Pustiu e viaţă :D

 

Nu mai ştiu care spunea: „Fără poezie, viaţa e pustiu”, un actor, dar care? Am memorie scurtă, doar v-am spus. Iar propoziţia asta m-a bântuit toată ziua. Aviz unui prieten de-al meu: Ar trebui să-i scrii poezii, dar să nu le furi de la Dolea 😀

Pe de altă parte, azi am înjurat mult, foarte mult, aşa cum nu îi stă bine unei doamne, dar, categoric, o face să se simtă mai bine. Să vă povestesc.

Dacă până acum am fost într-un fel de acord cu măsura de-a se ridica maşinile parcate neregulamentar, azi mi-am schimbat total părerea. Ştiţi că Piteştiul are centrul pietonal. Să tot fie vreo cinci kilometrii. Nu, asta e ok. Aşa e de ani de zile. Sigur că dacă ai treabă în centru laşi maşina într-un capăt sau în celălalt şi o iei frumos la pas. Da, dar pentru asta chiar trebuie să ai unde să laşi maşina. Am căutat o jumătate de oră un loc de parcare, chiar şi la distanţă de parcarea de la intrarea pe centrul pietonal, chiar şi pe lateral, şi în paralel şi cum mai doriţi voi. După ce am făcut vreo zece ture fără să obţin nimic, m-am enervat, am oprit maşina pe o trecere de pietoni, lângă bordură, şi am tras aer în piept. Am vrut să urlu, dar nu aveam la cine. Stând acolo să mă calmez, o maşină tocmai a eliberat un loc de parcare. Nu vă spun cum a scârţâit maşina mea şi cum s-a înfipt acolo că nu are sens.

Ideea e că am căutat loc în parcările cu plată, puteam da şi 20 ron pe o oră, nu-mi păsa, eu trebuia să ajung undeva şi nu mai ajungeam. Păi fraţii mei gri, unde puii mei să parchezi dacă nu sunt parcări, că îs şi eu curioasă. Trebuia să mă sinucid ca să mi se facă o astfel de favoare? E bine că avem pasaj subteran pentru pietoni, dar o parcare subterană ce-ar avea? A, dacă nu sunteţi în stare atunci lăsaţi-mă în puii mei să parchez unde pot că mă apucă nervii capului.

Şi culmea, când plecam de unde plecam, am văzut cum era ridicată o maşină suită cu totul pe trotuar. Nu era în drum. Mai daţi-o în pizda mă-sii că nu sunt locuri de parcare, iar trotuarul e o alternativă cât de cât civilizată în lipsă de altceva.  

Ia maşina, du maşina…

Honda mea a trecut la sandale, nu de alta, dar încerc să grăbesc căldura asta prin toate metodele. Pentru a-mi încălţa maşina a trebuit să mă duc să recuperez sandalele din ograda bunicii, acolo unde depozitez eu tot ce nu pot depozita în casă – abia aştept să fie gata biblioteca 😀 . Am luat jeep-ul, pe care, mai întâi, l-am descărcat de tot felul de materiale – nu, nu l-am lovit. Am plecat la ţară, am luat sandalele, m-am jucat cu câinii, rapid venit la Piteşti. Dus roţi, venit luat maşină. Stat schimbat. Şi pe alea de iarnă le-am lăsat acolo, că nu mai eram în stare să mai fac un drum pe autostradă. Nu cu jeep-ul, vreau să zic. Idioţenia de volan trebuie manevrat în toate părţile, că el nu ştie ca la toate maşinile, când îi dai drumul din mână să se îndrepte. Nu, nene, îl îndrepţi tu. Trebuie să fii atent la manevre, că altfel o iei imediat pe arătură şi – normal că se poate mai rău – la o sută douăzeci la oră trepidează. E deja a doua oară în patru zile când sunt nevoită să mă duc la ţară fără maşinuţa mea. Şi a doua oară când toată lumea – mai puţin tirurile şi daciile – mă depăşeşte. Nu se face aşa ceva, sunt o doamnă, ce dracu’.

Aşa că treaba asta cu ia maşina, du maşina, nu prea îmi place. Un beat de poliţai după autostradă era cât pe aici să mă mai şi oprească. Cred că îl băteam, ţinând cont că n-am putut depăşi viteza legală. Adică mă vedeaţi la TV cu chipiul ăluia între dinţi, la ce nervi aveam.

