Proxemica

pisoi

Încep prin ai ura la multi ani, viaţă lungă şi fericită, lui Ion Borgo! Să ne trăieşti o mie de ani! La mulţi ani, Vania! La mulţi ani tuturor celor ce-şi serbează ziua numelui. – Nu, nu e şi ziua mea!

 

Sigur că postul de faţă nu are nici o legătură cu titlul, dar asta face totul mai interesant. Înainte de-a spune ce mi-a trecut prin cap, vreau să lămuresc clar două lucruri:

1.                          Boc e un dobitoc, care îşi bate joc de tot ce a dat ţara asta mai bun, doar pentru că lui nu i s-a tradus niciodată o piesă de teatru.

2.                          Atâta timp cât punem botul pentru marinar şi dobitoc, ne vom duce dracu’ şi fără criză financiară.

 

 

Proxemica se referă la apropierea dintre persoane. Cum, persoana, trebuie să fie lângă tine ca să vorbim despre proxemică, noi nu despre ea vorbim 😀

Nu ştiu cât de lung va fi postul ăsta. Vom vedea. Vreau să lămuresc ceva la început, nu sunt supărată pe nimeni, doar dezamăgită de mine. Aşa că am decis în virtutea inerţiei să mă retrag un timp după net. Mă rog, atâta timp cât Trexel, de unul singur, va duce la capăt foiletonul, veţi mai avea ce citi, altfel, doar dacă îmi vine vreo idee, ceea ce şi mie mi-ar fi greu să cred. Şi nu orice idee, una măreaţă. Dar s-a dus vremea ideilor măreţe, aşa că voi termina un puzzle de o mie de piese, înainte să mi se mai întâmple ceva cu adevărat măreţ. Cum va dura cel puţin o lună treaba asta… presupun că despre asta e vorba.

Mă gândeam, nu ştiu dacă seria „Dinastiile” va ajunge până la capăt, dar, dacă o va face, va fi şi ultimul lucru pe care-l voi publica. – Şi iarăşi, nu are legătură cu nimic anume -. Ar fi trebuit să o fac de atunci, dinainte de-a mă suna Voicunike, dar iată că n-am avut suficientă tărie. E vina lui că m-am reapucat de scris 😀 – glumesc.

Sigur că voi mai fi pe net, doar nu credeţi că o voi lăsa vreodată pe Crina singură în gura lupilor… nuuu, pentru ea vă tai pe toţi, bucăţi, bucăţi 😀 Un merit mare a avut blogul ăsta în aproape doi ani de existenţă: mi-a adus mulţi prieteni. Nu o să-i enumăr după un criteriu anume, o fac doar pentru a le spune că ştiu că îmi sunt prieteni, iar asta nu se va schimba niciodată cu blog sau fără: Crina, Cella, Corina, Isabella, Maria Barbu Ion Borgo, Simona Ionescu, Kmi, Bebe, Voicunike, Omu’,  Octavpelin, Vania, Nea Costache, Trexel şi, îmi place mie să cred, Bogdan Hrib. Sigur, sunt şi oamenii care au crezut cel mai mult în mine. Bine că au crezut ei, că eu m-am lăsat de sportul ăsta 😛

În ultimul timp m-am mai bucurat de câţiva tineri prieteni: Shauki, Silvana, Ştefan (el e mai vechi), Mihai… Îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, aştept să fiu trasă de urechi, adresa mea de mail o ştiţi, aşa că nu vă opriţi.

Au mai fost oamenii pe care i-am îndrăgit de cum i-am cunoscut: Darius şi Chinezu. Ei n-au nevoie de o prezentare specială, pentru că sunt speciali. Doamne ce-am mai râs 😆 Păcat că n-am reuşit să intrăm şi noi într-o librărie 😉

Ar fi mai mulţi de amintit, dintr-un motiv sau altul, dar m-aş lungi prea tare şi, ţinând cont că m-am trezit la ora şase – da, da, să bată clopotul – cred că mă voi întoarce înapoi în pat 😛

Decizia mea nici nu o voi explica şi nici nu vă voi lăsa să o comentaţi. Nu am nevoie nici de „te rog”, nici de „ bine ai făcut”. E a mea. Atât cât mă va ţine ea. Oricum, nu am nevoie de blog pentru a-mi vizita prietenii, chiar dacă pe unii dintre ei doar virtual. Şi nici pentru a ţine legătura cu ei. Mai avem şi mess, mai avem şi telefoane şi alte mijloace.

O să vă întrebaţi de ce nu şterg blogul. Pentru că îmi e teamă că voi semăna prea mult cu Vania 😆 Nu, nu, n-are legătură. Pentru că, aşa cum ştiţi, nu îmi voi mai recupera adresa când mi-or intra minţile în cap, aşa că, după cum am spus, dacă Trex nu are de gând să scrie în continuare la foileton, atunci trebuie să aşteptaţi „Ziua în care se va sfârşi pământul” 😀

„Dinastiile”, de asemenea, mâine va avea parte de ultimul articol. Pentru cei interesaţi de lansări, dacă vor mai fi, sunt sigură că veţi afla şi din alte surse. Cu privire la articolul de mâine nu vă spun decât atât, ce am avut de spus, am spus în privat, restul, dacă veţi avea chef, veţi spune voi acolo unde vă voi indica, dacă nu, nu.

După ce voi termina Bibliotecarul, singura carte pe care o voi mai scrie, va fi în colaborare cu Trexel şi, desigur, va fi o poliţistă. Vom vedea mai exact atunci când va fi cazul. Adică vom vedea noi doi, că n-am de gând să mai împărtăşesc nimic din ceea ce fac pe planul ăsta. Adică, oricum, v-am cam spus tot: Dinastiile – asta dacă editura nu va renunţa la ele; Bibliotecarul, pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate şi o carte în colaborare pentru că eu cred că Trexel merită şansa asta. Poate, cine ştie, între timp mă angajează Denis ca agent şi m-am scos din criză 😀

 

Ok, deci sunt în pauză, în pauză de orice, dar mai ales de gândit. Şi ca să termin pe un ton dramatic: „Să trăiţi bine!” Hă, hă, hă… Împuşcă-te!

Reclame

MINŢI RĂTĂCITE – IV –

TREXEL ŞI OANA

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Dulce amărui. Închis la culoare. Mai era un deget în pahar. Pe lângă bere, Jagermeister era singura băutură alcoolică pe care o consuma, rareori. De fapt, doar atunci când se relaxa întins pe canapea sau atunci când voia să-şi impună că e relaxat. Acum, Benjamin se afla în a doua ipostază.

După amiaza trecuse deja, era aproape seară. Vineri seară. În mod normal ar fi trebuit să fie relaxat, după o săptămână de lucru, început de weekend, ce putea fi mai liniştitor? Pentru el însă lucrurile stăteau altfel. Resimţea singurătatea, ura liniştea, avea momente în care se dispreţuia.

Pe măsuţa din faţa canapelei zăceau vreo patru cărţi începute, toate deschise şi întoarse cu scrisul în jos. Câteodată îşi punea o pernă sub măsuţă, se întindea pe jos cu mâinile sub cap şi citea prin sticlă. Din toate patru. Apoi dădea pagina la toate şi continua din aceeaşi poziţie.

Alteori, întins pe canapea cu ochii închişi, juca singur şah. Şi cu albul şi cu negrul, vizualizând în minte tabla şi toate nervurile pieselor de lemn, asupra cărora zăbovea urmărindu-le cum se ridică în aer şi îşi schimbă poziţia. La comandă. Ar fi fost un bun manager.

