Post in 10 pasi

23826

 PASUL 1.

Ce o fi aşa greu să scrii ultimile cinci pagini? Mă întreb de două zile. Da, stau în faţa calculatorului. Am word-ul deschis, acolo unde trebuie el să fie deschis, şi totuşi stau şi mă uit ca tâmpita. Mai fac un joc de whist, mai scriu trei cuvinte, mai dau drumul la tv, mai scriu trei cuvinte. Printre aflu că de săptămâna viitoare trebuie să asist la nişte ore, la un liceu. De parcă eu de asta aş avea timp, şi totuşi nu am de ales, aşa că o să mă duc, ce să fac? N-am de ales şi când n-am, n-am.

Uneori mă uit capie la Dinastiile mele. Ştiţi voi, cărţile în sine, nu blogul – pe care, apropo, momentan nu ştiu ce să scriu. Îmi zic, timid, că mai am de scris doar cinci cărţi din serie. Doar cinci, vă daţi seama? Când eu mă chinui la o cărticică de vreo două luni. Doamne. Nu îmi dau seama dacă sunt în criză sau doar în lene. Oricum, contează prea puţin. Sigur alea cinci pagini se vor termina până la urmă. Altfel de ce mă mai numesc scriitor? Trebuie să mă forţez puţin, eu pe mine. Aşa e normal, să mă chinui. Să storc tot din creierul meu. Abia aştept să încep dark fantasy-ul. Am o mie de idei şi sunt încântată de-a dreptul.

PASUL2.

Mă uit şi eu pe bloguri, ca oamenii. Şi îmi dau seama că tot eu sunt de vină pentru că lumea se clatină. Cel puţin Darius a înţeles asta ( desigur, voiam să-i dau link, să nu mai plângă 😀 ) Aşa că am luat o hotărâre, să îi las pe toţi bloggeri să dea vina pe mine. Nu aveţi trafic, sunteţi frustraţi, aveţi o durere în dos. Ok, eu îs de vină. Vreau să fiu de vină, îmi place să viu vinovată. Ba chiar mă simt bine. Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru că puteţi da vina pe cineva. Probabil că eu o să dau vina pe Piţi, mi se pare logic aşa.

PASUL3.

Nu, Corina, nu mi-au trecut nervii după alegerile de duminică. Sunt încă în stare de nestare. Îmi dau seama că Băse a manipulat şi legea asta în aşa fel încât să poate juca el cum doreşte, iar doamna Udrea tot analfabetă rămâne 😀 Am un regret profund. Nu ştiu, o stare tâmpită după votul ăsta. Oh, ştiu, de aia nu sunt în stare să scriu ultimile cinci pagini, pot da vina pe politică? 😛

PASUL4.

Azi m-am gândit să fac nişte vrăji. De aia nu le merge unora bine, pentru că umblu cu moşmoande. Bebe mi-a adus o carte de vrăji, pe lângă cea de Tarot. Aşa am aflat că pot face vrăji combinate cu tarotul. Aşa-mi place să mă cac în fericirea unora încât am început să jubilez doar la gândul că voi face o vrajă mică. Aşadar, dacă simţiţi că aveţi limbrici, stări proaste, indispoziţii, trebuie să ştiţi că eu sunt de vină. Desigur, fac vrăji. Ceea ce se combină cu o stare acută de schizofrenie. Dar eu sunt fericită. Zău că sunt. Mă cam doare capul la ora asta, dar va trece el, altfel sunt pregătită să mă pocnesc, aşa cum e normal să o fac.

PASUL5.

Mă întreb: Cella, unde ai dispărut? Eşti bine?

PASUL6.

Pentru întrebări suplimentare vă rog contactaţi serviciul clienţi. Eu nu sunt birou de informaţii. Ok? Dacă am deranjat pe cineva mă bucur, dacă nu, mă bucur oricum.

PASUL7.

Gabi, hai să facem o coaliţie ceva. Nu ştiu, orice fel de coaliţie. Simt nevoia de-a revoluţiona blogosfera. Să îi dăm foc? 😀

PASUL8.

