Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Povestea unor lansări

Am atât de multe să povestesc şi am rămas atât de în urmă… Sper doar ca Basarabia să mai aibă puţină răbdare până voi veni cu impresiile mele legate de acele locuri. La fel şi Nea Costache, pentru că merită să fie promovat, dar momentan am atâtea să vă spun…

Mai întâi trebuie să le mulţumesc unor oameni:

Lucia…

Horia Gârbea…

Ciutacii (Mana şi Victor)

Chinezu din popor

Simona Ionescu, pentru că şi-a smuls din programul ei aglomerat pentru a veni şi pentru că n-a răspuns la telefoanele ce-i ţârâiau tot timpul.

Geocer, pentru că m-a răbdat

Arionii, pentru că încă mă mai suportă

Adrian Năstase, pentru că mi-a cerut autograf… 😀

Membrilor juriului nu le mai mulţumesc, dar ei ştiu că o fac… Lilick şi Mădălina au fost senzaţionale, iar Valive este timidă, cu toate că n-ar trebui.

Roger şi Sorin, hai să zic şi de voi… 😛

Vorbim despre prima parte a zilei. Cu toate că, acum, am un regret pentru că cineva nu a putut să participe pur şi simplu la eveniment. Îmi cer eu scuze… cine ştie, ştie. Am încercat cu o ironie fină să-i atrag atenţia, dar deh… n-a mers. În fine, nu mai contează şi întotdeauna la un eveniment unde sunt persoane importante vor fi şi cârcotaşi. Doar că eu am crezut că suntem între prieteni.

Trecând peste partea asta trebuie să vă spun că Mana a ţinut să-mi facă o surpriză. Aşa că nu a venit numai ea, dar l-a adus şi pe Victor.

Horia Gârbea a fost acolo să ne susţină pe mine şi pe Lucia.

Lucia, desigur, a fost strălucitoare ca de obicei, iar cartea ei… da, e prima în vârful celorlalte. I-am detronat pe toţi 😀

Chinezu, ca un Chinez şi el, a tot comentat şi a stat tot timpul cu laptopul în braţe. Ce oameni…

Geocer, desigur, ne-a suportat.

Iar Adrian Năstase a ţinut un speach de zile mari. Mamă ce am mai râs. E chiar mişto. Aşa că le-am propus celor prezenţi un exerciţiu de imaginaţie: să-şi închipuie că AN-ul dispare chiar atunci din faţa lor, iar Lala intră în scenă.

Pe urmă Lucia şi moi am dat autografe, iar Mădălina mi-a propus s-o otrăvesc. Încă nu vreau s-o fac 😀

Apoi l-am confundat pe domnul Mladin cu domnul Coşovei, dar Ştefania Coşovei mi-a luat apărarea 😀

Oi mai fi făcut prostii, eu ştiu…

Oricum, prima jumătate a zilei a fost excepţională. Mă oftic doar că n-am apucat să fac poze cu Ciutacii şi Chinezu.

Cel mai dulce moment al zilei a fost telefonul lui Alex, cine ştie cunoaşte 😉

 

 

 

 

 

 

Apoi m-am mutat la Muzeul de Istorie şi Târgul de carte Amplus. Acolo le-am găsit pe Oana Duşmănescu cu minunea ei de bebe, dar şi pe Stela Popa. Mă bucur că Stela a acceptat să stea lângă mine în timpul lansării pisicii. Dar îmi pare rău că din pricina oboselii a ratat azi Sibiul. Asta este… Se mai întâmplă. Oricum, Stela tot va ajunge la Sibiu, v-o trimit eu legată dacă e cazul.

Apoi m-am mai lansat şi eu o dată şi m-am bucurat să-l revăd pe Mihai însoţit de două domnişoare foarte frumoase: Steluţa (cu o imaginaţie puţintel mai perfidă ca a mea :D) şi Cristina(?!), dacă ţi-am greşit numele poţi să dai, promit să stau.