          Ce seară de căcat, cugetă Benjamin plimbând pe sub limbă licoarea roşiatică.

Dintr-o dată privirea mohorâtă parcă scuipă un strop de lumină. Îşi aduse aminte de ea. De ochii ei mari şi blânzi şi indecenţi. De vocea ei… ce voce avea! Era bună la o linie erotică.

Îşi turnă repede în pahar ultimul deget de pe fundul sticlei şi deschise laptopul. Aşteptă câteva secunde. Deşi posibilitatea de a o reîntâlni i se părea destul de mică, se prinse totuşi cu ambele mâini de idee. Practic era singura idee care i-ar fi salvat seara.

Wireles Home network is now connected.

Signal strength: Excellent.

Porni browserul şi tastă din cap adresa barului. Apoi dadu click pe “Insider, webcam live”. Mergea perfect de când se legase la reţeaua metropolitană. În plus avea facilităţi pentru zoom şi înregistrare. Nu era prima oară când se juca aşa. Începu să caute. În bar nu era prea multă lume şi avea o bănuială că dacă ea va fi acolo va sta singură. Într-un fel deja se simţea îndreptăţit ca ea să fie singură. O voia numai pentru el.

Se rezemă înapoi de canapea. Nu era acolo. Însă, surprinzător, Benjamin zâmbea. Era sigur că va veni. Gândirea pozitivă îi schimbă radical dispoziţia. Pentru el legea atracţiei universale funcţiona impecabil. O testase de multe ori înainte să o adopte ca şi stil de viaţă.Mai avea totuşi mult de lucru. Apăreau încă uneori, ca şi mai devreme în seara aceasta, momente în care nu se simţea bine în pielea lui. Până acum se automotivase cu multe lucruri pentru a-şi găsi o scuză la stările depresive. Mai nou nu-şi mai găsea. Voia pur şi simplu să scape de ele. Dar mai avea de lucru la asta şi era conştient că pentru a reuşi complet era nevoie să adopte o stare de seminebunie controlată. Pentru că altfel nu se putea. Erau prea multe amănunte în mintea lui care nu i-ar fi permis să trăiască o viaţă normală, cu gânduri liniştite. Şi, în fond, cu siguranţă s-ar fi plictisit cu o existenţă banală.

Se ridicase de pe canapea şi privea pe geam, dar nu se uita la nimic. I se prefigura în cap desfăşurarea lucrurilor.

– Iar o să mă pierd. Când o să dau ochi în ochi cu ea… Futu-i! Zâmbi, plescăind drogul lichid care-i gâdila papilele. Nu-i nimic! Ei îi place asta! O excită. O să-mi las în voie simţurile de data asta. O să…

Se întoarse dintr-o dată spre laptop. O umbră brunetă aluneca printre mese cu un mers senzual. Benjamin văzu locul liber din capătul barului şi privirea lui o conduse într-acolo. O privi cum se aşează pe scaunul înalt şi îi sugeră să-şi pună gentuţa dreptunghiulară în faţă, pe tăblia barului, din motive de securitate.

Se aşeză pe canapea, aplecat către ecran. O vedea din profil. Zăbovi puţin asupra chipului frumos desenat şi dintr-o dată nu mai fu mulţumit de calitatea imaginii de pe ecran; zoom-ul i-o aducea în pătrăţele mărunte dintre care nu putea desluşi detaliile. Aruncând o privire către dulapul din lemn de brad vizualiză dincolo de uşile închise cămaşa de in, pantalonii de velur maro şi jos pantofii maro din piele întoarsă. Apoi privi din nou spre ecran şi în secunda următoare se trase înapoi speriat proptindu-se cu spatele de canapea. Femeia îşi îndreptase privirea spre cameră şi îi zâmbise cu subînţeles, după care lăsase privirea la loc în cafea. Prin cap începură să-i treacă o grămadă de posibilităţi prin care ea ar fi putut să bănuiască prezenţa lui în faţa ecranului, chiar atunci în acel moment. Le desfiinţă rapid pe toate.

– N-avea cum! De unde dracu să ştie? E paranormală?

Peste câteva minute ieşea val-vârtej din casă trântind în urma lui uşa metalică şi ascultând mecanismul de închidere cum încuie automat toate cele cinci zăvoare.

Intrarea în bar era învăluită în umbră pentru a se evita fireasca întoarcere de priviri a consumatorilor atunci când cineva îşi făcea apariţia în local. Benjamin se opri puţin acolo şi trase de câteva ori aer în piept încercând să-şi regleze respiraţia, agitată frenetic la vederea ei.

          N-o să mă pierd chiar din prima. O iau uşor, dar ferm.

O luă încet printre mese batând cu degetele pe piciorul stâng ritmul la The thrill is gone care tocmai ajunsese la solo-urile din a doua jumătate. Ea era aşezată uşor cu spatele spre el. Se opri un moment pentru a se preface ca în drumul spre o masă liberă tocmai a remarcat-o. Îi descoperi privirea în oglinda din spatele barului şi i se păru interesant să-i facă semn cu mâna invitând-o la o masă. Aşa avea certitudinea că într-adevăr ea îl privea prin oglindă.

Femeia nici nu apucă bine să se aşeze la masă că apăru băiatul de la bar care începu să aşeze în faţa lui cafeaua tare, ceaiul de trandafir, paharul de Schweppes şi cele două beri. Benjamin o privi în ochi pentru a descoperi dacă era impresionată de faptul că îi fuseseră aduse toate băuturile fără să comande.

– Deci vii des pe-aici, începu femeia, făcându-l să înţeleagă că e puţin impresionată.

– Nu tocmai, doar în weekend, uneori. De unde ştiai că vin? întrebă Benji gândindu-se la privirea aruncată de ea la camera, dar imediat îi păru rău că a întrebat.

– Trec pe ceva mai tare, ia-mi un gin, te rog! spuse ea, ocolind întrebarea dar necontenind să-l privească direct în ochi. Abia atunci băiatul de la bar plecă tiptil din spatele ei. Aşteptase ca Benji să o întrebe primul ce doreşte şi era puţin dezamăgit.

Nesperat, Benjamin nu simţea nici o emoţie. Felul cum ea abordase discuţia de la început îl băgase într-o stare de normalitate şi timiditatea lui refuza să se arate. Din cauza asta începu să se simtă oarecum prea banal. Aşteptase senzaţiile, transpiraţiile, se vruse stânjenit şi încurcat. S-ar fi dorit într-o postură din care să fie provocat să iasă. Dintr-o dată însă nu i se mai părea nimic interesant.

– Naşpa! gândi Benjamin şi închise cu o mână displayul laptopului, urmărind cum siluetele celor doi bărboşi ameţiţi de la bar, singurii din local, se fac tot mai întunecate si apoi trec în spectrul negativ. Aparatul se închise cu un clinchet slab urmat de un piuit specific. Trecea în standby, lucru care apăru şi în mintea lui Benjamin ca fiind cea mai buna idee. Peste doar cinci minute dormea adânc, cu clipiri spasmodice şi respiraţie şuierătoare.

