Oficial…

Aş putea spune că-mi merge bine. Oficial chiar e adevărat, neoficial e o altă poveste. N-am chef să o spun. Spun doar că am revenit la povestirea aia a mea ce face parte din seria „Crime perfecte” şi anume „Dincolo de oglindă”. A doua poveste din serie ar fi „Miercuri o sa mori”. Ambele au teme psihologice puternice şi ceva horror strecurat din întâmplare 😀 Prima are acţiunea în Viena, a doua în Bucureşti. Nu, nu au legătură. Personaje diferite, poveşti diferite. Dar, oarecum, ambele se bazează pe poveşti de dragoste reale şi pe personaje principale bine schiţate într-o nebunie ce s-ar putea să nu fie nebunie. Oamenii mor în cărţile astea, dar nu sunt neapărat crime sau sunt? Habar nu am. Nici măcar n-aş şti să încadrez cărţile astea într-un gen anume. Nu pot să îmi închipui ce le-ar înveli cum trebuie. Poate o simplă colecţie de Literatură ar fi suficientă. Habar nu am.

Dar de un lucru sunt aproape sigură. Azi, pe un ton oficial – hmmm – am fost anunţată că în septembrie o să apară „Regina elfă”. Eeee, prrr… ce entuziastă sunt. Se vede, da?

Important e că până în martie trebuie să termin o altă carte cu Lala, şi trebuie să vă anunţ că m-am schimbat radical. Acţiunea nu se mai petrece în Ibiza, iar cartea va merge foarte mult pe stilul Christie. Aaa, da, acţiunea se va petrece la Bran şi vor fi enorm de multe personaje reale. Da, unele vor muri, altele vor fi cele ce au ucis. Dar sunt sigură că prietenii mei reali se vor amuza, în nici un caz nu se vor supăra. Cred că jumătate din bloggosferă se va aduna. Şi numai prietenii mei cei mai speciali. Aşa că dacă ştiţi că nu sunteţi aşa speciali, nu speraţi şi nu mă mituiţi, nu are sens. Fiţi fericiţi că am un moment de sinceritate maximă. Şi nu, încă nu vă dau nume pentru că n-am chef. Ideea s-a conturat în avion, în drumul spre România. Asta este, Ibiza pe mai târziu. Mai la anul. „Omoară-l pe preşedinte” probabil că va avea locaţia tot în România. Această cartea pe care o am acum în cap se va numi Massage Room. Vă las să vă gândiţi de ce 😀

În momentul ăsta mă chinui cu o piesă de teatru. E culmea. Când închid ochii şi mă gândesc la personaje, la replici, îmi iese de minune, când o pun pe hârtie e un dezastru total. De ce dracu’? sunt absolut nerovoasă din pricina asta. Mă scoate din minţi. Din minţile minţilor. Tot acum lucrez la o mică povestire SF, ştiu, va fi o porcărie, dar mă roade. Se numeşte „Tabăra lui Unu”. Ideea e drăguţă, dar nu îmi iese nici moartă. În fine, vom vedea ce dracu’ va fi. Ce mult înjur azi. Aşa îmi trebuie dacă ies în traficul din Piteşti.

Bine, nu vă mai plictisesc. Mâine vă spun de ce sunt extrem de încrezută, dacă nu uit.

Reclame

La foc automat

Sau cum te stresează o Crină.

murder-my

Păi da, cam ăsta din urmă trebuia să fie titlul postului. Vreţi să ştiţi cât de stresantă, manipulatoare şi rea poate fi o sătmăreancă? Păi să vă povestesc. Începe aşa:

Ea: „Dacă nu termini cartea aia până miercuri, tu o să fii cea moartă”. Normal, cu ţipete şi unghii înfipte în carne. Îmi arată pe web sângele şi zâmbeşte animalic. Eu înghit în sec.

Eu: „Da’, dar ştii…”

Ea: „Nu vreau să aud scuze. Şi cum o termini, cum mi-o trimiţi”.

Normal, eu nu am terminat-o până miercuri „cartea aia”, dar am terminat-o în seara asta. Ce, credeţi că a mulţumit-o? Nuuu.

Joi îmi scrie:

„Miercuri o să mori!”, normal că am simţit ameninţarea. Am început să scriu în disperare, dar ea îmi stătea ca o suliţă în coaste. Din când în când îmi mai dădea câte un telefon sau un mesaj pe mess. Vă daţi seama că acum am căpătat fobie de telefoane şi de mess. Nici nu cred că voi mai reuşi să dorm la noapte. Nu sunt sigură dacă nu şi-o duce oricum ameninţarea până la bun sfârşit. Şi dacă e să mor miercuri, ce dracu’ să fac până atunci? Voi ce aţi face în ultimile zile de viaţă?

