Arhive pe etichete: Merlin
Oficial…
Aş putea spune că-mi merge bine. Oficial chiar e adevărat, neoficial e o altă poveste. N-am chef să o spun. Spun doar că am revenit la povestirea aia a mea ce face parte din seria „Crime perfecte” şi anume „Dincolo de oglindă”. A doua poveste din serie ar fi „Miercuri o sa mori”. Ambele au teme psihologice puternice şi ceva horror strecurat din întâmplare 😀 Prima are acţiunea în Viena, a doua în Bucureşti. Nu, nu au legătură. Personaje diferite, poveşti diferite. Dar, oarecum, ambele se bazează pe poveşti de dragoste reale şi pe personaje principale bine schiţate într-o nebunie ce s-ar putea să nu fie nebunie. Oamenii mor în cărţile astea, dar nu sunt neapărat crime sau sunt? Habar nu am. Nici măcar n-aş şti să încadrez cărţile astea într-un gen anume. Nu pot să îmi închipui ce le-ar înveli cum trebuie. Poate o simplă colecţie de Literatură ar fi suficientă. Habar nu am.
Dar de un lucru sunt aproape sigură. Azi, pe un ton oficial – hmmm – am fost anunţată că în septembrie o să apară „Regina elfă”. Eeee, prrr… ce entuziastă sunt. Se vede, da?
Important e că până în martie trebuie să termin o altă carte cu Lala, şi trebuie să vă anunţ că m-am schimbat radical. Acţiunea nu se mai petrece în Ibiza, iar cartea va merge foarte mult pe stilul Christie. Aaa, da, acţiunea se va petrece la Bran şi vor fi enorm de multe personaje reale. Da, unele vor muri, altele vor fi cele ce au ucis. Dar sunt sigură că prietenii mei reali se vor amuza, în nici un caz nu se vor supăra. Cred că jumătate din bloggosferă se va aduna. Şi numai prietenii mei cei mai speciali. Aşa că dacă ştiţi că nu sunteţi aşa speciali, nu speraţi şi nu mă mituiţi, nu are sens. Fiţi fericiţi că am un moment de sinceritate maximă. Şi nu, încă nu vă dau nume pentru că n-am chef. Ideea s-a conturat în avion, în drumul spre România. Asta este, Ibiza pe mai târziu. Mai la anul. „Omoară-l pe preşedinte” probabil că va avea locaţia tot în România. Această cartea pe care o am acum în cap se va numi Massage Room. Vă las să vă gândiţi de ce 😀
În momentul ăsta mă chinui cu o piesă de teatru. E culmea. Când închid ochii şi mă gândesc la personaje, la replici, îmi iese de minune, când o pun pe hârtie e un dezastru total. De ce dracu’? sunt absolut nerovoasă din pricina asta. Mă scoate din minţi. Din minţile minţilor. Tot acum lucrez la o mică povestire SF, ştiu, va fi o porcărie, dar mă roade. Se numeşte „Tabăra lui Unu”. Ideea e drăguţă, dar nu îmi iese nici moartă. În fine, vom vedea ce dracu’ va fi. Ce mult înjur azi. Aşa îmi trebuie dacă ies în traficul din Piteşti.
Bine, nu vă mai plictisesc. Mâine vă spun de ce sunt extrem de încrezută, dacă nu uit.
La asta lucrez…
Povestea unei amintiri…
Au fost vremuri în care femeile rămâneau însărcinate cu îngeri. Vremuri de desfrâu, desigur, uitate sau, mai degrabă, lăsate sub tăcere. Şi vremurile astea, în care femeile sunt aşa cum sunt. Unele într-un fel, altele în altul. Fiecare cu felul ei.
Aş fi vrut să spun că Maria mea, nu, nu a mea, căci nu mi-a fost dată niciodată, a trăit în vremurile în care faraoni ar fi putut să se închine la picioarele ei. În timpurile în care ar fi fost declarată vrăjitoare, doar pentru că prinvind-o în ochi îţi răpea inima. Dar Maria nu a trăit atunci, nici chiar acum, ci pe la mijloc. Atunci când lumea era deja eretică, iar dragostea se striga în gura mare. Dar nu, ea nu a strigat nimic. Dormea cu Decameronul strâns la piept şi uneori plângea.
Maria n-a iubit. Nu a ştiu cum sau nu a găsit pe cine. Nimeni nu a reuşit să-i pătrundă în suflet. Cu toatea astea, atunci când a plecat, mult prea târziu pentru a mai simţi ceva, mi-a mărturisit.
Era măritată deja când m-am mutat pe strada ei. Plopii abia îşi întindeau crăcile şi îşi scuturau ultimele amintiri ale iernii. Ea stătea acolo, pe prispă – nu, e mult spus, nu pe prispă, pe trepte. Căci vila victoriană nu poate fi asemuită cu o căsuţă oarecare de te miri unde. Stătea acolo şi privea spre niciunde gândidu-se la nimic. Până şi glasul îi era linişte, iar ochii aveau o tristeţe anume, o durere pe care, poate, nici chiar ea nu o înţelegea.