Pentru înjurături suplimentare, vă rog să verificaţi spamul. Trebuie să anunţ că am semimoderare, datorită Crinei care mi-a salvat blogul în timp ce eu înjuram netul. Aşa că dacă nu vă regăsiţi comentariul, mă scuzaţi. O să vi-l regăsiţi imediat ce dau drumul calculatorului. Din păcate cred că cei care nu au mai comentat de mult, vor intra la moderare. Aşa că nu vă speriaţi, e exclusiv pentru frustraţi.

PASUL9.

Mă simt bine în pielea mea. În pantofii mei cu tocuri cui, în hainele mele, foarte lungi sau foarte scurte. În lumea mea, foarte îngustă. Şi, cel mai bine, mă simt departe de falşii prieteni. Lucru pentru care cred că trebuie să mulţumesc, dar încă nu sunt hotărâtă cui 😀 Mă ajută cineva? Presupun că nu.

PASUL10.

Dacă aţi ajuns până aici, serios, înseamnă că nu aveţi treabă acasă şi aţi stat să citiţi toate prostiile înşirate de mine. Citiţi ceva, lăsaţi netul, nu aţi auzit că prosteşte? 😆

Desigur, era o glumă.

Nimic, dar totusi intalnire

Dacă mă credeţi sau nu, nu mai am nimic interesant de spus. Am stagnat. Nu mă prind care e cauza. Aş putea să vă vorbesc despre câteva cărţi, dar m-a lăsat inspiraţia. Aş putea să vă spun despre traficul din Piteşti, dar mă doare mintea şi aşa. Aş putea să vă spun multe, dar nu am nici o tragere de inimă spre nimic.

Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine o să vă spun despre întâlnirea bloggerilor piteşteni. Adică ne întâlnim. Din câte am înţeles vor veni şi din Bucureşti. Dumis mi-a dat şi o sarcină, să moderez discuţia dintre noi şi presă. Denis, te invit, detaliile le afli mai târziu, că nici eu nu le ştiu pe toate 😀 E prima întâlnire de acest gen la care am ceva timp pentru a mă prezenta. Am o mare îndoială că voi putea sta ore întregi, dar voi rămâne atât cât să-mi fac treaba 😉 Nu de alta, dar sâmbătă e Sf. Nicolae. Adică vine moş Nicolae. Aţi înţeles voi, iar eu am o nepoată pe care vreau să o vizitez. Desigur, în haine de moş 😛

Din ultimile detalii aflu, totuşi, că întâlnirea va fi în sala de conferinţe a hotelului Muntenia. La ora 14:30. Cam dimineaţă 😀 Staţi cu ochii pe Dumis pentru că joi vă va da toate delatiile.

Bine, mai mult iar nu ştiu ce să spun. Aş putea vorbi despre… mda, mai bine mă pun pe dormit că n-am nici o idee coerentă cu singurul neuron rămas în viaţă.

O, desigur, vă miraţi? Vania şi-a şters iar blogul. Mi se pare normal!

Adevărul e că…

… îmi e prea lene să gândesc. Adică gândesc oricum, dar aşa, la mişto. Vine de la sine. O fi vreo boală? Nu mai poţi sta liniştit pe lumea asta fără să gândeşti? Zău, e o întrebare de bun simţ. Adică, eu n-am chef să gândesc, şi totuşi, creierul meu o face, cu toate că eu opun rezistenţă.

Adevărul e că îmi e prea lene să răspund commenturilor. Nu că nu aş gândi, doar v-am explicat procesul. Neuronul meu se încăpăţânează s-o facă, de parcă i-ar fi frică că-l concediez dacă intră în stand by. Cu toate că eu i-aş fi recunoscătoare, dar el crede că îl testez. Cu toate astea, nu răspund pentru că, deşi gândesc, nu o fac inteligent. Şi de cât să nu răspund inteligent, mai punem la socoteală şi lenea, ei bine, mai bine nu răspund. Mai trag cu ochiul ce-i drept. Mă mai mănâncă limba, dar îmi e prea lene să-mi descleştez degetele (deştele, vorba cuiva). Şi dacă tot îmi e atât de lene şi încă sunt în covalenşcenţă, m-am gândit eu că un raid la coafor nu mi-ar strica. Cel puţin acolo, cu bârfă sau nu, nu trebuie să-mi pun neuronul la grea încercare. Adică, oricum nu se prinde nimeni că azi nu sunt inteligentă. Pot foarte bine să dau din cap şi să am privirea inteligentă. Ştiţi voi, ca inginerii. Păi doar sunt inginer. Cu privirea inteligentă am terminat facultatea, doar nu vă închipuiţi că am ieşit şi cu ceva în creier.