Crina, sigur, sigur, nu vrei să mă ierţi? 😆

Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!

5f8b49244077e46c52367d9f564a6295

Isabela se simţea goală. Şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea. Fumul învălui repede încăperea mică, acoperind perdeaua stacojie pe care lumânările o impuneau în cameră. Se simţea singură. De fapt, era singură. Şi aşa se simţise întreaga ei viaţă. Acum îşi putea da seama care e motivul. Nu o simţise niciodată pe Sfânta Ana cu adevărat mama ei. Uneori instinctul e mai puternic decât raţiunea. Zâmbi în sinea ei. Dar zâmbetul avea un gust amar, nu semăna deloc cu ambrozia zeilor. Trase din nou din ţigare, uitând complet de prunc, de faptul că avea să moară sau de planurile măreţe pe care şi le făcuse.

– Ciudat, şi eu care am crezut că vezi în mine chipul lui şi că nu mă mai poţi iubi.

Ana îşi scutură capul cu putere.

– Nu, nu a fost niciodată aşa. Tu nu aveai chipul lui, ci chipul ei. Dar nu te-am urât niciodată pentru asta. Nu a fost vina nimănui. Nu mă puteam supăra pe un copil, iar pe el am încetat să-l mai înţeleg de mult. Nici pe mine nu mă mai înţelegeam. Pentru că nu mai ştiam cum. Când m-am culcat cu preotul… tăcu, suspină şi reluă: am făcut-o pentru că l-am iubit. Dar el s-a sinucis la un an după aceea.

Isabela stinse ţigara, lăsând mucul să cadă jos.

– S-ar putea să mor, spuse ea. Poate chiar azi…

Ana o privi înţelegătoare, de parcă ştia totul.

– Am visat, spuse Sfânta Ana. Am visat că eşti în pericol, am visat că vei veni. Oftă. Am visat că îţi poţi schimba soarta, dar totul depinde de tine.

Isabela o privi uimită. Ana continuă:

– Se roagă pentru tine, şi îi făcu semn spre camera de primire. Se roagă şi blesteamă. Uneori, bezna o învingi cu beznă, aşa cum moartea o învingi cu moartea.

Isabela începea să se simtă îngrozită.

– Da, spuse Ana, de parcă i se pusese o întrebare anume. E magie, nu e credinţă.

Părul Isabelei se ridică din cap, de parcă ceva ar fi curentat-o.

– Dumnezeule, ce dracu’ faci aici?

Ana se ridică greoi de lângă ea.

– Fac ce trebuie să fac pentru a te salva. Moartea te bântuie, şi singură nu o poţi alunga.

Isabela îşi smulse geanta şi o zbughi pe uşă. Nu mai zări nimic în calea ei, se aruncă în maşină şi porni. Nu ştia în ce parte s-o apuce. Se jucă un timp cu mobilul, uitând să schimbe viteza. Apoi, îşi dădu seama unde vrea să ajungă. Şi de ce vrea să ajungă.

 

*

Doctorul Vlasie m-a privit calm. După ce mi-au fost recoltate probele de sânge, am rămas singuri. Soţia doctorului s-a dus la azilul de bătrâni după Calea Griviţei. Era o pasiune a ei pe care, la drept vorbind, nu puteam să o înţeleg, dar îi respectam dorinţa. Oricum, nu aveam de ales, şi nici în măsură de-a da sfaturi nu eram.

– Dacă bănuielile mi se confirmă, pot să-ţi spun doar că ai fost într-un mare pericol, m-a trezit bătrânul meu doctor.

Era îmbrăcat într-un pluovăr tricotat, făcut de mâna soţiei. Un pluovăr gros, ce părea să i se agaţe de gât şi să-l sufoce. Părea şi mai bătrân cu toată acea lână ce i se căţăra pe trup, şi totuşi, privirea lui avea o îngrijorare înfundată. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să spun, şi, cu atât mai puţin, nu intuiam ceea ce bănuia el. Iar într-un sens ciudat, nici nu îmi păsa. Eram liniştită de când mă primiseră în casa lor. Îmi plăcea şemineul din camera mea şi zăpada ce se aşeza uşor pe fereastră. Jocul focului ce se îmbina pe pereţii mei. Unele amintiri îmi reveneau. Erau mai mult frânturi. Chipuri, şoapte, vorbe şoptite auzite în depărtarea casei în care locuisem. Însă nu reuşeam să îmi dau seama alea cui sunt glasurile. Încă era negură în mintea mea. Încă mă zbăteam să îmi dau seama de ce doctorul Vlasie mă ţinea închisă în casa lui. Dar nu îmi displăcea asta. Îmi plăcea chiar prea mult. Nu mai trăiam cu teama că Vlad vine acasă şi mă mângâie, că îmi vorbeşte ca unui copil care nu înţelege ce înseamnă viaţa.