 

*

 

Daniel se trezise de o oră. Nici urmă de lumină solară nu se arăta pe cer. De obicei se trezea la cinci dimineaţa. Îi plăcea să bea o cafea, ba nu, mai mult îi plăcea mirosul cafelei de dimineaţă. Poate că era singurul lucru care-i plăcea cu adevărat. Aroma aceea venită parcă direct din Brazilia, de pe plantaţii. Mirosul negrilor, al sclaviei… nu putea pricepe de ce se tot gândea la sclavie. Uneori se gândise la Jack Spintecătorul ca la adevăratul eliberator de sclavi. Prostituatele erau sclave ale sexualităţii bărbaţilor. El nu făcea sex. Nu îşi amintea să fi făcut sex de… cine ştie, poate ani… O amintire ca un flash îi trecu prin faţa ochilor. O şterse instantaneu. Cafeaua şuiera uşor în ibricul de tablă. Mirosul începuse să se împrăştie prin casă. Să deschidă fereastra sau să lase aroma să-l învăluie?

 

*

Cat o studiase atent pe Clara. Calmitatea, nepăsarea, zâmbetul rece, totul îl ducea la o singură concluzie: aşteptase o astfel de ocazie. Vedea în privirea lui Jack că îi pusese  eticheta de „VINOVATĂ”, desigur, Cat nu credea că fata are fi implicată în vreun fel, dar ştia cu siguranţă că îi convine situaţia.

Clara îşi aprinse o ţigară. Îi sfida pur şi simplu. Sau, poate, dacă se lua după Ivona, puştoaica îşi dădea frâu liber sentimentelor, lucru pe care nu îl făcuse până atunci. Şi totuşi, Cat avea de gând să joace fiecare as pe care-l avea în mânecă. Şi avea, Dumnezeu îi era martor că îi ţinea acolo, aşii lui, salvarea oricărui detectiv.

Fumul se ridică anevoie spre tavan, de parcă obosise şi el. Buzele fetei se încleştară, apoi se destinseră într-un surâs acru.

– Acum, zise ea, luându-i prin surpindere pe detectivi, bine că n-am fost în casă. Altfel o mierleam şi eu, dar asta mi se pare cu adevărat ironic.

Jack ridică din sprânceană, cât pe aici să deschidă gura. Cat îi aruncă o privire sugestivă, iar Jack se abţinu, dar chipul roşu îi trăda fiecare sentiment.

– Ce e ironic? se interesă Cat.

Ea privi ţigara ca pe o bucată de anafură.

– Ironia e ironie, concluzionă Clara trăgând cu nesaţ din ţigară.

Cat îi făcu semn lui Jack să se depărteze. Legistul îşi coordona oamenii. Cadavrele fuseseră acoperite. După ce s-au luat toate probele necesare, trupurile neînsufleţite trebuiau să ajungă sub cuţitul legistului. Dacă nu exista nici o amprentă concludentă, trebuia, cu siguranţă, ca în urma autopsiei să iasă ceva la iveală. Sir Cat privi spre Ivona, care stătea pe trepte şi studia subiectul. Cat nu era sigur dacă rusoaica auzea discuţia, dar din câte îşi dădea seama nici nu era nevoie.

– Domnişoară, suspină Cat, dacă nu îmi răspunzi întrebărilor, voi fi nevoit să te duc la secţie. Iar acolo, crede-mă, vei răspunde… până la urmă. Iar eu am răbdare, că doar asta îmi e meseria, să am răbdare.

Ea aruncă ţigara pe covorul persan şi o strivi cu piciorul.

Zâmbi.

– E ironic detective, cum şi-au dorit toată viaţa să scape de mine. Şi, acum, dacă e să fim sinceri, au reuşit. Desigur, nu aşa cum şi-ar fi dorit ei, dar ce mai contează, râse ea, au făcut-o.

Cat se gândi imediat la problemele adolescenţei, momentul acela în care orice copil are impresia că părintele îl urăşte.

– Nu cred că asta voiau…

– Sigur, doar nu trăiai tu cu ei. Nu cred că e nevoie să vă dau detalii despre viaţa mea. E suficient să întrebaţi pe oricine pe o rază de o milă. Oricum, eu sunt imparţială, nu-i aşa?

Cat nu putea nega. Oricum, nici nu îi păsa prea mult, detaliile avea să le afle indiferent dacă ea i le va spune ori ba.

– Cine crezi că ar fi putut face aşa ceva?

Clara se întinse pe canapea asemeni unei târfe de doi bani.

– Dacă aş şti, i-aş trimite un buchet de flori. Crede-mă că aş face-o.

– Sunt convins, mormăi Cat.

Puştoaica îi aruncă o privire scurtă Ivonei.

– Ştii, nu e nevoie să mă psihanalizeze, sunt doar un copil abuzat. Nu cred că e ceva nou pentru poliţie.

Cat ridică din umeri în semn de capitulare. Puştoaica avea mintea brici, dar ceva acolo, înlăuntrul ei, funcţiona cumva aiurea.

– Măcar bănuieşti pe cineva?

Clara deveni dintr-o dată serioasă.

– Pe tata îl urau toţi. Dar, cu toate astea, nimeni nu avea curaj să facă aşa ceva. Erau toţi nişte pupincurişti. M-am gândit, spuse ea pe un ton mistic, cred că pupincurismul se învaţă în facultăţi, altfel nu cred că ar fi avut atâţia în jurul lui.

– Aceşti oameni veneau des aici?

Pe Clara o pufni râsul. Un râs isteric, aproape inuman.

– Aici? Dancot nu îi primea aici. La ce? Să o vadă pe Diane tot timpul beată şi cu poftă de sex? Oh, mai puţin prostul de Farell, el venea mai tot timpul. Mă rog, el nu era o ameninţare pentru sexualitatea Dianei, cred că Farell e gay, mă rog, cel puţin aşa pare.

– Şi unde l-aş putea găsi pe Farell?

Ea se strâmbă.

– Doar nu credeţi că ţin evidenţa populaţiei. Ce detectivi sunteţi voi? Căutaţi în actele lui Dancot, ţine fiecare lucruşor, chiar şi pe cele neinteresante, doar nu se ştie niciodată când poate şantaja pe cineva. Oh, putea…, râse ea demenţial.

– Unde vei sta?

Fata privi în jur.

– Aici, doar e casa mea.

Cat simţi cum se cutremură.

– Aici? Vei sta aici?

– Nu cred în fantome, detective, se ridică ea şi porni spre trepte. Şi chiar de ar fi să fie, ce să-mi facă o fantomă avidă după sex şi una avidă după bani?

Clara îşi unduia uşor fundul, parcă încercând să-i enerveze pe detectivi.

– Domnişoară, strigă Cat, sigur nu s-a întâmplat nimic ciudat în ultimul timp?

Clara rămase o clipă pe trepte. Ivona îi surprinse privirea. Da, se întâmplase ceva, şi totuşi, Clara preferă să nege.

– Treaba ta, urlă Cat, când ea aprope că dispăru pe holul de la etaj, dar asta înseamnă că te voi mai deranja. A, da, şi nu te gândi să îţi iei tălpăşiţia, voi pune câţiva poliţişti să se asigure că nu zbori.

– Eşti naiv, detective, strigă ea. De ce aş fugi acum când am tot ce îmi doresc?

Ivona se apropie de el.

– E minoră, trebuie să…

– Nu încă, spuse răspicat Cat.

 

*

Psihiatra tăcu. Îl privea, dar ochii ei nu trădau nici un sentiment.

„Ştie să îşi joace rolul”, gândi abătut pacientul.

– Ar trebui să continuăm, puse capăt liniştii doctora.

Bărbatul se fâţâi pe scaun. O rază de soare se întinsese pe biroul psihiatrei. Părea a fi o dâră de praf pe mobilierul maro.

– V-aţi gândit vreodată că această culoare – arătă spre birou – e depresivă?

Ea îşi lăsă coatele pe masă.

– Vi se pare o culoare tristă?