 

 

 

 

După toate astea, alături de Bogdan Hrib – doar nu vă închipuiţi că a lipsit vreun moment – am avut o mini şedinţă din care Geocer n-a auzit absolut nimic 😛

Aşa că în miez de noapte am ajuns şi acasă.

Îmi pare rău doar că am ratat prăjiturile Luciei. Dar am promis că după toată nebunia asta o iau de mână pe Mana şi o vizităm aşa cum se cuvine.

Aaa, şi să nu uit, am primit trandafiri galbeni, de la cine nu vă spun, numa aşa de-a dracu’ 😀 Ziceţi voi că nu merit să zac. Nu, nu merit, că am de scris ceva important ce trebuie predat mâine la prânz. În concluzie nu merit nimic.

Şi acum… da, mă pregătesc pentru Ardeal. No, staţi că viu… dar mai încet, ardeleneşte aşa 😆

Concluzii găsiţi la Geocer, Mădălina, Lucia, Lilick şi pe unde or mai fi că eu nu mai pot.

P.S: Meme, eşti o dulce şi când nu eşti prezentă fizic. Sper să te revăd într-o zi.

Uitaţi-vă în ochii mei

A, nu-i vedeţi? Nu-i bai. Vă explic eu, sunt verzi. Dar nu culoarea conta, ci profunzimea. Care profunzime? Exact, care?

Mă uimesc şi eu pe mine, iar lumea ţine neapărat să mă debusoleze. Să vă explic, avem tabere. Tabere care mă privesc, că altfel nu aş fi atât de debusolată. Dar asta îmi arată şi cât de diferiţi sunt oamenii şi cum fiecare carte îşi găseşte publicul ei.

Dar mai întâi vă arăt topul cărţilor Tritonic făcut de Maria. Ieri, pe facebook, Mihai, vecinul meu, spunea că ar vrea totuşi să scriu fantasy, că lui îi place mai mult. Mai e un nene, Marian se numeşte şi tot aşa îl strigă. Şi el tot cu elfii. Bun. Mai sunt câţiva care spun că Indiciile sunt ok, dar Elfa e wow. Dacă ar fi să întreb pe altcineva ar spune exact pe dos, ba chiar ar nega existenţa ambelor cărţi. No, atunci eu ce să mai cred:

1 Că scriu mai bine poliţiste

2 Că scriu mai bine fantasy

3 Că scriu bine ambele genuri

4 Că nu scriu deloc bine şi doar mă dau mare pe net.

Da, puteţi răspunde la commenturi cu 1,2,3,4. A, cred că mai era şi varianta 5.

5 Merge, dar nu e grozav.

Bine, acum că am lămurit-o pe asta, mă rog, n-am lămurit-o, că încă sunt debusolată, dar ce mai contează? Ideea e că putem trece mai departe.

Tocmai am terminat cu somalezii. Deci puteţi citi şi voi. Nu, n-am făcut mişto de Bogdan, pentru că acolo încerc să fiu cât de cât serioasă. Dar nu va scăpa 😀

 

Ideea ideilor era că vine târgul Gaudeamus, iar eu mi-am luat în primire programul care urmează a fi:

 

Vineri, 27 ale lunii în curs, ora 17:30, Crime Scene face o dublă, triplă, multiplă, lansare. Ţinând cont că se împlineşte un an de când Crime Scene e pe piaţă, se va sărbători. Dar nu e singurul motiv de sărbătoare. Românii noştri suedezi (da, am scris bine), adică Viorica şi Teodor Morogan vin să fie alături de noi, dar şi pentru a vorbi de romanul lor poliţist „Plăceri nevinovate”. Apoi urmează cina cu George Arion.

Sâmbătă, 28 tot ale lunii curente, ora 13, Tritonic Junior prezintă „Regina elfă”. Da, ştiu, am zis că nu o voi lansa, dar am fost obligată şi chiar nu vreau să o fac 😦 Dar cică sunt neprofesionistă. Asta-i viaţa.

Despre celelalte vă voi spune atunci când o să am o listă completă.

Cred că am uitat să menţionez că Iulia Cioară e noul PR şef al editurii.