Doctorul Vlasie s-a aşezat în faţa şemineului celui mare din sufragerie. Şi-a luat una din multele cărţi de psihiatrie şi şi-a aşezat-o pe genunchi.

– De când o cunoşti pe Vera?

Întrebarea mă surprindea şi nu mă surprindea. Erau mai multe lucruri care-mi zburau prin minte. Ştiam că e normal să mi se ceară răspunsuri.

– Din liceu.

– Iar pe Vlad? Cum l-ai cunoscut?

Era o întrebare stranie, ţinând cont că îmi aminteam doar frânturi din prima noastră întâlnire.

– Îmi amintesc că Vera ne-a făcut cunoştinţă, doar că nu sunt sigură când şi cum ne-am întâlnit.

El dădu încet din cap, ca un detectiv care punea cap la cap fiecare informaţie, iar mie, fără nici un motiv, în minte mi-au venit versurile lui Coşbuc. De fapt, de câteva zile mă obsedau.

„ Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată.

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-armă?”

Habar nu aveam ce înseamnă asta, de ce versurile acelea mi se pogorau în minte. De ce mă făceau să mă gândesc la anumite lucruri. Lucruri pe care aveam impresia că le ştiu dintotdeauna, dar pe care, la drept vorbind, nu le ştiusem niciodată. Şi totuşi, acolo se ascundea ceva, ceva destul de interesant. Cumva, în versurile alea se afla viaţa mea, şi nici măcar nu eram crăiasa zânelor.

– Aşadar, Vera ţi-a făcut cunoştinţă cu Vlad, spuse încet doctorul.

– Nu chiar, mi-am amintit eu. Adică nu genul acela de cunoştinţă. Mai mult aşa a fost să fie. Vera ieşea cu unul dintre prietenii lui. Aşa ne-am cunoscut. Într-un fel a fost soartă, în alt fel a fost doar ghinion.

– Nu-l iubeşti, nu?

Am ridicat din umeri. Adevărul e că habar nu aveam. Uneori credeam că-l iubesc, dar, alteori, eram sigură că nu. Nu ştiu care dintre sentimente era mai puternic, dar, cu siguranţă, unul dintre ele trebuia să fie mai presus.

– Nu ştiu, am recunoscut eu.

– Vei avea timp să-ţi dai seama, s-a mulţumit el să-mi răspundă.

Poate că timp aveam, dar răbdare nu prea. Avusesem prea multă de-a lungul timpului, aşa că nu îmi permiteam să aştept la nesfârşit. Şi totuşi, nu îndrăzneam să spun asta. Cumva ştiam că atunci când eşti în faţa unui psihiatru trebuie să ai răbdare, altfel nu ar fi avut sens. M-am aşezat lângă el şi am început să vorbesc neîntrebată:

– Vera e cea mai bună prietenă pe care o am. Cam uşuratică, ce-i drept, dar asta nu a făcut-o niciodată să îmi fie îndepărtată. A fost lângă mine ori de câte ori am avut probleme…

– Dar nu şi acum, m-a întrerupt el, privind drept în foc.

Am înghiţit în sec.

– Nu, nu şi acum, a fost în Franţa.

– Mda, murmură doctorul.

Nu am luat în seamă ironia lui, cred că voia să mă înnebunească.

– Oricum, am continuat eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vera a venit cum a aflat.

El dădu din cap. Părea abătut. Trist. Cumva plictisit sau doar îngrijorat. Şi-a deschis cartea şi a început să citească, de parcă nimic altceva nu ar fi contat în acel moment.