Mno, sper doar că nu mai vrea nimeni să mă treacă pe altă maşină zilele astea, nu de alta dar eu vreau să merg cu maşina, nu cu trotineta. Şi pentru a nu ştiu câta oară sunt convinsă că jeep-ul nu e maşină de oraş. Da, e fenomenal pe munţi, merge bine, e genial, dar în oraş sau pe autostradă mai bine nu.

Cam asta am făcut eu azi. Adică m-am sucit dintr-o maşină în alta. Ce altceva puteam face?

Încredere în soţ, don’le…

Să vă explic. Când mi-am luat maşina, obişnuită fiind pe monştri, adică maşini înalte, care puteau fi parcate pe borduri înalte, printre maşini joase, cu vizibilitate bună, etc, am decis să îi las lui Xreder o cheie de la maşina mea. De ce? Pentru că mă ştiu. Am zis că dacă m-oi enerva vreodată în trafic, mă dau jos şi o dau dracu’ de maşină, aşa că să se ducă să o recupereze. În plus, nu eram sigură că mă voi obişnui cu ea. Bine, toată lumea insista că nu voi şti niciodată să conduc o maşină atât de joasă şi că ar fi trebuit să rămân pe Jeep sau, cel puţin, să-mi cumpăr un Fiat Doblo ca ăla de firmă. Normal, eu căpăţânoasă, nu şi nu. Aşa că atunci când m-am văzut cu maşina în faţa blocului, am început să am dubii. Cu toate că am învăţat să şofez pe jeep, mi se părea că Honda mea e mult mai lată. Mă uitam, la parcarea cu spatele, în laterale de făceam febră la gât. Şi nu eram convinsă că oglinzile îmi arată distanţa reală. Da, de parcări îmi era cel mai teamă, pe stradă mă obişnuisem cât de cât cu ea. Dar oricum, am zis să fie şi cheia de rezervă la un profesionist, să mă scoată din rahat dacă e să mă afund prea mult. Sigur, chiar dacă am intrat – că se mai întâmplă – în câte un răhăţel, m-am descurcat de una singură. Transpirată, nervoasă, adăugând noi înjurături vocabularului meu, dar prea căpoasă pentru a cere ajutor. Aşa că n-a fost niciodată nevoie de cheia de rezervă.

Aseară, al meu X dispare. E chemat la birou că a picat programul contabil, iar unii mai lucrează şi după ora 18, chiar dacă sunt la stat 😉 Între timp cumnata mea mă invită la o cafea. Eu zic „k” şi fug la maşină. La noi în parcare e o nebunie, aşa că dacă nu îţi găseşti maşina din prima, nu e chiar o tragedie. Dar când apeşi pe telecomandă şi îţi dai seama că pur şi simplu nu mai există, începi să te panichezi. Nu, nu m-am gândit la furt, dintr-un motiv simplu. Am doi câini mari care dorm lângă maşina mea, şi e foarte, foarte greu să treci de ei. Unde mai pui că nu e tocmai o maşină uşor de spart şi, revenind la câini, toţi mă simt când ies din casă şi se dau de lângă maşină. Bine, mai e unul mic pe care trebuie să-l scot de sub… Aşa că a picat din start varianta furtului, pentru că lătrătorii mei nu ar fi permis nimănui să se apropie prea mult.

Stând ca tâmpa şi privind fiecare maşină în parte, aud melodia de mai jos la maxim apropiindu-se de mine. Era la final, apoi a început cealaltă melodie. Hmm, ciudat. Având magazie de cd-uri, doar pe Pavarotti îl mai schimb cu Debussy sau alţii, dar cd-urile 4 şi 5 rămân întotdeauna pe poziţii. Ar fi fost chiar culmea ca cineva să aibă un cd, identic cu cd-ul meu 4. Mă rog, nu imposibil, dar oamenii ascultă manele în maşină, să fim serioşi. Când mă întorc, cu un zâmbet drăgălaşi, cu capul ieşit pe fereastra maşinii mele, Xreder.

„Am fost şi eu cu ea la serviciu”.