Poate că nu era cu adevărat frumoasă, dar, cu toate astea, toţi o doreau. Era ceva în ea, ceva ce nici un bărbat nu putea înţelege. Era durerea, poate tăcerea…
Citea Maria, citea mult şi visa cu ochii deschişi, şi uneori făcea dragoste, acolo, în patul conjugal ce nu îi adusese niciodată fericirea. Cu toate astea, nu a cerut nimic. Până într-o zi.
Mergeau agale, braţ la braţ, pe bulevardul mare şi larg al unui Bucureşti apus, ascuns acum printre gropi şi gunoaie. El era ziarist, adică soţul. Unul respectabil. Scria la „Flacăra” şi câştiga cam cât un ministru al zilelor noastre. Era un om respectabil. Avea mulţi prieteni, sinceri sau nu, ca fiecare. Multe femei îl doreau, iar el, ca orice păcătos, mai cădea din când în când, în acea capcană răpitoare. Dar ei nu îi păsa. Maria nu îi reproşa nimic, uneori, aveam impresia că nici nu o interesa.
În seara aceea un domn l-a abordat pe distinsul domn Sergiu. Un domn trecut de patruzeci de ani, ce încă nu îşi arăta vârsta. Avea o barbă tunsă scurt, în antiteză cu cea a lui Sergiu care era lungă şi bine îngrijită, făcându-l, uneori, să treacă drept preot. Bărbatul i-a vorbit agitat şi i l-a răpit Mariei pe bunul ei soţ. Ea n-a făcut nimic. A rămas acolo, în mijlocul bulevardului privind pierdută undeva în sufletul ei sau în cel oraşului. Când Serigu s-a întors, ea nu l-a întrebat nimic. Dar alături de noul său prieten s-au îndreptat spre casă. Sergiu era agitat.
– E noul meu şef, i-a explicat Sergiu mai târiu în acea seară. Brad a făcut infarct azi dimineaţă. Vladimir a fost numit în locul lui.
Ea doar a dat din cap acceptându-i povestea. Nu o interesa cu adevărat. Ar fi vrut să dispară în singurătatea ei. Să rămână alături de iubitul ce şi-l crease în gând. Bărbatul perfect. Cel ce ar fi putut să o salveze de orice, poate chiar şi de ea. Dar el, cel imaginar, nu o putea salva, iar realitatea o speria, mai ales că nu îi putea simţi atingerea, sărutările, protecţia.
Au trecut doi ani într-o tăcere mormântală. Vecina mea, Maria, îmi zâmbea uneori sub formă de salut, dar totul era linişte. Casa lor era linişte, iubirea le era linişte. Doar ochii perfizi ai lui Vladimir erau gălăgie, iar ea ştia.
Mi-a spus atunci:
– Vladimir e singur, la fel ca mine.
– E singur că e divorţat, am certat-o eu.
– Nu înţelegi singurătatea, mi-a reproşat ea. Dar fără să ridice glasul. Ci cu acea calmitate plină de tristeţe şi durere.
– Dar el are multe iubite, multe şi tinere, am spus scârbit.
…..
De atunci s-au întâmplat multe, dar ce îmi e un lucru, într-o zi, Maria mea, a căzut în braţele lui Vladimir. Sau el a căzut, pentru că Vladimir a iubit-o mai mult decât, trebuie să recunosc, aş fi putut să o fac eu.
Ce s-a întâmplat cu Maria? Multe. Povestea este 80% reală. Unele lucrui încă nu s-au întâmplat, dar, cunoscând-o pe Maria cea adevărată, ştiu că îşi vor avea finalitate. De multe ori mi-a spus cum se va termina povestea ei. Da, Maria trăieşte. Este încă tânără, adică a trecut de 55 ani. Încă mai poate visa, dar spune că niciodată nu a fost liberă. Locurile şi unele personaje sunt inspirate din realitate, dar nu sunt 😀
Da, la asta lucrez acum. Pentru că azi mi-am amintit de ea, aşa cum mi-am amintit şi de mine 😉
Dar, pentru a ieşi din melancolie, poftiţi tortul!
Dacă nu mor de bună voie…
… sigur mă omoară Tritonicii 😀
No, nu v-am spus eu că până pe 17 iunie sunt liberă ca o pasăre călătoare? Ba v-am spus. Dar ştiţi ce au zis cei mai sus menţionaţi? Că ar trebui să îmi bag minţile în cap. Cică pauzele nu sunt pentru mine. Am treabă eu. Dacă Iulia îmi tot face rost de interviuri şi colaborări, care îmi par ok, Andreea şi Bogdan s-au gândit că n-am văzut de ceva timp Bucureştiul. Aşa că au zis că până în iunie e mult, mult timp şi nu mai au pe cine chinui 😀 Şi în felul acesta m-am ales cu o lansare la Muzeul Bucureştiului pe 28 mai. Cică e din aia cu tămbălău. M-am dus, că tare bună sunt să vorbesc în public. Pot să fug de acum din ţară 😛
Şi dacă nu mă omoară Tritonicii, găseşte Lucia un motiv pentru care să o facă. Găseşte întotdeauna 😀 Aşadar, punem pariu că nu rezist până la sfârşitul anului? Ori unul, ori celălalt, tot îmi va face cunoştinţă cu viaţa de apoi. Asta dacă nu mă fofilez eu bine. Că şi Vânturache al lui Pratchett a păcălit moartea de câteva ori, dar el era vrăjitor. Bine, şi eu sunt Merlin 😉
Până atunci, dragi piteşteni, nu uitaţi de concursul lui Dumis. Am văzut că au participat câţiva: Geocer, care a scris o poveste chiar mişto, Ioana, la care mă voi instala imediat şi Aceeaşi Eu. Ei, mai e timp şi pentru restul. Oricum, câştigătorilor le dau şi cafeaua 😀 Condiţia e să vină la cafea să-şi ridice premiul, că doar nu aşa degeaba 😉 Să ne cunoaştem, să vorbim, să nu mai beau cafeaua singură, normal 😆
Un premiu de consolare l-a câştigat deja Iulian, cel mai vechi om de la Zahana, şi cel mai profesor, adică pe bune profesor, nu la mişto.