Fragmente

Azi e una din zilele alea în care mă gândesc la cum să-mi trăiesc viaţa. Adică am alternative, dar nu sunt sigură pe care să o adopt. Să trăiesc la maxim, fără limite, fără îngrădiri, fără, fără sau, pur şi simplu, să o duc până acum, molcomă. Cu cititul, cu scrisul, cu casa şi maşina. Parcă fac asta de prea mult timp şi pe măsură ce îmi doresc să mă dezlănuţui puţin, îmi dau seama că tot aia o să fac, adică ca de obicei. Ok, nu o să vă mint. Chestia asta nu îmi trece prin cap de ieri, mi-a tot trecut, a tot dispărut, a revenit, dar nimic care să mă facă să gândesc serios ce să fac în continuare. Ştiu, le-aş putea combina, ceea ce ar fi ideal. Dar… în fine.

Sunt sigură că nu vremea e de vină şi nici faptul că îmi e somn. Dar realizez, de parcă ar fi fost greu, că fac zilnic aceleaşi lucruri. Chiar şi când ies din monotonia obişnuită, tot nimic se numeşte.

Adevărul e că e înnourat. Că în casă e cald, iar somnolenţa s-a instalat liniştită. Până şi Piţi doarme, răsfăţându-se cu drăgălăşenie, iar eu nu fac altceva decât să mă gândesc dacă să sar în sus sau să rămân pe fotoliu? Niet. Cred că ar fi cazul să dorm şi eu. Poate să scriu. Nuuuu, nu vreau să citesc. Trei zile şase cărţi. Adică… e ok, ştiţi cum e, dar parcă vreau să dorm. Apoi, cartea a opta din „Lumea disc” a lui Pratchett mă aşteaptă. Sigur, şi „Miercuri o să mori” mă aşteaptă. Apropo, v-am spus vreodată despre ce e vorba? Nu. Bine, pentru că nici nu vă spun 😀 Dar nimic nu mă împiedică să vă redau un fragment, păi nu?

 

Miercuri o să mori (Fragmente)

 

Se trezi rătutită. Fixă ceasul mare de lemn ce stătea agăţat în perete. Şapte şi opt minute. Avea suficient timp să-şi bea cafeaua şi să deschidă. O durere cruntă de cap şi o ameţeală feroce îşi făceau de cap prin trupul ei. De parcă întreaga noapte s-ar fi îndopat cu şampanie. Încercă să îşi revină, să îşi amintească. Totul era ca în ceaţă. Ştia că îl dusese pe Filip la aeroport, dar de acolo se ştergea totul. Nimic nu mai era aievea. Se întinse la loc în pat. Perna era prea moale. Îşi propusese de mult să îşi cumpere una mai pe gustul ei, dar niciodată nu avusese suficient timp. Luă perna de lângă şi o puse peste cea care îi sprijinea deja capul. Era ceva mai bine, dar nu destul. Vlad urâse pernele tari. Nu îi plăcea să stea „cu capul în aer”, aşa cum se exprima adesea. Aşa că ea se conformase şi îi făcuse plăcerea. Nu reuşise niciodată să adoarmă ca lumea, dar cu timpul se obişnuise. Obişnuinţa era una din calităţile ei. Şi compromisul. Desigur, în cele din urmă se săturase de compromisuri.

– Mi s-a luat, îi reproşase lui Vlad în timp ce îşi strângea lucrurile din apartamentul cu scară interioară. Nu mai pot să fac compromisuri, asta înseamnă să las de la mine jumătate din adevărul meu. Iar eu sunt hotărâtă că a ajuns.

El nu schiţase nici un gest. De parcă ea nici nu ar fi fost acolo. Îşi dusese cana cu cafea la buze, sorbise şi îşi citise ziarul mai departe. Toate astea rămăseseră frustrante în adâncul sufletului ei. Se simţea încă incompetentă, jumătate. Nici măcar nu avusese o ceartă ca lumea. Totul se redusese la atâta. Ea ieşindu-şi din minţi şi trântind uşa în urma ei, trăgând disperată de bagaje.

El nu o mai sunase niciodată de atunci. Doar în ziua divorţului s-au mai văzut. Atunci când el i-a permis să îşi ia fiecare lucruşor din apartament. Isabela nu avusese nici o pretenţie materială. Conacul din calea Victoriei îi rămăsese ei, în urma morţii mătuşii. Mătuşa nu avusese nici un moştenitor, în afara câinelui bătrân care murise la doar două ore diferenţă. Şi totuşi, în sufletul ei rămăseseră atâtea cuvinte nespuse. Atâtea lucruri nerostite. Încă mai simţea nevoia să îl sune pe Vlad şi să se descarce. O lăsase să plece încărcată ca o bombă atomică, gata să explodeze oricând, şi încă se mai adunau.

