Arhive pe etichete: Masina
Asta este
Cam asta este. Are piele integrală, neagră. Da, mi-ar fi plăcut mai deschisă, dar cum asta e pe stoc, parcă nu mai am răbdare să aştept. Multe, multe comenzi pe volan, trapă, magazie de cd-uri, tot ce se poate în materie de protectie, navigaţie, dublu climatronic, încălzire în scaune. Pachet fumători faţă-spate. Motor 2.2i. TDDI, 140CP, ajunge pana la 215 km/oră. Scaune reglabile electric, volan în şase poziţii, adâncime şi ce o mai fi. Ce mai, e plină de beculeţe. Probabil că voi sta o lună în parcare să aflu ce face fiecare buton în parte. Dar o să aflu, jur că o să aflu. Bară de protecţie pietoni, aia habar nu am cum e, dar e. Tot felul de asistente. Big xenon, faruri cu spălare, oglinzi anti-apă, anti-gheaţă. Geamuri reglabile la soare. Ei, vă mai spun? Sunt deja bolnavă. E modelul executiv, are tot ce poate avea pe ea, la promoţie, cu cinci mii de euro mai puţin. Păi na, prost să fii, noroc că eşti.
Şi da, am făcut şi test drive. Eheeeee, ce să vă spun, am fost stresată. Nu am mai condus o maşină atât de joasă, şi e joasă, zău că e. Am fost cu cumnatul meu, nici el nu era convins că voi fi în stare să merg cu ea, dar eu. Vă daţi seama. Ei bine, chiar am fost capabilă de o asemenea performanţă. Zău că am fost. Am fost mai mult decât capabilă. Ba chiar când începusem să mă obişnuiesc cu ea, hop, s-a terminat testul. Dar a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a plăcut. M-am simţit ca în rai. O maşină care îţi oferă tot confortul. Se înfige, Doamne, ce bine se mai înfige. E foarte stabilă în curbe. Nu eram obişnuită cu maşini aşa stabile în curbe. Dar ea e stabilă. Foarte stabilă chiar şi la viteză mare. Iar în pielea aia te simţi ca paşa pe bulevard. Mai mai că îţi vine să dormi la volan 😀 Nerecomandabil, desigur. Oricum, e singura maşină joasă care m-a încântat până la… onanism 😛 Acum asta este, sunt hotărâtă, voi face pasul. De ce să nu îl fac? Îl fac. Nu am vrut niciodată nimic pentru mine, acum vreau. E momentul în care îmi doresc ceva doar al meu.
Nu e pentru toată familia, nu e pentru mine şi soţul meu, pentru mine şi mama, pentru mine şi alţii, e doar a mea. Lucrul meu. Singurul lucru care e doar al meu, normal, în afară de laptop. Poate că e un moft, poate că mă mai puteam plimba un timp cu Fiatul, dar pur şi simplu mi-o doresc şi cred că mor de inimă rea dacă nu mi-o iau.
Nu sunt un om pretenţios, am renunţat la minunea de trezeci de mii de euro. Că, până la urmă, puteam să mă dau în cap şi să mi-o iau, dar mi-am dat seama că nu ar avea sens. E un moft mult prea mare. Dar la Honda asta eu nu mai renunţ. Mă leg de ea şi tot o iau. Gata, sunt aproape fericită. Mâine o să văd dacă sunt fericită sau nu cu adevărat. O să vă ţin la curent. 220 e de ajuns? 😀
Magda la putere
Stiţi cum e pe lumea asta, unde e prostie e şi durere sau ar trebui să fie.
Nemulţumirile mele sunt multe, cea mai mare fiind că nu am maşină, da, ştiu, pot merge şi cu un taxi, ce mă vait atât?
Ei bine, privind şi eu pe al meu blog, observ că toată lumea caută chestii cu Magda Ciumac. Acum nu mai e Oana Stoica Mujea în topul căutărilor, ci Magda Ciumac. Cum a dansat, ce a zis, unde e live, cum a dormit sau, desigur, cum a cântat. Dumnezeule, uitaţi-vă la emisiune. Cred că până acum cea mai căutată era Elodia, nu ştiu, eu nu prea am zis nimic despre ea, doar că mi se pare stupid. Vă daţi seama cât de stupid mi se pare partea asta cu Magda Ciumac? Nu cred.
Ei bine, lăsând idioţeniile la o parte şi ratingurile făcute din prostie şi cărţile pe care le-am citit, că oamenilor nu le pasă atâta timp cât nu a scos Magda una, din nou mi s-a confirmat că am ajuns să fiu o persoană controversată.