Înţelegeţi?

Adică, el are maşina lui, pe lângă aia mai are şi un jeep – nu, nu e chiar al nostru, dar ne e dat în folosinţă – unde mai pui un Fiat de la serviciu. Şi el nu a put decât să ia maşina mea, şi să mă facă pe mine să-mi stea inima în loc. Să mă gândesc cum să otrăvesc câinii, dacă într-adevăr vreun hoţ a trecut pe lângă ei, şi toate cele, în condiţiile în care eu nu am cheie nici de la jeep, nici de la maşina lui pe care nu aş conduce-o decât în cazul în care aş fi foarte furioasă pe X.

Explicaţia lui, simplă: „A ta e singura cu „încălţări” de iarnă, nu vezi că ninge?” Pentru asta s-a confiscat cheia de la jeep. Dispare maşina mea, am o rezervă, dar ăla nu e al nostru, aşa că nu mă pot răzbuna pe el băgându-l într-un bloc, iar cheie de la maşina lui nu am obţinut, şi nici rezerva mea nu mi-a înapoiat-o. Bine, a promis că îşi ia „cizme” pentru situaţii de urgenţă şi că nu îmi mai foloseşte maşina fără să îmi ceară aprobare.

Păi dacă nici în soţ nu mai poţi avea încredere, atunci în cine să mai ai? 😀

Se poate şi în trei zile

Am avut la dispoziţie trei zile să mă obişnuiesc cu Honda înainte de-a preda Fiatul cui aparţinea de drept. Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică. Aşa că am mers ca disperata. Ce să vă sunt, sunt happy. Maşina e frumoasă şi în plus are o mie de comenzi vocale. E distractivă, atunci când nu pricepe ceva zice: „Pardon?”. Da, da, telefon pe bluetooth şi, de asemenea, comenzi vocale pentru telefon. Eu îi zic: „Ring cutare” şi ea ring. Se aude în boxe, noroc că nu prea plimb eu pe nimeni cu mine 😛

Desigur, mai are o groază de tâmpenii pe care nu le-am descoperit. La atâtea butoane mai am nevoie de timp să mă prind ce şi cum. Dar e mişto că îi zici să dea drumul la radio sau la cd, aer condiţionat, etc, fără să mai întinzi tu mâinile. Desigur, cine mă vede vorbind cu maşina poate spune la fel de bine că sunt nebună, dar şi ea vorbeşte cu mine 😀 Îmi mai place pielea. E super confortabilă, iar încălzirea în scaune e aproape Dumnezeiască. Faptul că are asistenţă la urcare, pentru mine e o binecuvântare. Urcă singură pe orice deal, nici nu trebuie să o accelerez, desigur, dacă nu mă grăbesc şi de obicei o fac.

Fugeee, da, fuge. La o sută patruzeci de cai şi motor de doi virgulă doi, fuge, credeţi-mă. A fost greu să mă învăţ să o stăpânesc, că se poate şi stăpânii. Să nu credeţi că e după ea. Trapa îmi place. E tocmai bună pentru scotearea fumului de ţigară. În rest, o tin închisă. Şi cu chestia aia de material trasă. Mă obsedează faptul că se uită cerul drept în capul meu 😛 O singură problemă am încă cu ea. Maşina mea are şase trepte, şi încă nu nimeresc din prima marşarierul. Ceea ce mă scoate din sărite. Adică fac eu exerciţii în parcare, dar în trafic tot într-a şasea intră. Căpoasă. N-ai văzut aşa ceva. Mă cert cu ea. Normal. Îi zic: eşti proastă. Şi ea: pardon. Normal, nu ştie decât germană, engleză, italiană, chineză, japoneză şi franceză. Aşa că dacă îi zic în română nu pricepe. Ştiu, ar trebui să înveţe, doar şi-a căpătat cetăţenia română 😀

O altă problemă e cu înscrierea. Mă tot gândesc ce număr să-i aleg. Aşa că am nevoie de un sfat: AG-20-OSM, AG-81-OSM sau AG -20(81)- TLW(Top Level Women) 😀

