Ce mai zi…

Şi mă văitam că sunt puturoasă. Sunt, cum să nu fiu, dar ziua de azi m-a scos forţat din lene. De la descoperirea şocantă că asigurarea obligatorie a maşinii expiră mâine, până la faptul că pe 29 trebuie să duc maşina la revizie, eheee. Da. Am făcut două asigurări, că a lui Xreder expirase din toamna trecută 😀 şi m-am dus să-mi programez şi maşina la revizie. Surpriza mi-a fost mare, mi-au băgat-o pe loc. Mişto a fost că eu am dus-o super prăfuită, iar ei mi-au dat-o super curată. Nu ştiam că în revizie intră şi spălarea maşinii. Nu că m-aş fi supărat, sigur că nu. Doar că am rămas surprinsă. Celelalte două maşini, firme diferite, de câte ori le-am dus la revizie tot murdare mi le-au dat. De aia îmi plac ăştia de la Honda. În plus sunt parolişti. Au zis două ore, păi două în cap au fost. Şi nici nu mi-au băgat chestii în plus. Mă rog, cred că i-aş fi bătut, eu ştiam sigur că maşina mea merge ca unsă.

Sigur, ca să treacă timpul am pus mâna pe o carte: „Nuntă în decembrie” de Anita Shreve. Cu toate că nu mă omor după genul siropos de lectură, cartea m-a prins. Şi aproape că m-am enervat când mi s-a spus că maşina e gata.

De ce să fie gata? Tocmai când am terminat cu conturarea personajelor şi eram pe cale să intru în acţiune. Damn. Da, cam o sută de pagini faceţi cunoştinţă cu personajele. În detaliu, lucru care te prinde bine.

Mândră de mine am venit acasă, unde am avut parte de trei decese. Sigur, peştii. Nu înţeleg ce au în ultimul timp de mor pe capete. Culmea, mor ăia rezistenţi şi ăia de ar fi trebuit să fie foarte sensibili nu dau nici un semn de ducă. Ce pe invers e viaţa asta.

Şi mâine ce o mai fi? Sigur, voi vedea eu. Probabil se va mai ivi ceva. Până în ziua de salariu, dacă o ţin ca azi, o să chiţăi pe la porţile cunoştinţelor să-mi dea o bucată de pâine 😀 Noroc că pot mânca la Zahana pe datorie.

Crina ce o fi făcând?

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?