O, da, şi n-am mai găsit niciunde Adevărul de Seară. Dacă cineva îl are, vă rog să mi-l aduceţi şi mie mâine. Adică aţi priceput la cine fac referire 😀

Ok, by.

Nice :D

Nici nu ştiu ce să spun mai mult de atât. Nu mă aşteptam ca puştii să fie interesaţi. Teo, ei chiar citesc. Şi cărţi grele nu glumă, m-au lăsat mască. Era un puşti fan Gogol, ceea ce, desigur, pe mine m-a lovit acolo unde trebuie. Sala a fost plină, şi totuşi, din toată sala aia doar doi aveau blog. E drept, nu prea se citea fantasy în rândul lor, dar parcă contează atâta timp cât o fac.

Silvana mi-a făcut o surpriză şi a venit cu mama ei. Ambele sunt foarte frumoase, dar, desigur, Silvana e un înger. Şi la aproape 15 ani şi-a păstrat copilăria pe chip. Pe undeva seamănă cu nepoata mea. Mi-a plăcut tare mult de ea. Iar mama ei… mi-ar fi plăcut să fi fost şi mama aşa înţelegătoare când aveam eu vârsta Silvanei, dar important e că şi-a revenit la bătrâneţe 😀

O altă surpriză mi-a făcut-o Mihai, doar că el e mai timid. Cu toate că a venit primul, nu s-a recomandat. Abia la final am vorbit şi asta pentru că m-am prins eu despre cine e vorba 😆 Vezi, Mihai, te-am făcut de râs 😛

Am avut puţine emoţii la început, mi-am dat seama abia după ce în loc de „plăcea” am zis „place”. N-am mai dres-o, am sperat doar că nu s-a observat. Apoi mi-am revenit. Pentru că ei au fost calzi şi înţelegători. Chiar mi-a făcut mare plăcere. Viva „Iulia Haşdeu”!

Aaa, şi să nu uit, Reginele mele au ieşit aseară la 21:30, azi le-am văzut în premieră şi vă pot spune că arată mult mai bine în realitate. Silvana a fost prima care a pus mâna pe carte 😀

Ionuţ, Doru, voi le veţi primi săptămâna viitoare. Acum nici nu am cărţi, dar nici timp.

Nu uitaţi: Mâine Răzvan Dolea şi Bogdan Hrib vor fi la liceul „Mihai Viteazu” la ora 12:30. Iar eu voi fi la Iaşi pe 8.

 

Bine, vă mai pot spune că după prezentare Bogdan m-a băgat vreo două ore în şedinţă pe noul manuscris. Uite aşa încep să-l urăsc 😀

Proxemica

Încep prin ai ura la multi ani, viaţă lungă şi fericită, lui Ion Borgo! Să ne trăieşti o mie de ani! La mulţi ani, Vania! La mulţi ani tuturor celor ce-şi serbează ziua numelui. – Nu, nu e şi ziua mea!

 

Sigur că postul de faţă nu are nici o legătură cu titlul, dar asta face totul mai interesant. Înainte de-a spune ce mi-a trecut prin cap, vreau să lămuresc clar două lucruri:

1.                          Boc e un dobitoc, care îşi bate joc de tot ce a dat ţara asta mai bun, doar pentru că lui nu i s-a tradus niciodată o piesă de teatru.

2.                          Atâta timp cât punem botul pentru marinar şi dobitoc, ne vom duce dracu’ şi fără criză financiară.

 

 

Proxemica se referă la apropierea dintre persoane. Cum, persoana, trebuie să fie lângă tine ca să vorbim despre proxemică, noi nu despre ea vorbim 😀

Nu ştiu cât de lung va fi postul ăsta. Vom vedea. Vreau să lămuresc ceva la început, nu sunt supărată pe nimeni, doar dezamăgită de mine. Aşa că am decis în virtutea inerţiei să mă retrag un timp după net. Mă rog, atâta timp cât Trexel, de unul singur, va duce la capăt foiletonul, veţi mai avea ce citi, altfel, doar dacă îmi vine vreo idee, ceea ce şi mie mi-ar fi greu să cred. Şi nu orice idee, una măreaţă. Dar s-a dus vremea ideilor măreţe, aşa că voi termina un puzzle de o mie de piese, înainte să mi se mai întâmple ceva cu adevărat măreţ. Cum va dura cel puţin o lună treaba asta… presupun că despre asta e vorba.