Îmi place treaba asta. Vreo trei, patru luni, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu eu m-aş omorî, apoi, din surse, desigur, aflu că iar am fost în atenţia nu ştiu cărui scriitor. E cu atât mai minunat cu cât eu nu am schimbat nici o vorbă cu respectivul sau, poate că da. Nu ştiu. Dar sigur nu. Cum spuneam eu odinioară, îmi lipsesc multe, dar memorie încă mai am. Şi aşa am ajuns iar pe lista de bârfă a uniunii argeşene. Ce nice. De ce? Habar nu am. Ţinând cont că avem o cucoană care a debutat la şaizeci şi cinci de ani şi nu e oaia neagră din Piteşti, cred că aveau nevoie să se ia de cineva, la modul „Sf-ul ăla sau ce e, nu e literatură”. Ca să vezi, bine că e literatură tanti aia la şaizeci şi cinci de ani, de care nu a auzit nici moartea. Adevărul e că le e ciudă, altfel nu pot să înţeleg. Am scris, am publicat, am ieşit şi le-am dat peste nas fără să stau de vorbă cu ei. Şi am făcut operaţiunea de vreo trei ori. Unii, care mai au reviste, mă mai rugau să scriu pentru ei. Dar eu nu am scris decât pentru Jean Dumitraşcu, pentru că ceilalţi nu m-au interesat. Da, e adevărat, le-am zis că o să scriu, dar am făcut-o ca să scap, acum, ce vină am eu că ei se simt lezaţi. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. Cred că le-am promis tuturor scriituri. Ei da, că eu public aşa peste tot, doar să aibă unii ce vinde. Lasă, mă simt bine aşa. Mulţam.
Astăzi mi se spune că iar nu voi fi invitată la nu ştiu ce gală a nu ştiu căror autori piteşteni, argeşeni sau ce or fi ei. Pentru că sunt un om rău şi promovez un gen ce ar trebui să se sinucidă. Am râs cu poftă. Nu din cauza genului, desigur, ci din pricina neinvitaţiei. De ce şi-or fi închipuit ei că îmi fac vreun rău neinvitându-mă. Oricum nu m-aş fi dus. Sunt doi oameni în oraşul ăsta pe care nu-i refuz: Jean Dumitraşcu şi Ioan Focşa. Aşa că nu prea pricep eu de ce îşi dau unii o aşa importanţă. Că nu au de ce. Pe la alte colţuri se spune că sunt prea încrezută pentru a mă duce în rândul lor. Aici le dau dreptate. Ce să văd: o şleată de ramoliţi beţivi? Mă uit la ştirile de la ora cinci, am rezolvat-o. Ei nu au venit, la invitaţia mea, atunci când au venit Marian şi Răzvan Dolea. Aşa că nu văd de ce m-aş duce eu, la nu ştiu ce sindrofie. Nu, nene. Lor li se pare că sunt cei mai buni după planetă, nu vin la alte lansări, nu fac, nu dreg. Atunci să rămână pe planeta aia a lor. De ce au impresia că fără ei eu sunt nimeni?
Am mai văzut eu un articol scris de Marin Ioniţă, care susţinea că majoritatea scriitorilor piteşteni sunt scriitori datorită lui. Mda… Sper să nu aibă vreodată pretenţia că şi eu aş fi din aceleaşi motive, că iataganul e pregătit. Dar, în fine, eu scriu subcultură, din punctul unora de vedere. Aşa că… bleah.
Şi ca toate să meargă bine, că după atâta distracţie aveam nevoie de o revenire cu picioarele pe pământ, nu am nici maşină. Nu, nu am lovit-o. Pur şi simplu, X, a venit, a luat-o şi a uitat să o mai aducă înapoi. Risc să fac muşchi la picioare sau să îmbogăţesc taximetriştii. La cât e de cald, aleg a doua variantă, nu de alta, dar nu îmi plac muşchii 😀
Cam asta e povestea de azi. Mâine nu ştiu ce o să vă mai spun, că s-ar putea să rămân în pană de subiecte, alergând să prind doi iepuri (Sărutul Morţii şi Arkuda), unul dintre ei, fiind trimis urgent către Cella. Mai am vreo zece capitole. Până la întâi august e gata, jur, altfel mă sinucid. În direct, ca doamna Magda =))
Primul accident
Ei bine, de câte ori am ieşit pe stradă m-am rugat, mai mult sau mai puţin, depinde de situaţie: „Te rogggg, nu lovi maşina aia, nici pe aia, nici pe aia. Ei, hai, aia mai merge”. Cam aşa. E o chestie care îmi vine în minte fără să îmi dau seama. Dar, din pacate, niciodată nu m-am rugat să nu lovesc gardul proaspăt pus şi făcut al vreunui om. Normal, ce dracu’ să caut eu în garduri, că în Piteşti nu sunt. Nu, dar nu am calculat şi drumurile la ţară. Şi chiar şi aşa, ce dracu’ să am cu gardul omului?