Sotty sări în pat şi îi linse faţa. Ura când făcea asta, şi totuşi nu îl putea condamna, câinele voia afară. Îşi trase repede capotul de mătase şi alene coborî treptele ce îi scârţâiau sub picioare. Începu să simtă un miros diafan de cafea. Brusc, „Zona crepusculară” din mintea ei reveni. Fiecare amintire a precedentei seri i se învârtea în minte învăluită într-un fum negru şi apos. Trase câinele lângă ea, apoi, cu grijă, luă bâta de stejar de lângă trepte şi porni spre bucătărie. Sotty o privea într-un fel anume, de parcă nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotul ceştii aterizând pe farfuriuţă o făcu să tresară.

„Miercuri ai să mori!”, îi veni în minte glasul ţigăncii. Simţea că va leşina în orice clipă. Sotty se lăsă pe labe şi începu să cherlăie. Din bucătărie se auzi un glas obosit.

– Ai răbdare, îţi dau drumul imediat.

Isabela tresări. Apoi îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Lăsă bâta lângă rafturi şi mai mult chiţăi:

– E în regulă, îi dau eu drumul.

Câinele o tuli pe uşă de parcă nu mai fusese niciodată atât de aproape de libertate. Isabela încuie uşa în urma ei, apoi privi o clipă spre cerul rece. Stătea să plouă. Atât cât mai erau în simţuri, picioarele-i porniră spre bucătărie. Vera făcea clătite, iar ceştile de cafea abia aşteptau să fie stoarse şi de ultima picătură. Se aşeză la masă şi îşi lasă capul greu în mâini.

– Încă te mai frământă prostia aia? o întrebă Vera, în timp ce puse şi ultima clătită în farfurie.

Isabela îşi ridică privirea şi zâmbi. Era lividă şi se simţea ca atare. Nu avea nevoie să se uite în oglindă pentru a-şi da seama că faţa îi e albă ca a unui cadavru, iar cearcănele îi atârnă de un metru. Îşi trecu mâinile în jurul umerilor. Simţea un frig greu.

– Am dat drumul centralei, spuse Vera văzând-o zgribulită. E o zi rece.

Isabela dădu din cap în semn de aprobare.

– Hei, nu era decât o idioată din aia care voia să pună mâna pe banii tăi.

Fu de acord. Şi totuşi, fusese cea mai stranie zi din viaţa ei.

– Mă gândesc… nu ştiu, poate că ar trebui să schimb ceva în viaţa mea.

Vera termină de înfăşurat şi ultima clătită, apoi le puse în mijlocul mesei şi se aşeză faţă-n faţă cu Isabela.

– Ar trebui să începi cu Filip, întotdeauna ai ales numai lichelele.

Zâmbi.

– Oh, de parcă tu te poţi lăuda cu vreun domn.

Vera nu o băgă în seamă.

– Ascultă, erai destul de rău aseară. Nici n-ai fost în stare să conduci până acasă. Dumnezeule, am fost nevoită să pun mâna pe maşină. Şi nu am mai făcut-o de… şapte ani. Nu te poţi purta aşa cu oamenii. Nu îi poţi speria în halul ăsta. Mă îndoiesc că toate astea ţi s-ar trage de la vrăjitoare sau ce dracu’ o fi fost ea. Poate ar trebui să mergi la un medic, aşa, pentru orice eventualitate, să faci un control.

Isabela mânca absentă dintr-o clătită. Glasul ţigăncii îi răsuna tot mai tare în cap. Rămase tăcută pe parcursul micului dejun, iar, într-un final, Vera tăcu şi ea.

După ce Vera porni spre birou, îl băgă pe Sotty în casă, îşi făcu un duş, se îmbrăcă şi deschise magazinul. Clienţii fideli veneau de la ora nouă. De multe ori nu cumpărau nimic, dar le plăcea să se piardă printre foile vechi şi copertele mâncate de timp.

La nouă fără cinci minute puse semnul cu „Deschis” în uşă. Ploaia începu să picure încet, de parcă i-ar fi fost prea somn pentru o răpăială adevărată. Isabela alungă amintirea zilei de duminică şi se afundă într-o carte. Abia dădu pagina când doamna Veser, o nemţoaică bătrână, rămasă în Bucureşti din timpul comunismului, îşi făcu apariţia.