Mă gândeam, nu ştiu dacă seria „Dinastiile” va ajunge până la capăt, dar, dacă o va face, va fi şi ultimul lucru pe care-l voi publica. – Şi iarăşi, nu are legătură cu nimic anume -. Ar fi trebuit să o fac de atunci, dinainte de-a mă suna Voicunike, dar iată că n-am avut suficientă tărie. E vina lui că m-am reapucat de scris 😀 – glumesc.

Sigur că voi mai fi pe net, doar nu credeţi că o voi lăsa vreodată pe Crina singură în gura lupilor… nuuu, pentru ea vă tai pe toţi, bucăţi, bucăţi 😀 Un merit mare a avut blogul ăsta în aproape doi ani de existenţă: mi-a adus mulţi prieteni. Nu o să-i enumăr după un criteriu anume, o fac doar pentru a le spune că ştiu că îmi sunt prieteni, iar asta nu se va schimba niciodată cu blog sau fără: Crina, Cella, Corina, Isabella, Maria Barbu Ion Borgo, Simona Ionescu, Kmi, Bebe, Voicunike, Omu’,  Octavpelin, Vania, Nea Costache, Trexel şi, îmi place mie să cred, Bogdan Hrib. Sigur, sunt şi oamenii care au crezut cel mai mult în mine. Bine că au crezut ei, că eu m-am lăsat de sportul ăsta 😛

În ultimul timp m-am mai bucurat de câţiva tineri prieteni: Shauki, Silvana, Ştefan (el e mai vechi), Mihai… Îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, aştept să fiu trasă de urechi, adresa mea de mail o ştiţi, aşa că nu vă opriţi.

Au mai fost oamenii pe care i-am îndrăgit de cum i-am cunoscut: Darius şi Chinezu. Ei n-au nevoie de o prezentare specială, pentru că sunt speciali. Doamne ce-am mai râs 😆 Păcat că n-am reuşit să intrăm şi noi într-o librărie 😉

Ar fi mai mulţi de amintit, dintr-un motiv sau altul, dar m-aş lungi prea tare şi, ţinând cont că m-am trezit la ora şase – da, da, să bată clopotul – cred că mă voi întoarce înapoi în pat 😛

Decizia mea nici nu o voi explica şi nici nu vă voi lăsa să o comentaţi. Nu am nevoie nici de „te rog”, nici de „ bine ai făcut”. E a mea. Atât cât mă va ţine ea. Oricum, nu am nevoie de blog pentru a-mi vizita prietenii, chiar dacă pe unii dintre ei doar virtual. Şi nici pentru a ţine legătura cu ei. Mai avem şi mess, mai avem şi telefoane şi alte mijloace.

O să vă întrebaţi de ce nu şterg blogul. Pentru că îmi e teamă că voi semăna prea mult cu Vania 😆 Nu, nu, n-are legătură. Pentru că, aşa cum ştiţi, nu îmi voi mai recupera adresa când mi-or intra minţile în cap, aşa că, după cum am spus, dacă Trex nu are de gând să scrie în continuare la foileton, atunci trebuie să aşteptaţi „Ziua în care se va sfârşi pământul” 😀

„Dinastiile”, de asemenea, mâine va avea parte de ultimul articol. Pentru cei interesaţi de lansări, dacă vor mai fi, sunt sigură că veţi afla şi din alte surse. Cu privire la articolul de mâine nu vă spun decât atât, ce am avut de spus, am spus în privat, restul, dacă veţi avea chef, veţi spune voi acolo unde vă voi indica, dacă nu, nu.