– Cred că până la urmă m-aş sinucide dacă aş trăi înconjurat de o astfel de nuanţă.

Doctora deschise un dosar. Îşi privi pacientul în ochi.

– Am primit dosarul tău de la firmă…

– Prefer să rămân doar Jack, spuse el ştiind unde vrea să ajungă doctora.

– Nu mă deranjează, dar aş vrea să ştiu de ce.

El continuă să studieze raza de soare ca o zdreanţă ce lâncevea pe birou.

– Poate într-o zi, poate…, şuieră gânditor. Jack e tot ceea ce mi-am dorit eu să fiu vreodată…

– Cine e Jack?

Bărbatul surâse.

– Cine ştie, poate eu într-o viaţă anterioară.

Pentru prima oară psihiatra ridică din sprâncene.

Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀
 

 

MINŢI RĂTĂCITE – Foileton – III

TREXEL ŞI OANA

 

Black cat: Plec acasă, două săptămâni de vacanţă… îmi vine să mor
White dog: Trec repede
Black cat: Trec repede pe dracu, o să stau închisă în camera mea
White dog: De ce draga mea? Aerul curat o să-ţi facă bine
Black cat: Mă fut în el de aer curat atâta timp cât stau cu monştrii ăia
White dog: Ai altă opţiune?
Black cat: Da…
White dog: Şi?
Black cat: …
White dog: Ascultă-ţi instinctul. Black cat este în tine, las-o să iasă, las-o să se dezlănţuie
Black cat: Şi… cine îmi mai plăteşte şcoala?
White dog: Te învăţ eu tot ce ai nevoie. Şcoala nu te învaţă cum să te dezvolţi spiritual
Black cat: Iubitule, mă simt mai aproape de tine decât de părinţii mei. Însă…
White dog: OK, am înţeles, încă nu eşti pregătită
Black cat: Te rog să fii cu mine la noapte, ştii că nu pot adormi fără tine
White dog: Sunt al tău în fiecare noapte, felina mea diabolică. Intru pe la 12
Black cat: Sper să nu mă sinucid până atunci după ce ajung acasă
 
*
 
            Domnul Dancot se ridică în picioare, puţin iritat de atitudinea nesupusă a lui Farell. Luă din cutie un trabuc şi-l aprinse la lumânarea parfumată de pe bibliotecă. Făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se întoarse nervos şi se aşeză pe sofa.
– Bun, să zicem că ai dreptate. Dar dacă totuşi ăştia votează contra?
– N-o vor face! rosti Farell calm dar hotărât. Toţi sunt băgaţi în afaceri de genul acesta. Iar fătălăii care se dau mari apărători ai democraţiei sunt prea puţini şi nu-i susţine nimeni. Banii tăi sunt în siguranţă acolo unde i-am băgat. Şi deja fac pui graşi şi sănătoşi. Stai liniştit!
– La dracu’! Un sfert din averea mea e băgată într-o afacere cu droguri şi prostituţie şi tu-mi spui să stau liniştit. Am muncit banii ăia!
– I-ai muncit pe dracu’! spuse Farell ridicându-se la rândul său în picioare. Trebuia să ia un aer cât mai convingător şi să domine poziţia lui Dancot. Ţi i-am făcut eu la bursă! Tot ce-ai muncit tu a fost că i-ai dat la buci lu’ nevastă-ta şi ai furat moştenirea de la bunicu-său! Aşa că scuteşte-mă!
– Te concediez! zise Dancot zâmbind împăciuitor. Te rog nu sta cu paharul gol în faţă, ştii că mă deprimă chestia asta.
Farell era sfătuitorul şi executantul financiar al lui Dancot de vreo cinci ani deja şi relaţia dintre cei doi oscila mereu între prietenie şi strict afaceri. Aveau nevoie unul de celălalt însă nici unul nu o recunoscuse vreodată. De cele mai multe ori lui Farell îi convenea să se situeze în postura de subaltern pentru că nu trebuia să se destăinuie prea mult. Adopta însă câteodată tot felul de atitudini pentru a-l determina pe Dancot să facă ce spune el.
Dancot. Un parvenit care se însurase din interes cu nepoata unui fost bancher. Deşi tipa nu era Paris Hilton şi nici averea pe care pusese mâna nu era comparabilă cu a respectivei blonde, totuşi se alesese cu aproape un milion de lire pe care îi înmulţise binişor cu ajutorul lui Farell.
Altfel era un porc şi figura lui chiar aducea cu unul. Îşi bătea nevasta, îşi maltrata psihic fiica pe motiv că aşa se educă un copil şi se purta libidinos cu aproape toată lumea. Nu era respectat decât datorită averii, iar aşa zişii săi prieteni nu-l invitaseră niciodată undeva.
– Ştii, azi vine fiică-mea acasă, are vacanţă două săptămâni… o lichea ca şi mă-sa.
– Spuneai că are calificative dintre cele mai bune.
– Are. Şi? Dacă n-aş ţine-o din scurt ar lua-o razna şi asta.
– Crezi că o mai poţi ţine din scurt la şaisprezece ani? Şi în plus face şcoala la şaptezeci de kilometri de casă.
– Dacă nu ia note bune nu-i dau un şfanţ. Nu mă face ea pe mine de ruşine.
Dancot se apropie de fereastră, scoase o monedă de 10 pence din suport şi începu să se joace cu ea. Avea un tub de sticlă de vreo optzeci de centimetri, special conceput, din care scotea în fiecare dimineaţă câte o monedă să-şi cumpere ziarul. Nu-şi făcuse niciodată abonament.
– Nici atât nu vede de la mine dacă nu mă ascultă!
 
*
Black cat: Jegul ăla de taică-miu a venit azi la şcoală
Black cat: M-a luat de păr în faţa colegelor pentru că profu de mate i-a spus că nu sunt mereu atentă la orele lui… cretinu’ dracului
White dog: Şi tu n-ai ripostat?
Black cat: Ce era să fac? Îmi venea să-i tai frânele la maşină dar n-aveam cu ce
Black cat: Şi în plus, ca să mă umilească mai bine mi-a arucat o monedă de 10 pence, vedea-l-aş cu suportu ăla al lui băgat pe gât
White dog: Ţii la el câtuşi de puţin?
Black cat: E tatăl meu şi totuşi niciodată nu mi-a spus că ţine la mine, nu l-am auzit niciodată să-mi spună o vorbă bună. Măcar cu mama dacă s-ar purta frumos
 