Hai gata că am de citit şi întâlnire cu tata la cafea. Am vorbit destul 😉
Dacă tac rămân mută?
Mă tot gândesc de vreo două săptămâni – linişte, vin şi cu poveşti belgiene, nu mă stresaţi. După cum spuneam: gândesc! Ceea ce e destul de rar, dar suficient de intens 😀
Nu, ar trebui să încep aşa: Bună, sunt Oana şi sunt nebună! Voi ar trebui să răspundeţi: Bună, Oana! Ceea ce, inevitabil, înseamnă că suferiţi de aceeaşi boală ca şi mine. Dar din moment ce vă tot adunaţi pe blogul ăsta nu pot avea pretenţii 😆
Ei bine, într-un fel am terminat „Indicii anatomice”. Chiar acum n-am chef de toate complicaţiile aferente, mai ales că urmează să mă tot fâţâii. Marţi la Iulia Haşdeu, vineri la Iaşi… şi Dumnezeu mai ştie pe unde apoi. Şi până în noiembrie-decembrie e suficient timp de şlefuit şi toate cele. Dar voiam să vă redau o scrisoare, exact aşa cum mi-a fost trimisă:
„ Doamna mea sau domnul meu,
Mă numeam Alex, în anul 2010 aveam treizeci şi şapte de ani. Când abia mă stabilisem la casa mea, alături de cea mai frumoasă femeie din lume, am fost ucis. Locuiam în România, Bucureşti, acum, în timpul în care scriu, ţara aceasta nici nu există. Poate vă vine greu să credeţi, dar m-am reîncarnat în anul 850 înainte de Hristos şi sunt alături de Homer. Greu de crezut, ştiu. Acum am treizeci şi doi de ani, iar în urmă cu zece zile m-a lovit un fulger. Atunci mi-am amintit tot. Viaţa mea anterioară, căreia îmi vine să îi zic „viitoare”. Ştiu cine m-a ucis şi încerc să găsesc o cale de-a transmite un mesaj în anul 2010, în ziua morţii mele. Un mesaj pe care soţia mea să-l găsească. Vreau ca asasinul meu să fie pedepsit. Sunt conştient că de aici nu voi scăpa decât prin moarte. Dar oare oamenii nu se reîncarnează în viitor? Cum am ajuns tocmai eu în trecut? Şi încă unul atât de îndepărtat? Şi cum să fac să nu schimb istoria? Oare voi reuşi? Încă nu ştiu ce e mai important pentru mine. E greu să trăieşti într-un timp atât de îndepărtat având amintiri atât de proaspete despre un alt fel de viaţă. Nu încerc să scap de ceea ce mi s-a dat, dar nici nu vreau să rămân un caz nerezolvat al secolului douăzeci şi unu. Şi ce e cel mai rău? Doar pe mine mă pot baza”.
Vedeţi? Pur şi simplu nu m-am putut abţine 😀 Dacă tăceam, cred că rămâneam mută pentru totdeauna.
Fără cuvinte
Am rămas fără cuvinte, aşa că vă dau o poză. Scrie pe ea cui aparţine. Eu sunt îndrăgostită de colecţia asta. Le-aş viziona la nesfârşit. Dar eu sunt sadică, voi sunteţi normali. Asta-i viaţa! 😀
Obosită, dar fericită
„Indicii anatomice” şi-a luat povestea în propriile mâini. În sfârşit, personajele au început să se lase descusute. În sfârşit, autorul a reuşit să-şi dea seama, pe jumătate, ce îşi doresc personajele. Astăzi am muncit mult, am gândit mult şi am asudat mult. Dar cele două capitole ce mi-au ieşit din degete m-au mulţumit. În sfârşit, am şi eu o mulţumire pe ziua de azi. Că tare proastă zi avui în rest 🙂
Ei bine, pentru cei curioşi cu privire la turneul liceean ce va avea loc vă rog să citiţi. Doar am dat link, nu?
No, atât pentru moment, acum am nevoie de somn.
P.S: Mâine îmi iau liber până seara târziu 😀
Oana Stoica Mujea 