Numele meu e…

UPDATE: Eu de ce nu am stiut de asta?! Multumesc, Ioana Sandru!

 

Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.

Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.

S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.

Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.

Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.

Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.

Şi cu asta sper că v-am convins.

Reclame

Veşti şi poveşti

Astăzi voiam să vă vorbesc despre rubrica „Voi propuneţi”. Aşa că am să vă vorbesc 😀 Dar, înainte de toate, trebuie să fac un anunţ important. Aşa că vom începe cu:
 

P.S: Cu toate că draga noastră Crina îmi va scoate glanda, eu vă anunţ 😀 Diseară de la 22, Crina va intra în direct la emisiunea Andreei Creţulescu – habar nu am cum se numeşte şi nici cine-i tipa, dar aflu eu – de la Realitatea. Credeţi că are emoţii? Nu, nu are că i-am dat reţeta lui Piţi 😛 Aşa că urmăriţi-o. Uite de aia sunt eu mândră că o cunosc. Pot să strig pe stradă: „O cunosc pe roşcata care a intrat în direct la Realitatea” 😀 Mamăăă, şi să vedeţi ce trafic face. Sunt geloasă 😀 Crinaaa, suntem cu tine. Fără emoţii. Da?

 
Acum continuăm cu ceea ce ne-am propus. Am fost cuminte, am pus-o pe Crina sus şi l-am lăsat pe Trexel mai jos. Doamnele au prioritate, nah.
Povestea noastră, „Minţi rătăcite”, o ştiţi, dacă nu o ştiţi intraţi la rubrica „Povestea comentatorului” şi o veţi afla.
Azi când am deschis mailul am găsit partea a treia scrisă de Trexel. Am citit-o, şi, în bunătatea-mi, am hotărât să vă spun şi vouă ceea ce nu am reuşit până acum să-i comunic coautorului.
Aşadar, am salvat, am deschis şi am citit. Uimită? Ho, ho, a scris de trei ori şi deja şi-a schimbat stilul, deja se simt îmbunătăţirile. Dap, sunt geloasă. Eu a trebuit să scriu 270 de pagini ca să se simtă o îmbunătăţire. El a scris câteva şi deja se vede. Şi, vă jur, nu am avut timp să îi dau prea multe sfaturi. Nici măcar nu am ştiut ce va scrie unul şi celălalt. Totul a mers aşa din inerţie. Şi da, sunt foarte plăcut surprinsă. Habar nu am dacă blogul are o contribuţie. Faptul că a tot scris, chiar şi tâmpenii în spaţiul virtual. Oricum, a început să se dezvolte foarte repede. Să fie un talent nedescoperit? Nu îmi dau seama. Totuşi, e ciudat. Unii se chinuie de ani buni şi nu le iese atât de bine. Da, şi eu mă chinui de ani buni. Doar v-am spus, la mine a fost nevoie de mult mai mult pentru a simţi o îmbunătăţire, pentru a-mi găsi un stil. Aveam diverse stiluri în minte şi le combinam. Dar aşa zău că nu mi s-a întâmplat.
Hehe, Trexel, na că o spun public, zău că sunt mândră de tine. Când vrei şi ai entuziasm din ăla adevărat poţi. Partea a treia a poveşti va fi disponibilă, aici, mâinie seară.
Apoi urmează ultima parte din „Prima şi ultima zi”, iar săptămâna viitoare trebuie să veniţi din nou cu propuneri. Aveţi timp până luni să vă gândiţi şi să veniţi cu propuneri proaspete. Desigur, foiletonul lui Trexel şi al meu va continua. Doar e foileton, nu ştiu exact când se va termina.
 
Aşa… De două zile încerc să introduc Tenebrele la pagini, dar îmi trebuie mult calm, aşa că sâmbătă sau duminică o nouă pagină va fi disponibilă. Povestea „Tenebre” a lui Ioan Sorin Usca, mare scriitor 😉 Eu zic că pagina aceea nu trebuie ratată.
Şi, cum v-am dat veşti cam pentru toată săptămâna, mai am un singur lucru de făcut. Dar asta nu înseamnă că e cel mai puţin important.
Felicitări, Corina! Ei, ştie ea pentru ce 😉