*
– La ce oră ajunge acasă? întrebă Farell, deşi ştia foarte bine că într-o oră.
– Peste vreo oră jumate, două.
– Şi nu o aştepţi cu nimic? O surpriză, ceva?
– Nu merită javra.
Cei doi auziră un fâşâit mătăsos şi se întoarseră automat cu faţa spre uşa întredeschisă. Doamna Dancot îşi făcu apariţia cu mersul ei lasciv, îmbrăcată într-un capot lung de mătase verde cu broderii fine aurii. Arăta ca şi cum abia se ridicase din pat şi probabil asta făcuse, deşi razele soarelui veneau deja dinspre sud-vest. Părul îi era desfăcut şi se răsfrângea pe umărul stâng aproape gol, căzând apoi peste piept şi lăsând semne de întrebare în mintea lui Farell, care nu putea desluşi dacă sânul era acoperit de capot sau nu.
Pe faţa ei se puteau vedea cearcăne timpurii care n-ar fi trebuit să se afle acolo. Alcoolul şi probabil drogurile lăsaseră însă urme, iar ochiul atent al lui Farell descoperi pe obraz chiar şi urma inelului grosolan purtat de Dancot.
– Bună dimineaţa băieţi! spuse zâmbind larg Diane, şi se îndreptă spre fereastră, trăgând apoi draperiile la o parte. De ce staţi pe întuneric?
– Bună dimineaţa doamnă!
– Dimineaţă? Ţi-ai băut minţile cucoană! Cu cine ai băut aseară? Nu există să lipsesc o seară de acasă şi să nu te găsesc a doua zi făcută praf! exclamă Dancot aparent furios.
Nu-l interesa starea soţiei atâta timp cât o ţinea în casă. Consideră totuşi că faţă de Farell aşa ar trebui să reacţioneze.
– Asta să mă întrebi când te voi întreba şi eu cu cine te-ai tăvălit aseară, dragul meu, ripostă Diane cu acelaşi zâmbet cuceritor.
– Poate doamna s-a simţit rău, încercă Farell o poziţie de compromis.
– Ai trimis o maşină la autogară după Clara?
– Ce? Să vină pe jos! Eu n-am avut maşină la scară la vârsta ei.
– Tu n-ai avut nimic la vârsta ei.
 
*
Black cat: Îmi amintesc odată, m-am trezit pe la nouă
Black cat: în dormitor, beţiva era tolănită peste perne
Black cat: cu două sticle de whisky goale în pat
Black cat: crăcănată şi cu vibratorul în ea
Black cat: cred că a adormit cu el pornit şi a avut orgasme toată noaptea în somn până s-au terminat bateriile
Black cat: A doua zi urla la mine să merg să-i cumpăr altele
White dog: Nu o poţi acuza pentru că duce lipsă de sex
Black cat: O urăsc! Mă face de ruşine peste tot. Nu pot să aduc o prietenă acasă că vine peste noi şi începe să ne povestească aventurile ei din tinereţe
Black cat: E patetică. Sper să-şi taie venele într-o zi
White dog: Ai de gând să aştepţi ziua aia?
Black cat: …
*
 
            Clara deschise încet poarta grea. Înainta prin curte cu paşi mărunţi, fără nici un chef. Şi-ar fi dorit o altă viaţă. Alţi părinţi, altă familie. În rest viaţa de la şcoală era OK, pentru că şi-o făcea aşa cum voia ea. Cu colegii şi prietenii se purta exact cum simţea sufletul ei rebel.
Deşi la vârsta ei multe fete aveau orientări macabre şi se îmbrăcau în negru sau se creionau în jurul ochilor mai mult decât ar fi fost necesar. Însă ea era altfel. Celelalte erau doar de suprafaţă. La ea venea totul din interior. Nu făcuse nimic deosebit până acum dar se simţea deja capabilă. Îşi acceptase răutatea. Putea trece mai departe.
Încurajată de un sentiment de mulţumire de sine Clara deschise uşa casei şi intră fără să facă zgomot. Spera să ajungă neobservată în camera ei şi să nu o bage nimeni în seamă până cel puţin a doua zi.
Îşi lăsă pantofii negri de lac la intrare şi urcă scările. Ajunsă pe primul palier observă că uşa de la biroul tatălui său era puţin întredeschisă şi pentru a evita orice fel de întrevedere cu acesta păşi încet ţinându-şi respiraţia. Era pe punctul de a urca restul scărilor când auzi un zgomot ciudat venind dinspre uşa pe care tocmai o evitase. Un fel de grohăit surd acompaniat de un clinchet metalic. Se opri un moment să asculte. Zgomotul se repeta neregulat la câteva secunde, dar nu-şi putea da seama de la ce vine. Mânată de o curiozitate îmbibată în frică, lăsă la o parte nevoia de singurătate şi cu strângere de inimă deschise încet uşa biroului.
Simţi cum la rădăcina firelor minuscule de păr de pe ceafă pielea începe să se umfle. Fiorul coborî rapid pe şira spinării de unde se propagă în tot corpul. Mâna dreaptă îi căzu de pe clanţă în timp ce carnea de pe picioare îi tremura necontrolat. Involuntar vru să strige ceva însă îşi muşcă limba.
„Controlează-te!” îşi spuse Clara cu firavul gând conştient care-i mai rămăsese.
Dancot şedea pe jos, sprijinit cu spatele de sofa, cu mâinile legate în lateral de mânerele de lemn lucios şi picioarele prinse între ele cu cătuşele din piele cu puf roz pe care Clara le văzuse odata în sertarul mamei sale. În faţa lui, legat strâns de gât, stătea tubul de sticlă cu trepied metalic, jumătate plin de monezi. Capătul de jos îi era înfipt în gură şi la fiecare mişcare o altă monedă îi pătrundea în gât. Mai jos, în esofag, se puteau distinge prin piele mai multe monezi care-i blocau respiraţia. Avea ochii daţi peste cap şi faţa vânătă. Dancot făcu o ultimă mişcare spasmodică şi muri, muşchii feţei se destinseră, figura luând o expresie blândă, era cea mai blândă faţă pe care i-o văzuse Clara.
Tânăra se întoarse uşor pe călcâie şi închise încet uşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze. Aparent avea o figură calmă însă pleoapele care nu mai clipeau şi ochii neumectaţi trădau o oarecare nelinişte. Urcă scările păşind la întâmplare, căzu pe la mijloc şi îşi lovi tare genunchiul însă continuă să urce. Îi veni în minte imaginea mamei tolănită pe pat. Deschise uşa dormitorului şi imaginea îi  reapăru în faţă.
Cele două sticle de whisky erau la locul lor, goale. La fel de goală, mama ei se răsfira pe mijlocul patului cu mâinile şi picioarele desfăcute. Vibratorul încă mergea zumzăind înfundat între pulpele ei. Clara observă însă un alt amănunt. Pe lângă vibratorul roz pal, din mama ei ieşea un cablu alb. Îl urmări cu privirea din pat, pe covor, trecând peste papucii de casă roşii şi terminându-se cu ştecherul înfipt în priza de lângă uşa dressingului. Clara realiză cum avusese loc orgasmul suprem.
Ieşi din dormitor cu aceeaşi mimică fără sens, intră la ea în cameră, închise uşa, îşi aruncă rucsacul pe jos şi se trânti pe pat. Gândurile nu mai voiau să ia nici o direcţie şi se învârteau într-un cerc tot mai mare.
*
Farell privea în sus, aşezat pe patul de fier. Lângă poza lui Rooney, pe tavan, apăruse acum o alta, înfăţişând o tânără cu faţa rotundă, cu o expresie sumbră. Pe porţiunea albă de sub chipul ei scria cu carioca: Black cat.
După cinci minute se ridică din pat, îşi puse un halat gros şi se aşeză la computer. La 23:48 schimbă statusul în Available, deschise fereastra către „Black cat” şi începu să aştepte privind cursorul minuscul cum apare şi dispare… a fi… sau a nu fi.
 
*
Dacă mintea mea ar avea doar o clipă de linişte… Dacă aş putea dormi fără vise şi să mă trezesc fără să întâmpin acea imagine sumbră. Poate că viaţa mea s-ar schimba. Dar, uneori, pur şi simplu, nu sunt eu. Şi atunci când nu mă regăsesc, încerc să mă caut.
 