De obicei doamna Veser venea în jurul orei zece. Nu se trezea aproape niciodată mai devreme de nouă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar arăta ca la cincizeci. Purta pălării mari şi întortocheate, mănuşi lungi şi haine din cele mai sofisticate, arătând ca o adevărată regină a vremurilor apuse. Isabela o admira pentru felul îngrijit în care trăia. Era singură. Întreaga viaţa fusese singură, dar nici nu îşi dorise pe nimeni alăturea. De obicei îi spunea cele mai fascinante poveşti. Viaţa ei era un adevărat roman. O sursă de inspiraţie. Ar fi ascultat-o la nesfârşit.

Femeile îşi zâmbiră.

– Cam matinală, constată Isabela.

– Se spune că o dată la un an e bine să te trezeşti mai de dimineaţa, să vezi ce ai pierdut în celelalte zile în care ai lenevit.

Isabela surâse. Ar fi vrut să-i spună că nu a pierdut nimic. Ea se trezea mereu la ora şapte, iar viaţa începea abia pe la nouă. Sotty auzi glasul clientei şi se năpusti de la etaj. Femeia scoase un drops şi i-l aruncă câinelui.

– Uneori ar trebui să îl mai laşi să mă viziteze, spuse doamna Veser pe un ton ce aducea a reproş.

– Oricând, doamnă Veser, numai să îmi daţi un telefon şi Sotty va fi al dumneavoastră.

– Da, spuse femeia, parcă am fi în divorţ şi împărţim custodia. Oricum, şi tu ai putea să mă vizitezi uneori. Am început să mă simt singură şi fragilă.

Isabela o înţelegea. Ea întotdeauna se simţise aşa şi nici măcar nu ajunsese la patruzeci de ani.

– Am să vin, promise tânăra.

– Parcă aş fi într-un roman prost, constată bătrâna nemţoaică. Toată viaţa am fost singură, departe de ai mei, fără să am habar ce s-a întâmplat cu familia mea, fără să-mi pese, iar acum, toate gândurile tinereţii s-au întors împotriva mea.

Isabela ar fi vrut să o consoleze cumva, dar îşi dădea seama că este cam în acceaşi situaţie şi habar nu avea cum să-o facă. Se simţea, dintr-o dată, ca un marţian în mijlocul pământenilor. Dar tot bătrâna o scoase din această situaţie jenantă:

– Şi tânărul Filip?

Roşcata tresări la auzul numelui.

– Ăăă… e în Egipt, cu treabă.

– Munceşte cam mult şi te lasă singură. Eu, în locul lui, aş fi cu ochii sârmă. Eşti o femeie frumoasă, nu ştiu de ce te-ar lăsa cineva să-ţi faci de cap.

Tânăra râse cu poftă.

– Cred că ştie că habar nu am să-mi fac de cap.

– Oh, aşa credem şi eu la vârsta ta. Era cât pe aici să mă mărit cu un pilot de curse. L-am cunoscut la Bucureşti, el era din Suedia. Eram atât de fericiţi împreună. El tot pleca cu cursele, dar se întorcea mereu. Apoi, într-o zi mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Am visat că el o să moară într-un accident. L-am sunat şi m-am milogit de el cu cerul şi cu pământul să nu participe la următoarea cursă, dar mi-a trântit telefonul în nas şi mi-a zis să iau un calmant. Atât de terifiată am fost că m-am aruncat în braţele primului bărbat care mi-a ieşit în cale. Oftă.

Isabela nu îndrăzni să spună nimic, dar curiozitatea se citea pe chipul său.

– El nu a participat la cursă, m-a ascultat şi a alergat spre mine. M-a găsit în pat cu celălalt, un necunoscut. Şi de atunci, totul s-a terminat.

Isabela oftă şi ea.

– Trebuia să rămâneţi cu celălalt.

– Poate că trebuia, dar am vrut să mă autopedepsesc. Iar acum nu mai pot decât să trăiesc cu regretul.

– Noi nu ne vom căsători, spuse categoric Isabela.

Bătrâna zâmbi cu subînţeles, lucru care o duse pe Isabela cu gândul la ţigancă.

– Ei, am pălăvrăgit destul. Mai ai ceva noutăţi?

– Oh, lunea nu…

– Da, uit mereu că lunea nu vine marfa. Ar trebui să-mi văd de drum.

Bătrâna se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, se opri, apoi rătutită se întoarse.

– Doamne, era să uit.

Scotoci repede prin geantă şi scoase un trandafir roşu.

– L-am cules pentru tine. Cred că e ultimul rămas în viaţă din grădină.