După ce voi termina Bibliotecarul, singura carte pe care o voi mai scrie, va fi în colaborare cu Trexel şi, desigur, va fi o poliţistă. Vom vedea mai exact atunci când va fi cazul. Adică vom vedea noi doi, că n-am de gând să mai împărtăşesc nimic din ceea ce fac pe planul ăsta. Adică, oricum, v-am cam spus tot: Dinastiile – asta dacă editura nu va renunţa la ele; Bibliotecarul, pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate şi o carte în colaborare pentru că eu cred că Trexel merită şansa asta. Poate, cine ştie, între timp mă angajează Denis ca agent şi m-am scos din criză 😀

 

Ok, deci sunt în pauză, în pauză de orice, dar mai ales de gândit. Şi ca să termin pe un ton dramatic: „Să trăiţi bine!” Hă, hă, hă… Împuşcă-te!

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – V –

Dupa ideea lui Mihai

Totul aici

Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.

– Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.

Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.

– Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.

Şahul se scărpină în bărbie.

– Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.

Stângul începu să se bâlbâie:

– Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?

Şahul simţi că îşi iese din fire.

– Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.

Stângul ridică rece din sprânceană.

– În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.

– A?

– Femeia lui Şarah, urlă Şahul.

 

*

Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.

– Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.

Sfătuitorul dădu încet din cap.

– Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.

– M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.

– O omor?

– Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.

Sfătuitorul zâmbi acru.

– Bătrânul a chemat zăpada.

– Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.

 

*

Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.

– Stăpâne!…

– Sttt!

Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.

– Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.

Stângul se dezechilibră pentru o clipă.

– Da, stăpâne!

– Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.

Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.

 

*

Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.

Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:

– Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.

Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.

Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.

– Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.

Aissa nu tresări.

– Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.

 

*

Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.

– Aissa, şopti Şahul.

Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.

– Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.

Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.

– O, nu, n-ai să mori.

Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.

– Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.

Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.

 

*

Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.

– Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.

– Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.

Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.

– Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.

Imothepus apăru de niciunde.

– Ce ai de gând să faci, Şarah?

– Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.

Vrăjitorul clătină din cap.

– Atunci…

– Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.

 

*

Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.

P.S: Aştept idei noi

Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.

Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.

Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.

Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.

Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.

Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀

De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉

Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀

Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…

Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.

Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀

 

 

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – IV

După ideea lui Mihai

Stătea întins în falduri de mătase. Trei dintre soţiile sale îi ţineau de urât. Îmbrăcate sumar, dar cu chipul acoperit, ca nu cumva cineva să le fure privirile, îl dezmierdau în fel şi chip. Strugurii se scurgeau în gâtul lui, aşa cum sentimentul puterii absolute îi curgea prin vene. Şi totuşi, acum ce mai urma. Cucerise totul. În curând, revolta avea să ia sfârşit. Şarah avea să fie mort, iar el era singurul stăpân al unei lumi întregi. Putea la fel de bine să şi moară. Visul i se împlinise. Acum avea tot ceea ce îşi dorise vreodată. Dar, în curând, avea să se instaleze plictiseala.

– Dăm legi, îi spuse el Stângului. Cei care fură vor fi ucişi, cei care violează vor fi violaţi, iar cei ce ucid îi facem mercenari.

– Veţi lupta împotriva celor pe care-i conduceţi?, se contrarie Dreptul.

– Şi ce o să facem? Oricum ei plănuiesc să scape de sub puterea noastră. Ce altceva mai avem de făcut. Dacă nimic crud nu ne mai întâmplă pe lume, mă voi plictisi groaznic şi voi începe în a vă ucide pe voi.

Uşa se deschise brusc. Şahul fu pregătit să dea ordin ca cel ce a trântit uşa să fie ucis, pe loc, acolo, dar când făptura aceea gingaşă îi căzu la picioare, furia i se diminuă.

– Femeia lui Şarah, spuse mândru soldatul.

 Era interesant, într-adevăr. Femeia lui Şarah în faţa lui. Cu hainele rupte. I se vedea un sân. Un sân perfect. Chipul îi era rebel, iar părul nespălat de luni, dar, totuşi, îmbietor. Şahul o privi cu poftă.

– Spălaţi-o! Ce să fac cu ea aşa?

Cele trei soţii ale sale se ridicară şi porniră spre femeie. Soldatul, cu un rânjet tâmp, le împinse.