O, desigur, staţi o clipă. Când am dat licenţa creierul meu era în vacanţă. Atunci mi-am concediat neuronii. Dar a mai rămas unul, agăţându-se de mine cu disperare. Zici că suntem rude şi alta nu.

Mă enervează şi timpul. Nu înţeleg eu de ce azi e cald, când, foarte bine, ieri era frig. Trecusem şi eu la cizme, ca tot omul cu ceva raţiune. Desigur, azi iar trec la ghete. Mă credeţi sau nu, preferam cizmele. Doar am dat o grămadă de bani pe ele, dar nu le pot etala. O mai exista vreun adevăr pe undeva, dar, din câte văd eu, singurul şi dedicatul meu neuron, pur şi simplu nu mai are chef nici el. Îl înţeleg. S-o fi săturat să se zbată singur într-un spaţiu stingher. El decide, el execută. Încet, încet intră în repaus. Nu că mi-ar părea rău. La condus nu-l folosesc. Aici e cu legea junglei, instinct de supravieţuire, chestii din astea, fără legătură cu gânditul. Deci, la fel de bine, pot să… Despre ce vorbeam? Hei, mă poate scoate şi pe mine cineva din negura asta? Unde îmi e neuronul? Oh, ce frumos, se stinge lumina…

Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀
 

 

Din gândul lui Merlin

Uneori se naşte acea poveste a unui vis. Alteori moare înainte de-a fi început să se nască. Este simplu. Visele noastre le trăim pe pielea noastră şi, oricât ar încerca ceilalţi, nu pot avea aceleaşi sentimente vis-a-vis de ceea ce face noi, ce visăm noi.
Vorbeam ieri cu cineva. Cineva care nu înţelege cum poţi trăi scriind. I-am spus:
– Îmi e indiferent, chiar dacă nu mă citeşte nimeni, nu o să poţi înţelege niciodată, ce linişte, ce fericire, ce tresărire e în sufletul meu atunci când creez ceva.
– Da, dar ar trebui să te citească lumea.
– Contează prea puţin atunci când tu ca persoană nu ai nevoie decât de tastele tale. De gândurile şi visele tale. E tot ceea ce contează. Liniştea aceea sufletească. Lucrul acela care îţi dă speranţă. Putere. Lumea pe care tu o creezi. Lumea în care tu trăieşti. E la fel ca lumea asta, cu bune şi cu rele, dar pe mine mă înalţă, mă face să mă simt deosebită. Şi, în plus, acolo nu sunt singură.
– Dar nici aici nu eşti.
– Greşit. Aici e greu să înţeleagă cineva ce simt. Sunt prea puţine sentimente exprimate, iar, singuratate constă tocmai în asta. Degeaba îţi explic ţie sau altcuiva că eu sunt fericită acolo, în poveştile mele, pentru că nu veţi reuşi niciodată să înţelegeţi. Asta este ca şi cum aş vorbi singură. Ceilalţi mă ascultă, dar nu pricep nimic. Am două vieţi. Una le-o ofer celorlalţi, dar cealaltă e doar a mea. Aşa cum ne naştem singuri şi murim singuri, cam în acelaşi fel e şi aici. Doar că, în lumea mea, în ceea ce scriu, nu sunt singură. Şi nu voi fi niciodată. Întotdeauna va fi cineva acolo asemeni mie, care să îmi dea un strop de magie. Un strop de înţelegere.
Şi azi doar plouă. Şi fiecare picătură de ploaie îmi e seamăn. Apare şi dispare înghiţită de pământ, aşa cum o să dispar şi eu. E rece, e trist. Cerul îşi plânge suferinţele. Eu doar mă gândesc. Dacă el plânge, dacă eu plâng, asta înseamnă că el îmi e prieten. El mă ocrotoşte şi mă învăluie în lacrimile-i reci. El îşi scria propria durere, eu o scriu pe-a altora. Şi totuşi, ambii scriem. Poate că nici unul dintre noi nu va rămâne, dar ambii suntem fericiţi în felul ăsta. Ne scriem gândurile pe asfaltul rece.

