî, apoi, din surse, desigur, aflu că iar am fost în atenţia nu ştiu cărui scriitor. E cu atât mai minunat cu cât eu nu am schimbat nici o vorbă cu respectivul sau, poate că da. Nu ştiu. Dar sigur nu. Cum spuneam eu odinioară, îmi lipsesc multe, dar memorie încă mai am. Şi aşa am ajuns iar pe lista de bârfă a uniunii argeşene. Ce nice. De ce? Habar nu am. Ţinând cont că avem o cucoană care a debutat la şaizeci şi cinci de ani şi nu e oaia neagră din Piteşti, cred că aveau nevoie să se ia de cineva, la modul „Sf-ul ăla sau ce e, nu e literatură”. Ca să vezi, bine că e literatură tanti aia la şaizeci şi cinci de ani, de care nu a auzit nici moartea. Adevărul e că le e ciudă, altfel nu pot să înţeleg. Am scris, am publicat, am ieşit şi le-am dat peste nas fără să stau de vorbă cu ei. Şi am făcut operaţiunea de vreo trei ori. Unii, care mai au reviste, mă mai rugau să scriu pentru ei. Dar eu nu am scris decât pentru Jean Dumitraşcu, pentru că ceilalţi nu m-au interesat. Da, e adevărat, le-am zis că o să scriu, dar am făcut-o ca să scap, acum, ce vină am eu că ei se simt lezaţi. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. Cred că le-am promis tuturor scriituri. Ei da, că eu public aşa peste tot, doar să aibă unii ce vinde. Lasă, mă simt bine aşa. Mulţam.
Astăzi mi se spune că iar nu voi fi invitată la nu ştiu ce gală a nu ştiu căror autori piteşteni, argeşeni sau ce or fi ei. Pentru că sunt un om rău şi promovez un gen ce ar trebui să se sinucidă. Am râs cu poftă. Nu din cauza genului, desigur, ci din pricina neinvitaţiei. De ce şi-or fi închipuit ei că îmi fac vreun rău neinvitându-mă. Oricum nu m-aş fi dus. Sunt doi oameni în oraşul ăsta pe care nu-i refuz: Jean Dumitraşcu şi Ioan Focşa. Aşa că nu prea pricep eu de ce îşi dau unii o aşa importanţă. Că nu au de ce. Pe la alte colţuri se spune că sunt prea încrezută pentru a mă duce în rândul lor. Aici le dau dreptate. Ce să văd: o şleată de ramoliţi beţivi? Mă uit la ştirile de la ora cinci, am rezolvat-o. Ei nu au venit, la invitaţia mea, atunci când au venit Marian şi Răzvan Dolea. Aşa că nu văd de ce m-aş duce eu, la nu ştiu ce sindrofie. Nu, nene. Lor li se pare că sunt cei mai buni după planetă, nu vin la alte lansări, nu fac, nu dreg. Atunci să rămână pe planeta aia a lor. De ce au impresia că fără ei eu sunt nimeni?
Am mai văzut eu un articol scris de Marin Ioniţă, care susţinea că majoritatea scriitorilor piteşteni sunt scriitori datorită lui. Mda… Sper să nu aibă vreodată pretenţia că şi eu aş fi din aceleaşi motive, că iataganul e pregătit. Dar, în fine, eu scriu subcultură, din punctul unora de vedere. Aşa că… bleah.
Şi ca toate să meargă bine, că după atâta distracţie aveam nevoie de o revenire cu picioarele pe pământ, nu am nici maşină. Nu, nu am lovit-o. Pur şi simplu, X, a venit, a luat-o şi a uitat să o mai aducă înapoi. Risc să fac muşchi la picioare sau să îmbogăţesc taximetriştii. La cât e de cald, aleg a doua variantă, nu de alta, dar nu îmi plac muşchii 😀
Cam asta e povestea de azi. Mâine nu ştiu ce o să vă mai spun, că s-ar putea să rămân în pană de subiecte, alergând să prind doi iepuri (Sărutul Morţii şi Arkuda), unul dintre ei, fiind trimis urgent către Cella. Mai am vreo zece capitole. Până la întâi august e gata, jur, altfel mă sinucid. În direct, ca doamna Magda =))