Aşa am ajuns la ţară cu Jeep-ul, fiind maşină de teren, nu am probleme cu întoarcerea în şanţuri, că doar de aia e maşină de teren. Nu? Să mă ajute la şanţuri, gropi, munţi, chestii grele. Eu am vrut să întorc în şanţ, dar socrul meu a zis să întoarcem în poartă.
Omul abia îşi terminase gardul. Frumos. Pus, vopsit, tot ce trebuie. Dar a uitat un detaliu, aşa că e vina lui. În faţa porţii a făcut un dâmb, roata a scăpat. Maşina s-a oprit în poartă. Poc! Pac! Poc! Mi-a stat inima. Nu, dracu’ s-a gândit la maşină, gardul mă măcina. Staţi liniştiţi, gardul a scăpat. Serios. Nici o problemă. Farul stânga spate, nu, nu a scăpat. Dar nici nu m-a interesat, am plecat mai departe. Mai târziu văzând că maşina argintie era roşie. Da, de la vopsea. Vopseaua s-a luat, zgârieturile au rămas. Farul, aleluia. Iar eu am râs ca proasta. De ce? Dracu’ ştie. M-a amuzat faţa omului cu gardul. Abia îl făcuse săracul, cred că a fost şocat.
Şi acum, ca să trecem peste, plec vreo trei zile. Nu ştiu dacă o să am net unde mă duc. Chiar nu am idee. Nu m-am ocupat eu de cazare şi restul detaliilor, aşa că va fi cu mila. Voi vedea. Dacă nu, Vania se va îngriji de voi. Îi dau eu material de îngrijire, nici o grijă.
Hai, să am drum bun, că plec la patru dimineaţa.
Din netrafic
Dacă vă spun că sunt plecată cu treabă, o să spuneţi că eu mereu sunt plecată cu treabă. Asta este. O să sunaţi, o să mă înjuraţi că nu răspund, dar eu de câte ori să repet că nu vorbesc la mobil când sunt la volan? Mai simplu, lăsaţi un mesaj: „e urgent”, „nu e urgent, dar caută-mă”, „voiam să văd ce faci, dacă poţi, sună”. Chestii din astea. Simple. Nu de alta, dar dacă sună telefonul non-stop, s-ar putea să fiu tentată să-l arunc pe fereastră. Mă rog, paguba nu-i la voi, e la mine, dar blestemele ghiciţi unde?
Şi acum că am lămurit-o pe asta, căci va fi o zi alergătoare cu maşina. Nu ştiu când o să mă opresc. Aşa că e dificil să dau pronostic: „în cinci minute vă sun eu”. Nu merge. E posibil să nici nu aud telefonul, maşina mea totuşi are zgomot de motor. Abia de îmi aud eu gândurile.
De fapt şi de drept, cred că nu aveam nimic inteligent de spus la ora asta. Şi cum subiectul anterior s-a consumat, v-am dat motive de bârfă. Ce treabă am, nu vă spun. Nu de alta, dar v-aţi plictisi teribil. Cert e că am cam multă, s-a adunat de când m-a năpădit lenea. Lenea o fi şi ea o boală? Dacă e cum o tratez?
Să vă spun că nu am mai scris nimic şi că până la ora 00:30 de la 23, cam aşa, m-am plimbat cu maşina prin oraş şi am constatat că mi se poate opri motorul unde nu mi s-a mai oprit până acum? Mă rog, cred că trebuie să mi se oprească peste tot să mă învăţ minte. Oricum, e drăguţ să mergi noaptea prin oraş. Nu e aproape nimeni. Dar nu, nu am depăşit şaizeci. Pur şi simplu nu pot. Nu e autostradă, nu îmi vine să merg ca nebuna. Am acea reţinere că oricând, un nebun, îmi poate sări în faţă. Mai bine să previn, decât să fac vreo nebunie. Oricum, şi să vreau eu, nu vrea piciorul să apese acceleraţia. Nu vrea el. Are o reţinere. O raţiune proprie. Ştiţi cum e, nu? Dacă nu ştiţi vă spun eu. Dreptul meu e căpos. Cu stângul mă înţeleg mai bine.
Una peste alta, tot în aglomeraţie merg mai bine, asta-i cert. E greu să depăşeşti viteza legală cu bară la bară, ce să mai zic de moartea motorului. Ăla nu mai poate muri la câţiva kilometrii la oră. Bine, acum nu spun că dacă văd autostrada nu mă aventurez. Aş vorbi cu păcat şi nu e bine. Dar, e mai bine aşa. Puţină prudenţă nu strică niciodată.
Bun. Cum la ora asta nu am nici cu cine mă certa, nici cu cine mă conversa, o să trag un pui de somn zdravăn. Cică e bine să mai şi dormi. Prea mult nesomn. Ne auzim noi mâine, cum ne-om auzi 😀