Să vă văd 😆

Am nevoie de sfaturi

Ei bine, situaţia e cam aşa. Am nişte bani, da, nişte bani, nu puţini, dar nici mulţi. Mă rog, nu îi am, dar o să îi am în momentul oportun. 15 mii euro. Da? Da. Cu banii ăştia nu îmi pot lua maşina pe care mi-o doresc eu. Pentru că aia costă cam 30, iar eu mă pot întinde, maxim, până la 20, că, în afară de ăia de sunt de pomană mai am şi eu 5. Sigur, aţi putea spune pentru încă 10 mii fă împrumut. Nu vreau să fac împrumut, nu vreau leassing. Vreau, pur şi simplu o maşină mai înaltă, dar nu exagerat de înaltă, cu un design drăguţ. Nu cu foarte mulţi cai putere, dar totuşi, nici 70. Pe motorină, care să aibă, cât de cât, confortul necesar condusului. Nu mare lucru, doar atât cât să te simţi şi tu om. Desigur, finanţatorul nu vrea maşină la mâna a doua, aşa că nici nu se pune problema. Mă gândeam la o Kia, e drăguţă, dar nu e înaltă, să fim serioşi. În plus, e destul de ieftină şi are multişoare dotări. Chiar de aş mai pune pe ea, tot nu aş ajunge la 20. Dar, mă întreb eu, cât e de fiabilă? Adică m-o ţine şi pe mine o sută de mii de kilometrii? M-aş îndoi. Voi ve ziceţi?

În banii ăştia ar mai fi opţiuni. Un Jeep Compas pentru America, nou, dar taxele??? Un Fiat Doblo ceva mai bun decât cel pe care-l am acum. Sau un BMW la mâna a doua 😀 , glumesc, desigur. Oricum, ce maşină să îmi iau. Şi vă avertizez, urăsc tot ceea ce seamnă cu break-ul. Urăsc pur şi simplu. Nici măcar nu mă pot apropia de aşa ceva.

Totuşi, ştiţi voi ceva ce m-ar putea ajuta? poate ceva care să fie cât de cât şi în conformitate cu dorinţele mele? Ştiţi? Ştiţi? Plzzzzz. Sunt de-a dreptul disperată. Umblu de la firmă la firmă. Am văzut cam tot ce era de văzut. Cam tot ce avem noi în Piteşti şi zău că avem destule. M-aş băga la un CRV, adică o honda civic în două sau patru uşi, dar depăşesc suma. Şi totuşi, aş vrea ceva mai înalt. Un Jeep de damă e al dracului de scump, şi îmi picase pe volkswagen tiguan, dar deh, e mult, nu mi-l permit. Ador maşina aia, la fel cum ador RAV 4, dar nu se poate şi nu se poate. Vă rooggggg, ajutaţi-mă!!! Sunt disperată. Adică, chiar, ce aş putea să îmi iau? Zău. Ce?

Despre trafic

Am trecut grăbită pe culoarea galben a semaforului. Normal, el m-a văzut. M-a oprit şi cu un zâmbet cretin îmi zice:

– Ai forţat culoarea semaforului.

Am scos maşina din viteză şi am tras frâna de mână. Mi-am pus, cu rapiditate – deja sunt rapidă –, sandalele cu toc. Să nu vadă bulă că sunt desculţă – cu toate că nu cred că există o regulă, dar în fine – şi i-am zis:

– A, nu mai spune. Şi cum anume am forţat culoarea? Ce i-am făcut? Am luat-o cu japca?

– Trebuia să pui frână.

– Am pus, dar trecusem de el. Şi, din câte ştiu eu, pe galben poţi trece, dacă nu ai ocazia să opreşti la timp.

El îşi scoate cascheta şi se scarpină în cap.

– Da, dar aveai timp.

– Cine zice asta?

– Cu cincizeci la oră, ai timp să pui frână.

Argumentul era în favoarea lui. Culmea, îmi înregistrase viteza pe radar. Adică chiar m-a simţit radarul? Se pare că da.

– Bine, am forţat culoarea. Acum ce să mai fac? Să îi cer scuze?

– Eşti impertinentă.

Mă rog, nu era o noutate, dar m-am mulţumit să mă strâmb.

– Îţi iau două puncte pentru chestia asta.

– Mă rog, dacă îţi trebuie ţie. Ia-le. Am şi aşa prea multe.