Primul accident

Ei bine, de câte ori am ieşit pe stradă m-am rugat, mai mult sau mai puţin, depinde de situaţie: „Te rogggg, nu lovi maşina aia, nici pe aia, nici pe aia. Ei, hai, aia mai merge”. Cam aşa. E o chestie care îmi vine în minte fără să îmi dau seama. Dar, din pacate, niciodată nu m-am rugat să nu lovesc gardul proaspăt pus şi făcut al vreunui om. Normal, ce dracu’ să caut eu în garduri, că în Piteşti nu sunt. Nu, dar nu am calculat şi drumurile la ţară. Şi chiar şi aşa, ce dracu’ să am cu gardul omului?
Aşa am ajuns la ţară cu Jeep-ul, fiind maşină de teren, nu am probleme cu întoarcerea în şanţuri, că doar de aia e maşină de teren. Nu? Să mă ajute la şanţuri, gropi, munţi, chestii grele. Eu am vrut să întorc în şanţ, dar socrul meu a zis să întoarcem în poartă.
Omul abia îşi terminase gardul. Frumos. Pus, vopsit, tot ce trebuie. Dar a uitat un detaliu, aşa că e vina lui. În faţa porţii a făcut un dâmb, roata a scăpat. Maşina s-a oprit în poartă. Poc! Pac! Poc! Mi-a stat inima. Nu, dracu’ s-a gândit la maşină, gardul mă măcina. Staţi liniştiţi, gardul a scăpat. Serios. Nici o problemă. Farul stânga spate, nu, nu a scăpat. Dar nici nu m-a interesat, am plecat mai departe. Mai târziu văzând că maşina argintie era roşie. Da, de la vopsea. Vopseaua s-a luat, zgârieturile au rămas. Farul, aleluia. Iar eu am râs ca proasta. De ce? Dracu’ ştie. M-a amuzat faţa omului cu gardul. Abia îl făcuse săracul, cred că a fost şocat.
Şi acum, ca să trecem peste, plec vreo trei zile. Nu ştiu dacă o să am net unde mă duc. Chiar nu am idee. Nu m-am ocupat eu de cazare şi restul detaliilor, aşa că va fi cu mila. Voi vedea. Dacă nu, Vania se va îngriji de voi. Îi dau eu material de îngrijire, nici o grijă.
Hai, să am drum bun, că plec la patru dimineaţa.

Din netrafic

Dacă vă spun că sunt plecată cu treabă, o să spuneţi că eu mereu sunt plecată cu treabă. Asta este. O să sunaţi, o să mă înjuraţi că nu răspund, dar eu de câte ori să repet că nu vorbesc la mobil când sunt la volan? Mai simplu, lăsaţi un mesaj: „e urgent”, „nu e urgent, dar caută-mă”, „voiam să văd ce faci, dacă poţi, sună”. Chestii din astea. Simple. Nu de alta, dar dacă sună telefonul non-stop, s-ar putea să fiu tentată să-l arunc pe fereastră. Mă rog, paguba nu-i la voi, e la mine, dar blestemele ghiciţi unde?
Şi acum că am lămurit-o pe asta, căci va fi o zi alergătoare cu maşina. Nu ştiu când o să mă opresc. Aşa că e dificil să dau pronostic: „în cinci minute vă sun eu”. Nu merge. E posibil să nici nu aud telefonul, maşina mea totuşi are zgomot de motor. Abia de îmi aud eu gândurile.
De fapt şi de drept, cred că nu aveam nimic inteligent de spus la ora asta. Şi cum subiectul anterior s-a consumat, v-am dat motive de bârfă. Ce treabă am, nu vă spun. Nu de alta, dar v-aţi plictisi teribil. Cert e că am cam multă, s-a adunat de când m-a năpădit lenea. Lenea o fi şi ea o boală? Dacă e cum o tratez?
Să vă spun că nu am mai scris nimic şi că până la ora 00:30 de la 23, cam aşa, m-am plimbat cu maşina prin oraş şi am constatat că mi se poate opri motorul unde nu mi s-a mai oprit până acum? Mă rog, cred că trebuie să mi se oprească peste tot să mă învăţ minte. Oricum, e drăguţ să mergi noaptea prin oraş. Nu e aproape nimeni. Dar nu, nu am depăşit şaizeci. Pur şi simplu nu pot. Nu e autostradă, nu îmi vine să merg ca nebuna. Am acea reţinere că oricând, un nebun, îmi poate sări în faţă. Mai bine să previn, decât să fac vreo nebunie. Oricum, şi să vreau eu, nu vrea piciorul să apese acceleraţia. Nu vrea el. Are o reţinere. O raţiune proprie. Ştiţi cum e, nu? Dacă nu ştiţi vă spun eu. Dreptul meu e căpos. Cu stângul mă înţeleg mai bine.
Una peste alta, tot în aglomeraţie merg mai bine, asta-i cert. E greu să depăşeşti viteza legală cu bară la bară, ce să mai zic de moartea motorului. Ăla nu mai poate muri la câţiva kilometrii la oră. Bine, acum nu spun că dacă văd autostrada nu mă aventurez. Aş vorbi cu păcat şi nu e bine. Dar, e mai bine aşa. Puţină prudenţă nu strică niciodată.
Bun. Cum la ora asta nu am nici cu cine mă certa, nici cu cine mă conversa, o să trag un pui de somn zdravăn. Cică e bine să mai şi dormi. Prea mult nesomn. Ne auzim noi mâine, cum ne-om auzi 😀