Povestiri din criptă

Da, e pasiunea mea, munca mea, visul meu, realizarea mea, ei bine, e tot ce mă reprezintă. Cum ce? Scrisul? Probabil că de nu aş mai putea scrie, dintr-un motiv sau altul, fără să stau pe gânduri, m-aş sinucide. Da, da, vorbesc serios. Şi nu, nu dă rezultat tratamentul psihaitric, dar mă simt bine 😀 Ei bine, cu tratament sau fără, dacă nu aş mai putea să fac ceea ce reprezintă singura mea ambiţie, plăcere şi voinţă, aş face-o fără regrete. Singurul regret, poate, ar fi acela că nu am scris tot ceea ce mi-a trecut prin cap. Dar, până la urmă, cred că şi de o fi să mor de bătrâneţe, tot voi avea regretul ăsta.
Acum că îmi cunoaşteţi în totalitate secretul sufletului, ceea ce o să vă spun o să vă sperie. Aşadar, am o pisică, să-i zicem Piţi. Xreder îi mai zice şi Lao Ţ, dar asta e o altă poveste. O poveste cu mai multe tăişuri, că iar ne certăm pe testul de maternitate. Încă nu am stabilit dacă băiatul e al meu sau e dintr-o căsătorie anterioară. Poate vom face testul până la urmă, poate nu. Oricum, animalul mă recunoaşte de mamă, când are chef, normal.
Pisica mea, da, nu e normală. Cum adică nu e normală? Păi vă zic eu cum. Nu se freacă de picioarele nimănui, aşa cum zicea Trexel. Nu. Mai bine se sinucide în direct la OTV decât să se dea bine pe lângă noi. E drept, atunci când ne iubeşte, ne dă câte un cap în gură. Lucru interpretabil. Eu, totuşi, cred că şi-a adus aminte că nu ne-a pedepsit cu vreun prilej anume. X susţine că e drăgăstos. O fi, DAR ÎMI SCOATE DINŢII ÎN FELUL ĂSTA. Ei, asta nu ar fi nimic. Dar cum e să vă treziţi dimineaţa cu părul sculat şi perfect lins într-o poziţie anume? Cum să fie? Treci şi îţi speli capul că nu ai de ales. Nici mâncare nu cere. Asta nu ştiu cum vine. Ale lui tata cer tot timpul. Ăsta nu. Dacă îi dai, bine, dacă nu nu-i o problemă. Dar şi când îi dai, dacă nu îi convine, măgarul îngroapă farfuria. Ştiţi voi, ca şi cum şi-ar îngropa nevoile. Se uită la tine şi parcă zice: „Ăsta e cel mai scump produs după piaţă”. Oh, da, îţi vine să-i dai una exact acolo unde-l doare pe un bărbat mai cu foc. Parcă are un contor de preţuri. Nu e cel mai scump produs, nici vorbă să pună gura.
Are şi avantajele lui. Cu toate că are şapte ani, încă se mai joacă. Uneori, încă mă mai zgârie. Sau, ca să fie un domn, îţi dă o lăboaie, fără să scoată ghearele, de te cruceşte. Pliciuie exact ca palma unui om şi mai şi ustură. Cum aseară mâinile mele au fost un prilej de răzbunare dintr-un motiv oarecare, dar, sunt convinsă, bine argumentat în mintea lui, acum sunt numai dungi.
Bine, peste astea trec uşor. „E al meu”, îmi zic în gând. „ Retardat şi violent, dar e al meu”.
După ceartă, mâncare şi joacă, mă apuc de scris. Time out, gata, trebuie să scriu. Că volumul ăla nu se termină singur, iar Cella mă va da dispărută din lumea condeiului. Aşa că îmi întind cele trei caiete. Unul cu hărţi, da, multe hărţi. S-au dezvolatat şi ele în acelaşi timp cu povestea. Caietul cu numele personajelor şi descrierea lor, rasele şi descrierea lor plus chestiile pe care mi le notez pe margine pentru a nu le uita. Normal, asta nu înseamnă că nu le mai uit. Ba din contră, tot aia îmi e 😛 Hey, glumesc! Şi caietul cu metafore, comparaţii, tehnici de scriere şi alte chestii utile minţii mele. A, da, să nu uit de cele două dicţionare. Unul foarteee mare, ediţie veche, dar nu suficient de veche. Şi unul de sinonime, şi ăla mare, dar uneori e prea mic. Şi, desigur, carioca. Nu contează culoare, cariocă să fie.