*
Jack privea perplex uşa apartamentului. Ar fi putut la fel de bine să sufle în ea, ca în povestea celor trei purceluşi, şi ar fi căzut. Dar Cat îi spusese să se calmeze. Fusese o zi proastă, într-adevăr, şi nu aveau nici o pistă concretă, dar timpul le rezolvă pe toate.
Cat bătu pentru a doua oară. De data asta mai tare, mai apăsat, poate chiar puţin mai nervos. Mima întotdeauna calmul, dar în realitate furia creştea în el, aşa cum creşte foamea într-un leu. Se auziră târşiituri. Ceva spart şi cheia se roti în uşă. Înăuntru era o beznă diabolică şi mirosul lumânărilor parfumate inundă nările detectivilor. Trupul lui Daniel era doar o umbră. Pipăi peretele cu mâna şi lumina năvăli în ochii lui adormiţi. Îşi puse mâna peste pleoaple. Prea brusc.
– Daniel…
– Domnilor detectivi…
Jack îl privi descurajat pe Cat.
– Nu ştiam că am făcut cunoştinţă, spuse Jack răspicat.
– Pentru Dumnezeu, spuse Daniel depărtându-se de uşă şi făcându-le semn să îl urmeze, toată firma ştie că aţi venit. Doar v-am văzut.
Cat zâmbi ştrengăreşte.
Apartamentul era mic. Semidecomandat, două camere. Un pic de bucătărie, iar holul era o glumă proastă. Nu era mizierie, poate puţină dezordine. Oricum, Cat văzuse bărbaţi singuri în situaţii mai dezolante. Daniel le făcu semn să se aşeze pe cele două scaune. Doar două. Prea multe pentru un singur om, dar nu se ştie niciodată. El se sprijini de chiuvetă şi căscă prelung.
– Îmi cer scuze, dormeam.
Cat aprobă din privire.
– Vă servesc cu ceva?
– Nu, mulţumim, spuse repede sir Cat, înainte ca Jack să deschidă gura.
Daniel se întinse peste chiuvetă, acolo unde ţinea paharele. Curate, strălucitoare chiar. Luă unul, îşi puse apă, bău, apoi îl aruncă pe măsuţa mica.
– Presupun că nu aţi venit să mă întrebaţi cum mă simt.
Jack avu tentaţia să îi răspundă, dar Cat i-o luă înainte:
– Îi anchetăm pe toţi cei care au rămas în birou la momentul exploziei maşinii.
– A, doriţi să ştiţi de ce nu m-am dus buluc după ceilalţi.
– Ar fi un început, spuse sec Jack.
Daniel simţi adversiune în ceea ce îl privea pe Jack. Dar nu avea de gând să se lase călcat în picioare de un detectiv oarecare, mai ales că nu aveau nici un drept să se poarte cu el ca şi cum ar fi un criminal de rând.
– Eram în spate, la copiator. Cu ceva timp înainte mi-au venit actele firmei din Asia de care mă ocup. Era urgent să termin bilanţul. Nu am auzit explozia. În camera copiatorului nu îţi auzi nici gândurile. Zgomotul făcut de imprimate este insuportabil…
– O clipă, îl întrerupse Cat, imprimante?
– Da, fiecare calculator e legat la o imprimantă. Pentru a nu face zgomot în birouri s-a decis ca acestea să fie puse în camera copiatorului. Vă daţi seama, la fiecare cinci secunde avem câte ceva de scos la imprimantă. Practic, merg continuu.
Cat îşi notă în carnet.
– Vă rog, continuaţi.
– Eram în camera copiatorului. Am avut de tras vreo două sute de copii a unui singur document. E o întreagă nebunie. Când am ieşit, biroul era gol. Nimeni nu mai era acolo.
– Nici Vik? se interesă Jack, aducându-şi aminte de cuvintele blondei.
Daniel rămase o clipă pe gânduri.
– Nu, nu era nimeni. Cred că cineva tocmai ieşea pe uşă în momentul ăla, dar nu am văzut cine şi nici nu sunt convins că aşa a fost.
– Staţi chiar lângă fereastră, interveni Cat. Adică biroul dumneavoastră… Sunteţi sigur că nu aţi văzut nimic suspect?
Daniel prinse în mâini paharul pe care tocmai îl aruncase ca pe un bun nefolositor. Îl plimba dintr-o mână în alta încercând să-şi facă de lucru.
– Eu nu mă uit pe fereastră, domnilor. Uneori nu am timp nici să ies în pauza de masă. Firmele mari nu aşteaptă ca eu să mânânc.
Cat dădu din cap.
– Da, că tot aţi adus vorba, în ziua aceea aţi avut o mică întârziere la locul de muncă. Apoi, la doisprezece şi jumătate aţi fost la masă, lucru care vi se întâmplă rar din câte am înţeles.
Daniel zâmbi.
– Nu e o crimă ca o dată la zece ani să întârzâii cinci minute. Aşa este, am întârziat. M-am trezit cu două secunde mai târziu, autobuzul nu m-a aşteptat. Aşa că am alergat până în staţia următoare.
– Dormiţi cam mult în ultimul timp, contată Jack.
– Aşa este, fu de acord Daniel. Dorm cam mult. Oboseala s-a acumulat, în plus, nu mai am treizeci de ani. Organismul cedează uneori.
Cat nota în continuare. Nu îşi ridicase până atunci privirea din carneţel, iar acum, Daniel, avu ocazia să-i întâlnească ochii iscoditori.
– Unde aţi luat masa la doisprezece şi jumătate?
– Mi-am luat un hotdog de la colţul străzii, apoi m-am plimbat în susul şi josul trotoarului până am terminat de mâncat. După care m-am întors în birou.
– Aţi observat cât era ceasul când v-aţi întors?
– Presupun că nu au trecut mai mult de zece minute.
Cat notă.
– Înţeleg.
– În timp ce vă plimbaţi pe stradă nu aţi văzut nimic ciudat pe partea cealaltă?
Daniel ridică din umeri.
– Ce să văd ciudat? Nici nu cred că am privit într-acolo. Ce era să văd? Aceeaşi imagine dezolantă ca în fiecare zi.
Daniel lăsă paharul pe masă şi se aplecă spre cei doi.
– Domnilor, sunt singur de o viaţă. Nu m-a interesat niciodată ce se întâmplă nici pe preşul de la uşa mea. Eu îmi văd de mine. Ceilalţi îşi văd de ale lor. Dacă nu, treaba lor. Eu nu am timp să îmi încarc memoria cu ce fac oamenii pe stradă sau în birou.
Detectivii se ridicară. Cat îi zâmbi şi îi întinse mâna.
– Dacă mai avem între…
– Oricând, îi luă Daniel vorba din gură. Ştiţi unde mă găsiţi.
Cat şi Jack ieşiră. Scara blocului arăta dezolant. Un bătrân, împuţit de băutură, ocupase două trepte. Daniel trânti uşa în urma lor.
– Verifică-l! spuse Cat. Mamă, tată, fraţi, surori, tot ceea ce trebuie.
– De ce? se miră Jack, e doar un fraier care nu a făcut decât contabilitate toată viaţa lui.
Cat sări peste beţiv.
– E primul tău caz de crimă, nu-i aşa?
Jack aprobă din priviri.
– Atunci nu mai pune întrebări cretine şi verifică-l.
 
*
Stinse lumina. Îl dureau ochii şi era obosit. De ce poliţia îşi alegea mereu cele mai proaste momente pentru a lua oamenii la întrebări? Îşi aprinse, tacticos, o ţigară. Jarul strălucea în bezna din casă. Mirosul lumânărilor parfumate încă persista. Din camera alăturată se auzeau sirenele maşinilor de poliţie. Oare de câte ori îşi spusese să închidă nenorocita de fereastră? Aruncă ţigara în chiuvetă şi porni spre dormitor. Ura zgomotul străzii.
 