Isabela nu mai putu să se mişte. Zâmbi, dar şi păli. Îi era rău. Simţea că leşină, că inima i-o ia la trap. Vedea buzele bătrânei mişcându-se, dar nu o auzea. Camera se învârtea cu ea, iar fumul negru ieşea de pretutindeni. Ceva o înţepă între omoplaţi, apoi, ca prin vis, auzi glasul bătrânei:

– Isabela?!

Iar ea reuşi, în cele din urmă, să cedeze.

 

*

M-am trezit într-un con de umbră. Perdeaua cădea alene pe ferestrele închise. Soarele pătrundea, dar părea să mă ocolească. O fi vrut să nu mă trezească sau, pur şi simplu, s-a simţit stingher în prezenţa mea, aşa cum Luceafărul s-a simţit ca un sinucigaş în prezenţa Cătălinei. Nu mi-a plăcut niciodată soarele. Nu el ca astru, ca legendă, planetă de foc sau orice ar fi fost. Nu el ca împrăştietor de căldură, ci el ca luminozitate. Uneori, părerea mea, vrea să fie peste toţi şi toate. Luminează prea mult, încercând să ne dea de înţeles că viaţa e minunată, că el zâmbeşte şi că noi, idioţii, muritorii, ar trebui să facem asemenea. Ce îi pasă lui? E nemuritor, eu trăiesc, şi vreau să trăiesc în beznă, lumina îmi macină gândurile, mi le împrăştie. Nu le pot aduna atunci când razele acelea îmi intră în ochi.

Am coborât uşor şi am tras draperia. Un gri calm se instală în cameră. Vlad urăşte starea asta a mea. Mă crede depresivă. Poate şi de aceea preferă să stea mai mult plecat. Poate de aceea vine acasă numai când soarele nu mai e pe cer. Mă gândesc adesea că aş putea fi un vampir remarcabil. Şi totuşi, ce nepotrivire. Eu iubesc bezna, lui îi place lumina.

Simt durerea din pântecul meu. Mă rog să nu fie, să nu fie un prunc acolo. Simt durerea de mai bine de o săptămână. Mi-a fost prea teamă să fac un test de sarcină. Nu aş şti ce să fac dacă aş fi însărcinată. Dintr-o dată mă simt străină de corpul meu. Încerc să mă ataşez mai mult de minte decât de corp. Nu ştiu nici eu de ce nu îmi doresc acel copil. Pentru că e al lui. Pentru că e… Ştiu doar că nu îl vreau, cu toate că mi-ar putea rezolva multe probleme. Am discutat cu Vlad, poate cu o săptămână sau două în urmă. Habar nu aveam pe atunci că o să mă gândesc că în pântecul meu există un copil. Era o discuţie pur teoretică sau, Dumnezeu ştie cum. Oricum, din asta s-a ajuns la lacrimi. Aş putea spune şantaj sentimental. Sau, oricum, pe acolo.

– Ar fi interesant să avem un fiu, mi-a spus Vlad, în timp ce înfuleca din tortul de fructe.

Am avut tendinţa de-a mă ridica şi de-a pune capăt discuţiei. Ştiam că nu am să mă pot abţine, dar mi-am zis că uneori ar trebui să mai şi înghit în sec. Am dat tăcută din cap.

– Ar fi cel ce mi-ar duce numele mai departe. Ar deveni arhitect, mai bun ca mine.

Întotdeauna există o înflăcărare în privirea lui când vorbeşte despre arhitectură. Înflăcărare pe care, cred, o am şi eu când vorbesc despre scris, dar cumva, cine ştie cum, el reuşeşte întotdeauna să o facă să dispară.

– Poate că nu asta o să-şi dorească, am spus eu sec. Desigur, mă gândesc la părinţii care-şi îndreaptă copiii spre o meserie. Aşa cum a făcut şi mama. M-am trezit cu meseria în mână, cu diploma în sine, dar pot la fel de bine să o şi arunc, ce să fac cu ea? La ce îmi foloseşte.

Vlad şi-a ridicat privirea din felia de tort. Rar îl faci pe Vlad să nu mai mănânce dulciuri şi cu ochii şi cu gura.

– Oh, dar nu are altă opţiune.

Tipic comunist, am gândit. Îi vom cumpăra şi o macara, iar tovarăşul va câştiga o pâine cinstită. Te rog, scuteşte-mă! Desigur, nu am dat ghes gândurilor. Şi totuşi, trebuia să îi spun cum văd lucrurile.