Începe să scrie procesul verbal. Din când în când, mai trăgea cu ochiul. Se opreşte şi îmi spune:

– Dar ne-am putea înţelege?

Ha, ca să vezi. De parcă dacă aş fi vrut asta nu i-aş fi propus eu.

– Uite care e faza, nu am chef să mă înţeleg cu nimeni. Şi apoi, tu nu ai auzit că e DNA-ul în Piteşti?

S-a înverzit. Nu avea dreptate. Ştiu şi eu că ai voie să treci pe galben în anumite situaţii şi fusese o anumită situaţie. Adică eu nu am văzut galbenul. Mă rog, nici de puncte nu îmi pasă. Dacă îmi păsa mi le recuperam. El se apucă să scrie cu şi mai multă înverşunare procesul verbal. Mi-l bagă în faţă:

– Semnează.

– Stai să citesc, că eu nu semnez ca primarul.

Citesc. Exprimarea era clară „ conducătorul auto… bla… bla… bla… a forţat semaforul”. Ptiu, drace, până acum forţasem culoarea, acum am forţat şi semaforul.

– Nu semnez, îi zic eu.

El se încruntă.

– De ce?

– Asta îmi sună a viol. Sună de parcă aş fi violat semaforul. Nu semnez.

El îşi dă o palmă în cap.

– Măi, duduie…

– Duduie să-i zici cui îţi permite. E dreptul meu să nu semnez.

– Bine, se dă el bătut. Scrie aici că nu eşti de acord cu ce zic eu şi poţi pleca.

Când să scriu, colegul lui îl opreşte pe unu’. Strigă la ăsta:

– Băi, Marcele, l-a luat radarul.

Dobitocul îmi smulge procesul din mână şi-l rupe.

– Ale dracu’ sunteţi voi muierile astea.

Ridic din umeri nepăsătoare.

– Du-te, îmi zice el. Şi ai grijă cum conduci.

Eu mă urc în maşină şi cu drgălăşenie îi zic:

– Vezi că ăla a forţat acceleraţia. I-ai probe biologice.

Omul s-a făcut negru. Cred că îmi mai făcea un proces verbal, dar am demarat. Uitând, din blonzenie, să mă descalţ. Ei, oricum, a fost distractiv. Habar nu am dacă a avut sau nu dreptate. Dar nici că îmi păsa. Mă distrează mai mult să ştiu că am rămas cu puncte. Totuşi, exprimarea lasă de dorit. Vă jur că nu am forţat nici culoarea, nici semaforul. Au stat de bună voie.

Mai târziu, în exces de zel, îi arăt lui Xreder cum am întors eu maşina în mijlocul străzii. Mândră de mine, desigur, încercând de ceva timp să fac chestia asta, că o făceau toţi.

El îmi zice:

– Bine, bine, dar la linia continuă te-ai uitat?

Eu îi spun mirată.

– Mă uit la ea de câţiva ani.

 

Desigur, acest material este un pamflet. Treaba cu linia continuă am păţit-o, dar poliţia încă nu a avut curaj să mă oprească. Sper să nici nu aibă. Cu toate că, din întâmplări adevărate, azi l-a oprit pe boul care tot încerca să mă depăşească pe dreapta. Unde au luat ăştia carnetul? A, da, la Piteşti 😀

 

 

 

 

Despre ce?!

Da, azi am avut examen, rezultatele joi. Ma rog, nu îmi pasă de asta acum, că eu tot nu pricep ce o să fac cu marketingul, dar în fine. Cui îi pasă de fapt? Mâine urmează Hribul, dap, aşa îi zic eu cărţii, cum şi cărţilor lui King le zic Kingul. Nu, nu e o prosteală, dar aşa delimitez eu unele cărţi. O să vă povestesc într-o zi de asta. E o teorie interesantă pentru mintea mea creaţă.