*
 
Era pentru a doua oară în faţa psihiatrei. O femeie frumoasă. Focoasă. Avea nişte ochi demenţiali, iar picioarele ei îl inspirau.
– Domnule…, psihatra se opri. Ştiţi că tot ceea ce discutăm aici e confidenţial, nu?
El dădu din cap.
– Atunci de ce nu începem cu puţină încredere? O să veniţi mai mult timp la mine, nu pot discuta cu cineva fără nume.
Bărbatul se lăsă pe scaun.
– Prefer aşa. Numele nu reprezintă ceea ce este omul.
– Sunt de acord, spuse femeia schimbându-şi poziţia picioarelor. Dar tot trebuie să vă spun într-un fel.
Bărbatul se gândi o clipă.
– Puteţi să-mi spuneţi Jack.
– V-aţi gândit la cineva anume?
„Jack Spintecătorul”, îi veni în minte.
– Nu, la nimeni important.

MINŢI RĂTĂCITE II – Foileton

TREXEL ŞI OANA

Partea I

Benjamin intră pe uşa barului din colţ cu o figură care nu exprima în nici un caz optimism. Nu prea avea chef nici de băut, nici de stat de vorbă, însă venise pentru că era seara lui liberă şi trebuia să fie acolo. N-ar fi vrut în ruptul capului să repete experienţa de săptămâna trecută când şi-a pierdut sâmbăta seara în apartament cu o colegă enervantă, autoinvitată, care se îmbătase în aşa hal încât a trebuit să cheme salvarea. Aşa că astăzi anunţase din timp că iese în oraş.
            Purta o pereche de blugi şi o cămaşă pe care n-ar fi luat-o dacă ar fi văzut cât e de transparentă, însă lumina estompată din apartamentul său nu-l ajutase deloc în această privinţă. Nu prea ştia să se îmbrace însă, de data asta, o cam nimerise. La apariţia lui în bar câteva femei aşezate la mese întorseseră capul urmărindu-i mersul şăgalnic. S-ar fi prins şi el că arată bine dacă le-ar fi văzut. Din păcate imaginea unui local în care se aflau persoane de sex opus îl punea de fiecare dată în oarecare indisponibilitate mentală şi îi era foarte greu să se concentreze.
            Deşi ar fi vrut să se aşeze lângă blonda care părea să nu aibă companie, picioarele îl trăgeau către locul ferit şi întunecos de după colţul barului. Băiatul de la bar îl văzu abia după vreo cinci minute, timp în care avu posibilitatea să arunce câteva priviri împrejur. Ceru o cafea tare, un ceai de trandafir, două beri şi un Schweppes, semn că venise pentru mai multă vreme. Barmanul îl ştia, aşa că nu-l mai întrebă de ce nu le ia pe rând şi i le înşiră în scurt timp în faţă. Mulţumit, Benjamin sorbi puţin din suc plescăind încet după care se aşeză mai bine în scaunul cu spătar mic, se lăsă puţin pe spate şi începu să admire.
            Se liniştise. Acum era în elementul lui. Din colţul în semiumbră putea analiza în voie toate femeile din bar.
Cum dracu poate sta o femeie normală cu hipopotamul ăla? Îi atârnă şuncile şi probabil nu şi-o mai vede demult.
Făcu o grimasă sugestivă ca şi cum ar fi vorbit cu cineva şi îşi îndreptă privirea spre altă masă.
– Mda, dacă n-ar avea sânii aşa lăsaţi poate ar fi ceva de capul ei.
Mai trase un gât de bere şi în timp ce privirea căuta avidă o nouă victimă observă în celălalt capăt al barului o tipă ce se uita la el. Era brunetă, cu părul drept dar foarte bogat şi cu nişte ochi mari, blânzi, dar puţin indecenţi.
Benjamin îşi plimbă de două ori privirea peste ea încercând dintr-o dată să pară preocupat. Luă un şerveţel de la bar, ridică pe rând sticlele de bere şi şterse sub ele. Apoi, deveni interesat de sistemul de iluminare. Îşi plimba privirea pe toate spoturile de deasupra tragând cu ochiul să vadă daca sursa de stres mai era activă. Parcă era prins la colţ. Scaunul său retras parcă se mutase acum în mijlocul încăperii şi se simţea stânjenit.
Nu auzi glasul barmanului, ci doar a treia oară întoarse capul spre el.
– Mai doriţi o bere? întrebă tânărul barman pe sub un zâmbet ascuns.
– Ăăăăă… da… nuuuuu… cred că o să… sigur! rosti Benjamin mistuit de problema ce-i provocase deja broboane de sudoare pe frunte.
– Poftiţi! spuse barmanul şi îi împinse în faţă berea pe care o desfăcuse deja, înainte să primească răspunsul clientului.
– Ha, deci aşa! gândi Benjamin şi enervarea îl scoase puţin din starea evidentă de stres. Te joci? Na stai ca-ţi dau io joc!
Îi plăcea să se joace. De fapt era singurul său punct forte în orice întâlnire cu vreo necunoscută. Îşi luă o faţă calmă, trase aer în piept, îşi ridică umerii şi privi spre ea. Locul era gol. Aruncă disperat priviri în stanga şi în dreapta, pe la mese, pe toată lungimea barului, se ridică involuntar de pe scaun şi privi peste lume spre toaletă. Nimic.
– Shit! Băga-mi-aş….!!!
Se făcu că nu observă reacţia barmanului care zâmbea pe sub mustăţi şi puse la gură sticla de bere gâlgâind cu ciudă.
– Cel mai mult îmi place să fac sex în patru labe! se auzi o voce magnifică în spatele său.
Abia se abţinu să nu împroaşte tot barul cu berea care i se oprise în gât. Evită câteva momente să se întoarcă spre ea. Ştia că e ea. Chiar dacă nu o vedea şi nu-i mai auzise vocea până atunci.
„Şi mie, gândi Benjamin, una dimineaţa, una la prânz în toaletă şi două seara, înainte de culcare. Oare drept cine mă ia asta?”
– Ah, tu erai! exclamă în întoarcere şi întâmpinând-o cu un surîs încântat. Credeam că ai plecat.
– Voiai să plec?
– Nicidecum!
– Benjieeeeeeeee!!! Ce dracu faci, mă, aici? Nu-mi spune că stai în oraş şi nu ne-am văzut până acum!?
Benjamin se întoarse deranjat către cel care îl apelase. Nicholas. Un vechi coleg de muncă, stresant, dobitoc şi pe deasupra însurat.
– Salut! Da, în oraş stau, am vândut casa de la ţară.
Apoi întorcându-se spre ea:
– Ţi-l prezint pe…
Însă nu mai avea cui. Dispăruse la fel de subit cum îşi făcuse intrarea. Vreo cinsprezece minute cât au povestit despre unul şi altul, prieteni vechi, a căutat-o în zadar cu privirea. Picase în letargie şi era dezamăgit. De el, de cât era de bou, de viaţa pe care o ducea, de tot.
Într-un târziu, când Nicholas era la toaletă, ieşi pe uşa barului şi se îndreptă prin ploaia măruntă spre casă. Intră pe poarta veche din fier forjat şi paşii şăgalnici deveniră dintr-o dată mai fermi. Începu să urce scările una cîte una în timp ce mişcările îi deveneau din ce în ce mai controlate. Ajuns în faţa uşii apartamentului băgă mâna dreaptă în buzunarul pantalonului şi scoasă o legătură mare de chei. Fără să se uite la ele, alese, pipăind, una şi în timp ce scruta cu privirea rece holul întunecos o băgă cu o mişcare exactă în ială, o răsuci de două ori şi intră pe uşă.
După primul pas simţi mirosul străin şi trase repede uşa după el fără să aprindă lumina.
 