– Un copil nu se defineşte prin tatăl sau mama sa, se autodefineşte. Îşi crează singur opţiunile, scopurile, ajunge singur la a avea pasiuni…

– Asta e o tâmpenie, mi-a tăiat-o el. Dacă îi insuflăm de mic dragostea de arhitectură, nici nu se va mai gândi la altceva.

Dacă în momentul imediat următor mă întrebam scârbită de ce m-am măritat cu el, după o oră mi-am dat seama că nu o să-i fac niciodată un copil.

– Şi dacă va fi fată?

– Atunci vom încerca până vom avea şi un băiat.

– Ok, bine, să zicem că va fi aşa. Unde va fi tatăl acelui copil? Ştii, ca să-i insufli dragostea pentru arhitectură, trebuie să mai vii şi pe acasă.

– Tu o să faci asta, mi-a trântit-o.

Sigur, ştiam că eu o să fac asta. Dar, la drept vorbind, eu l-aş fi învăţat pe invers, numai în ciuda lui.

– Oh, eu va trebui să stau acasă şi să-l cresc, să-i insuflu dragostea pentru arhitectură, iar când vii tu acasă să îi spun că omul ăsta totuşi e tata, nu e vecinul.

Mă aşteptam ca Vlad să explodeze, dar, în schimb, a râs.

– Ştii, nu vom trăi din faptul că tu încerci să scrii un roman.

Ca să vezi, are şi lovituri sub centură. Sigur, le am şi eu, dar îmi doresc o noapte liniştită.

El se mângâie uşor pe burtă. Tortul a fost dat gata. Îmi zâmbeşte copilăreşte.

– Încă mai vreau desert, dar uman, se uită gingaş la nurii mei.

Iau farfuria din faţa lui şi îi spun acid, dar zâmbitor:

– Îmi pare rău, dar nu mă culc cu necunoscuţi.

De atunci orice conversaţie între noi a luat sfârşit. Nu vreau să fac sex cu Vlad, nu atâta timp cât nu poate accepta că sunt şi eu om şi că am păreri. Aproape că nici nu îmi pasă dacă se duce la târfe. Ducă-se!

 

Gata :)

Gata, v-am lăsat să mă lăudaţi destul. Am totuşi de făcu o rectificare în articolul de mai jos. Nu era Lorena Lupu în acea zi pe terasa Tritonic, ci Zully. Oricum, nu contează, ambele scriu demenţial de bine 😉

Bun, după ce m-a lăudat Crina de mă ştie tot poporul, cred că şi Realitatea şi Media ce o mai fi şi stelele după întinsul cer… O, Doamne, Crina, cui ai mai spus? 😆 Ok, ok, da, euforic moment, dar mi-a trecut. Ajunge oameni buni că mi-o iau în cap. Şi nu e bine să ţi-o iei în cap că se duce dracu’ pofta de muncă. Desigur, numai Crina e de vină. Dar de aia e sufletul meu pereche feminin. Cum de ce? Pentru că a fost la TV 😀 Ei, na, totul e pe interes în ţara asta. Şi pentru că o să-mi pregătească o lansare la Satu Mare. Apoi, poate, cine ştie, o da şi o cafea 😀

Am fost pe rând. Adică fiecare a avut câte o zi specială. Mai întâi Crina când a apărut la Realitatea, apoi Mordechai cu un post excelent preluat de revista „ 7 Plus” şi, normal, am venit şi eu, ca un viezure de pământ.

Dar cum mintea mea tot la scris era, am început deja un thriller, miştooo, foarte miştooo. Se numeşte: „Miercuri o să mori”. De ce miercuri? Păi are o poveste cartea în sine. Miercuri trebuia să fie sfârşitul lumii anunţat de Crina. Apoi, Xreder îmi zice la o cafea: „Astea sunt tâmpenii, nu le bagi în seamă că nu ai cum, dar cum ar fi să te oprească cineva pe stradă şi să-ţi spună, dar serios, aşa să bage sperieţii în tine: Miercuri ai să mori”. Şi de aici a pornit ideea. Da, o am de vreo lună în cap. Dar trebuia să termin arkuda mai întâi. Aşa că am avut două surse de inspiraţie. Crina şi Xreder. Acum ce să mai fac? Scriu, cum altfel 😛

Apropo, poate îi spune cineva şi lui Trexel că nu ne-am oprit. Mulţumesc pentru cooperare 😛

Gata, zbor că am treabă. Vă mulţumesc încă o dată că v-aţi bucurat cu mine! Aţi fost minunaţi cu toţii, dar acum mai facem şi treabă 😀