Ca să fie treaba treabă, am să vă spun povestea zilei mele de azi, dar şi cea a zilei de mâine. O să mă întrebaţi cum o să v-o spun pe cea a zilei de mâine. Probabil în acelaşi fel în care două săptămâni am parcat în parcarea profesorilor fără să cred vreo clipă că mă va întreba cineva cu ce drept. Ei sunt de vină. Au barieră. Au ridicat-o mereu. Azi m-au întrebat unde mă duc. Noroc că eram adormită aşa că nu am avut timp să fac faţa aia de şocată. Normal că i-am turnat o minciună, doar nu era să mă duc la parcarea comună, chhh. Dar fiind adormită, am fost şi impasibilă. Aşa că nu s-a citit nimic pe chipul meu. Mă rog, când am plecat, după vreo patru ore, am simţit aşa o jenă, dar mi-a trecut repede. De ce mi-a trecut? Cum de ce? L-am lăsat pe colegul meu la redacţie. Adică în centru. Normal, azi s-au găsit oamenii muncii să schimbe capacele de canal. Aşa că majoritatea străzilor erau mai mult decât aglomerate, circulaţie deviată, etc. Semnalizam să trec pe banda din stânga şi mergeam încet cu ochii în oglinda laterală, nu l-am zărit pe domnul care a oprit în faţa mea, adică a parcat, neregulamentar, în mijlocul străzii. Nu, nu am dat, dar asta că a avut el noroc. Am văzut imediat după ce a trecut nenea ală din spate iar eu m-am băgat pe banda propusă. Colegul meu, transpirat, zice: „Ştii că ai fost la un pas, nu?”. Dap, ştiam.

Am ajuns acasă şi mi s-au întâmplat mai multe lucruri consecutiv. Da, am zis că dorm. Credeţi că am apucat? Nu, nici vorbă. Două lucruri bune mi s-au întâmplat. Pentru unul i-am spus Cellei că o iubesc 😀 Dar momentan nu vă dezvălui. Adică nu până nu e totul bătut în cuie. Dar în principiu… 😀 Da. Apoi, ca un om normal, m-am întâlnit cu finii şi până la şapte nu am mai văzut casa, patul, masa. Dar a fost relaxant, după o veste cam prea bună, trebuia să îmi consum energia. Desigur, aş fi preferat să dorm, dar şi aşa a fost bine.

Mâine ce fac? Treabă. Pe lângă faptul că trebuie să dau gata un scenariu, adică un episod, cincizeci de minute, ştiţi, da? Trebuie să fac şi franceză pentru drept. Asta e altă poveste. Normal că nu v-o spun. Nu, nu e secretă, dar nici interesantă. În principiu cam asta mâine, dar se vor mai ivi, probabil exact când voi dori să pun capul pe pernă 😆 Aaa, era să uit. Vineri plec la mare. Domane fereşte, nu vă ambalaţi, merge şi laptopul. Doar avem internet şi putem comunica imediat după ce apune soarele, că nu mă las dusă aşa. Când e soare, e soare nene 😀 A, nu ştiţi că sunt obsedată de soare? Şi asta în partea a doua. Adică joi, mâine vin cu Hribul aşa cum am promis. Cred că pe seară. Aşa că aveţi ce aştepta pentru că o să vă loviţi de o părere revoluţionară 😉 Dap, am întâlnit şi români care scriu mai bine ca mine. Normal, tot eu sunt cea mai bună, dar să nu mai spuneţi 😀

Somn uşor! Eu cred că sunt în picaj….

 

Mai am si treaba

Iar sunt limitată în timp şi spaţiu. Între un drum cu maşina şi un drum cu piciorul există scrisul, nu scrisul de plăcere, ci cel de trebuinţă. Mă mai trezesc şi gândindu-mă aiurea, neştiind unde sunt şi în ce parte mă îndrept, cu piciorul pe acceleraţie. Noroc că îi mai văd pe pietoni, că maşinile cred că nu mai contează. Am fugit repede de pe un blog pe altul, fără să am ceva anume de spus sau, cel puţin, am fost prea grăbită ca să am şi o idee tocmai bună de pus în aplicare. Mă gândesc doar la asta: două articole trăznite. Cât de trăznite. Desigur, nu reale, cum ar fi horrorscop-ul, habar nu am ce ar trebui să scriu. Habar nu am cum ar trebui să scriu. Apoi mai e machetarea şi învăţatul în sine. Mă disperă nişte grupuri de fonturi, dracu’ să le pieptene, să scrie şi ei cu Times New Roman şi să nu mă mai bată la cap.