– Mai repede, mai repede, stăpânul are nevoie de distracţie.

Trânti din nou uşa în urma lui. Cucul cântă de şaisprezece ori. Ploaia cădea tot mai tare. Urlete furibunde se auzeau de peste tot.

Şahul i se adresă Dreptului.

– Vreau să-l omori pe cretinul ăsta.

– Care din ei?, ironiză bărbatul.

– Soldatul care a trântit uşa. Lege: de acum în colo, cine va îndrăzni să intre fără să ciocăne şi va trânti uşa, va fi torturat, apoi va fi ucis încet, atât de încet, încât să-i scârţie mintea. Iar lovitura de graţie i se va aplica brusc, trândindu-i-se o uşă drept pe cap.

Dreptul notă, dar chiar atunci uşa se deschise brusc şi se izbi de perete. Şahul îşi dădu ochii peste cap.

– Aissa?

Dreptul privi spre şah, apoi spre copilă.

– În cazul ei nu se aplică, mormăi suveranul.

– Tată, Şarah a evadat.

– În sfârşit, gândi şahul, o veste bună. Şi aşa începuse să resimtă o plictiseală cumplită.

 

*

Coridorul secret nu era aşa de strâmt precum s-ar fi aşteptat el. Din contră, era mai degrabă o cameră a comorilor. Aissa furase mult de tatăl său. Şi, din câte îşi dădea seama, avea să îi fure şi viaţa. Până la urmă de ce s-ar fi oprit din a face asta? Aşchia nu sare departe de trunchi. Atât învăţase. Atât văzuse în viaţa ei, atât ştia să facă. Iar el, el cât avea să aştepte? Nu prea conta. Avea haine, mâncare şi apă, şi timp pentru a-şi pune planul la cale. Unul serios. Unul care să scoată lumea de sub orice dominare.

 

*

Aissa ştia exact ce are de făcut. Aşa că avea să înceapă cu o treabă simplă. Trebuia să înceapă de undeva, aşa că planul ei era gândit de la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu. Încă puţin şi lumea avea să îi cadă la picioare. Dar, până atunci, Iamasia avea să vadă cum e să fii îndopată ca o scroafă.

Intră în bucătărie. Iamasia dădea indicaţiile pentru mâncarea prinţesei:

– Nu prea multă sare, nu prea mult piper, prea multă verdeaţă. Lasă oul ăla acolo unde e. Prinţesa nu are voie ouă…

Aissa zâmbi. Le făcu semn celor doi soldaţi să o urmeze.

– Minunăţia ta, urlă Iamasia, vrei să îţi miroase părul a mâncare? Treci în camera ta.

Aissa zâmbi malefic. Le făcu semn celor doi să o prindă, iar ei nu stătură pe gânduri.

– Aissa, ţipă femeia, ce faci?

Dar fata nu avea de gând să-i răspundă. Înşfăcă prima pâine ce îi ieşi în cale şi i-o îndesă în gură.

– Mestecă, Iamasia. Mestecă, că o să ai mult de mestecat.

 

*

Ora optisprezece. Aissa intră în camera secretă. Şarah se plimba de colo-colo, în culmea disperării.

– Unde ai fost?

– A trebuit să hrănesc pe cineva.

– Nu vreau să ştiu ce înseamnă asta.

– Nu, aşa este, nu vrei să ştii.

– Ea a ajuns la şah?

Aissa zâmbi.

– În curând. Mă duc să-i spăl pletele murdare, şi îi făcu cu ochiul.

– Mai avem fix un ceas la dispoziţie până să ne punem în mişcare, îi reaminti Şarah.

– Mai mult decât suficient.

 

*

Imothepus dădea grav din cap.

– Va fi prima şi ultima zi a domniei tale, dacă  nu slăbeşti frâiele şi nu le redai liberatea.

Şahul privi la gloata aceea ce încerca să-şi salveze stăpânul. Stăpânul evadat.

– Şarah va veni de bună voie, femeia lui e la mine.

– Şarah va veni doar pentru a-ţi vedea leşul împuţit.

Şahul râse strident.