Bun, rămăsesm la scris. Îmi întind eu toate cele de trebuinţă. Recitesc puţin din urmă. Pun carioca între dinţi, îmi pocnesc degetele de câteva ori şi îi dau bătaie. Mă afund cu totul când scriu, e greu să mai aud, văd, ceva în jurul meu. Televizorul turuie ca prostul. Oricum, cine-l bagă în seamă? Clar, nu eu. Aşa că, la un moment dat, dintr-o zăpăceală uit cum o cheamă pe Fraã. Dumnezeule mare şi Maică Precistă, cât de dobitoc poţi fi să uiţi cum se numeşte personajul principal. Cel pe care-l plimbi de vreo trei sute de pagini, contorizând nu ştiu câte sute de mii de cuvinte. Ei, uite că poţi fi. Aşa că încep să caut caietul cu pricina. La dracu’, sunt perfect convinsă că l-am pus lângă mine. Altfel carioca nu ar fi avut ce căuta între dinţii mei. DA, SUNT SIGURĂ! Piţi se întinde tacticos. E mort de somn, nici din coadă nu mai poate da. Mă uit peste el. Caietul cu hărţi şi cel cu metafore şi alte chestii. Mă rog, în partea cealaltă, dicţionare.
Mă uit din nou la Piţi, având o senzaţie de afecţiune profundă. Afecţiune… AFECŢIUNEEE?
– Animal cretin, nu vezi că stai pe caietul meu?
 „Şi care-i treaba?”, pare să-mi răspundă el.
Ok, mă lupt cu pisica. Nimic. Nu vrea şi pace, ba chiar scoate şi ghearele: „Dacă te atingi te părui”. Minunat, ce pot spune, minunat. Şi acum, să ajungem la prima parte a scrierii. Mă gândesc: „Ăsta e unul dintre acele momente în care nu pot scrie. Ce fac? Mă sinucid sau omor pisica?”. Desigur, vocea din capul meu nu se grăbeşte să de vreun răspuns. Aşa că mă plimb cu „şoaricele” pe document.
Îi zic lui X:
– Chemă-l pe Piţi la tine?
– Nuuu, că îmi încurcă cablurile.
– Dar pe mine nu mă lasă să scriu.
– Ţi-am zis că lumea reală nu e în cărţi, maturizează-te şi lasă pisica în pace.
Scot limba ostentativ. Desigur, nu era lângă mine, aşa că mă şi strâmb. Ieh, sunt răzbunată. Cursorul se mişca uşor în sus. Apare, ca prin minune: „Fraã”.
– O yesss!!! strig eu.
– Ce? intervine X dintre cablurile lui.
– Nu mai trebuie să mă sinucid şi nici să omor pisica. Ba mai mult, o s-o las în pace. M-am maturizat.
Se lasă liniştea. Eu scriu, Piţi doarme pe caietul meu şi X trage la cabluri.
– La dracu’, se aude din cealaltă cameră, nu puteai să omori pisica apoi să continui cu sinuciderea?
– Dap, zic eu mai mult inconştient, doar că nu avea vreo logică. Dacă factorul care îmi perturbă scrisul nu mai există, la ce aş fi purces la sinucidere? Vezi?
– Shit.
Piţi pleacă la X. Eu mă uit după el şi îi zic:
– Treaba ta, dar dacă te omoară eu nu îţi sar în apărare.
Motanul se uită la mine nepăsător. Mă rog, glume sadice în famila Stoica-Mujea, că doar suntem oameni normali, cu preocupări normale şi discutăm mereu despre cum vom muri natural cu cuţitul înfipt în ceafă sau mai ştiu eu cum…
Şi ca să vă fie bine intrat în cap, azi X a scăpat. Dap, l-am speriat atât de rău, că am fost convinsă că inima îi va ceda. Nu-i nimic, mai încerc şi mâine.
P.S: Întâi am încercat cu Piţi, dar ăla nici măcar nu a tresărit. Ghinion 😀