Săptămâna trecută am ajuns şi eu din greşeală la un examen. Un lucru am învăţat în facultatea asta, când nu ai idee, aberezi cu stil. Şi a mers, am luat opt şi joi sunt aşteptată la mărire, măcar acum ştiu despre ce e vorba. Ca la nebuni, desigur. De ăla de luni ştiu, deci nu mă ia prin surprindere. Nu de data asta. Mai bine aşa. Oricum, am înnebunit. Începe nebunia. Din examene mă opresc direct la năşit, că aşa parcă îmi e scris, să am cel puţin un năşit pe an, mi se mai întâmplă să am şi două. Hehe, dar să vedeţi când am şi botez şi nuntă în aceeaşi zi. La botez mă amuz că sunt responsabilă de Crezul copilului, dar la cununie nu mai e nimic nou ştiu deja tot procedeul. La botez nu e la toţi preoţii la fel. A, dar şi cununie religioasă deosebită am prins când am fost naşă la Vâlcea. Diferit de Piteşti, cu toate că suntem aproape. A trebuit, bietul preot, să îmi spună fiecare pas, pentru că era altfel. Acum sunt curioasă cum o să fie la Bran. La Bacău am asistat doar la cununia civilă, diferită faţă de cununiile din Piteşti care durează două minute. Acolo a durat un sfert de oră. Cel care mi-a cununat finii avea discurs preoţesc, ceea ce m-a minunat şi m-a surprins plăcut pentru că nu am mai văzut aşa ceva de când mama m-a făcut. A fost frumos, înduioşător, mai rar aşa ceva. În Piteşti te expediază repede, nu au chef de tine, nu îţi explică nimeni că viaţa în doi nu e chiar raiul pe pământ. Din astea.

După năşit, direct la Bulgari. Una după alta, aşa să fie. Să nu mai pot abera pe blog. Sper doar să fie soare, am început să urăsc ploaia. Mă rog, o iubesc când vreau să spăl maşina, că nu e nici dracu’ la spălătorie.

Mai vine şi Xreder cu cereri precum: „pot lua maşina ta azi?”. Ntzzz, de ce? E a mea. Eu o bibilesc, am grijă să fie frumoasă, mereu gata de drum, să nu ne facem de râs în trafic. Mai bine râde maşina mea de celelalte, nu ele de noi. Una peste alta, luni vor pleca şi cărţile spre destinatarii lor. Nu, nu am uitat, doar că nu am avut timp şi nu am vrut să fac iar o nefăcută cum am făcut cu elfa roşcată. Aşa că azi le-am scris frumos, mi-am scos adresele şi i le-am înmânat personei responsabile de trimis colete. Mai am de făcut un drum şi apoi mă apuc de scris articole trăznite. Cât de trăznite îmi vor ieşi, Dumnezeu cu mila. Mai trebuie să învăţ şi răhăţelul ăla de program până luni. Ce? Nu se vede că am treabă? Uşor credeţi că îmi este cu gânditul în trafic, gânditul acasă şi la şcoală? Nu, nu îmi este. Că doar şi Crina a zis că nu mai poate gândi, acum de ce aş fi eu mai cu moţ? Nu sunt.

Şi aţi văzut cum este, când nu ai timp să le scrii pe ale tale, atunci parcă le-ai scrie mai cu foc. Când ai timp, nu ai nici un chef de ele. Ziceţi voi dacă lumea asta e dreaptă 😀 În plus mă omoară şi vremea asta. Îmi e somn mai tot timpul, parcă aş fi zombi. După drumul ăla să lucrez sau să dorm? Eh, lasă, văd eu la timpul potrivit.

Acum vă las, şi aşa am vorbit cam mult. Experienţele din trafic cu altă ocazie, astăzi nu am chef de ele. Mă rog, azi nici nu am avut, dar au rămas din urmă. Normal, sunt începător, totul mi se pare surprinzător, dar mai surprinzător e că eu nu-mi cunosc oraşul şi în cea mai complicată intersecţie din oraş, ăia tot schimbă semnele. Azi cedezi, mâine ai prioritate. De ce nu s-or hotărî odată? Că prea îmi complică viaţa cu treaba asta.

Bine, tac! 😀