*
M-am trezit alt om, alt suflet. Aveam alte gânduri şi alte porniri. Mintea îmi era încărcată. Amintiri depărtate, poate dintr-o altă viaţă sau, poate, din una viitoare. Ploua. Iar ploaia m-a făcut să-mi spăl chipul sfios şi să mă simt din nou bărbat.
 
*
Sir Cat era cel mai bun detectiv al secţiei omucideri. Văzuse multe şi auzise şi mai grozave, dar crima din Rees Stret întrecea orice horror inspirat de Hollywod. Sigur, peste câţiva ani, producătorii de filme aveau să facă din criminal o vedetă internaţională, iar rolul lui avea să-l joace cine ştie actor celebru fără pic de stil. Studie din nou casa. Nu forţase uşa, nu forţase ferestrele şi nici intrările din spate. Intrase pur şi simplu. Cel mai probabil, bătând la uşă. Poate un vânzător ambulant. Poate un cunoscut. Nu ştia, iar puştiul nu era încă în stare să dea vreo declaraţie. Ivona, psihiatra secţiei, adusă tocmai din Rusia, îl ţinea sub supraveghere.
– Veţi discuta cu el când voi spune eu că e pregătit, îi ameninţase ea, ridicând arătătorul în aer şi împingându-l spre privirile lor crucite.
Cat nu avusese de gând să i se pună în contră Ivonei, ştia cât e de hotărâtă, dar, proaspătul său coleg, Jack Dorr, insistase. Aşa se alesese Jack cu un ochi vânăt şi ruşinea de-a fi lovit de o femeie.
– Nici o amprentă, spuse Jack morocănos.
– Doar nu te aşteptai să-ţi lase şi cartea de vizită.
– Mă aşteptam să facă o greşeală, una cât de mică. Să lase un indiciu…
Ivona intră pe uşă. Jack înghiţi în sec. Îşi jurase că a doua oară va riposta. Ivona era o femeie înaltă, corpolentă, blondă şi nu cu mult trecută de treizeci de ani. Chipul său nu schiţa decât grimase, nu o văzuse niciodată zâmbind, asta dacă ştia să o facă. Cat surâse abia perceptibil.
– Îmi poţi face repede un portret psihiatric?
Ivona ridică din sprânceană.
– Schizofrenic, repede şi bine.
– Detaliază!
– Mi se pare a fi tipic pentru cineva cu frustrări. Poate, dar nu bag mâna în foc încă, abuzat de părinţi.
Cat privi chipul bărbatului.
– Ambii?
– Aha, spuse Ivona, rămând cu ochii aţintiţi în cei ai mortului. Interesant mi se pare că nu l-a ucis şi pe puşti.
– Nu era acasă în momentul petrecerii crimei, spuse Jack pe un ton sigur.
– Nu, confirmă rusoaica, dar nici nu plecase când băiatul a intrat în casă şi şi-a descoperit părinţii.
Un tânăr poliţai li se alătură.
– Şefu’, peste stradă este o firmă de contabilitate, poate ei au văzut ceva.
Cat se scărpină în mijlocul capului.
– M-aş mira, din moment ce vecinii nu au văzut şi auzit nimic, dar putem încerca.
– Cele mai multe din ferestrele lor dau spre casă şi spre stradă. Poate…
– Să mergem, spuse Cat. Tu rămâi aici şi ai grijă să nu intre şi să nu iasă nimeni, îi comandă el poliţistului. Şi cheamă încă două maşini să păzească intrările.
– Da, şefu’!
 
*
Firmă Multiinternaţională, îi lămuri secretara. Fiecare din contabilii lor ţineau contabilitatea primară a două sau trei firme din lume. Firme mari care nu se încredeau în oricine. Ei erau avizaţi. Aveau tot ceea ce putea să aibă o firmă din domeniu. În plus, oamenii lor erau pregătiţi pentru orice.
– Aha, ca o firmă de avocatură, se strâmbă Cat.
Femeia, fără a observa grimasa, aprobă mulţumită.
– Şi? Ce aţi făcut când aţi auzit că maşina a luat foc?
– Eu nu am făcut nimic. Nu am voie să-mi părăsesc postul şi, apoi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, eu nu am vedere pe partea aceea. Doar contabilii de la etajul doi văd acolo.
Femeia i-a condus la etajul doi. Acolo unde erau birouri lângă birouri şi o fâşâială incredibilă.
– Nu credeam că hârtiile fac atâta zgomot, şopti Jack.
Secretara îi prezentă blondei.
– Dânsa este secretara etajului, vă poate da mai multe informaţii.
Cat începu cu numele şi adresa, cerându-i să aibă acces la toate fişele persoanele ale celor de la etajul doi.
– Sigur, spuse blonda, zâmbind până la urechi.
– Deci, ce s-a întâmplat? chestionă Jack.
Cat îi aruncă o privire crâncenă.
– Domnişoară, începu Cat tacticos, vă amintiţi cum a decurs acea zi pentru dumneavoastră şi colegii domniei voastre?
Blonda îi invită să ia loc.
– O cafea, un ceai…
– Un ceai, se grăbi Jack.
Cat îşi dădu ochii peste cap.
– Nu, nimic, rectifică detectivul.
Blonda se aşeză în faţa lor, picior peste picior, împreunându-şi mâinile în poală.
– A fost o zi normală la început. Apoi, am simţit că ceva se va întâmpla, când Daniel a întârziat cinci minute.
Detectivii îşi încrucişară privirile. Blonda râse.
– Nu, nu e cazul să vă uitaţi aşa, şi arătă cu degetul spre Daniel. Daniel, în zece ani de când sunt eu aici, nu a întârziat niciodată. În mod normal ne regălăm ceasul după el.
– Şi apoi?
Blonda ridică suav piciorul şi chicoti.
– Apoi totul a fost normal, noi munceam, aşa cum vedeţi şi acum. Aşa e în fiecare zi. Nu se întâmplă nimic la nelocul lui. Acte, acte, numere şi acte. Până la ora paisprezece, când Vik – şi arătă spre roşcata îmbătrânită şi obosită – a ţipat că arde o maşină.
– Ce aţi făcut atunci? se interesă Jack.
– Oh, eu m-am uitat pe fereastră, şi indică locul cu pricina, apoi am luat-o la fugă pe scări, liftul era deja aglomerat, şi am ieşit în stradă.
– Înţeleg, mormăi Sir Cat, toţi au ieşit afară?
Femeia se gândi o clipă.
– Păi… Vik nu a ieşit decât ceva mai târziu. Se apropie de urechea lui Cat şi-i şopti: Ştii, are un picior mai scurt, se deplasează mai greu. Şi, desigur, Daniel a rămas în birou. El ştie doar să muncească, nu îl interesează aproape deloc ce se întâmplă în jur.
Cat ridică din sprânceană uşor surprins.
– A lipsit cineva între orele doisprezece şi paisprezece?
Blonda îşi studie colegii din priviri.
– Nu, doar la doisprezece şi jumătate câţiva au plecat la masă, dar cei mai mulţi au rămas.
– Mi-i puteţi indica pe cei care au părăsit clădirea?
– O, desigur…

MINŢI RĂTĂCITE I

TREXEL ŞI OANA

 

Rees Street era o străduţă liniştită din nordul Londrei, unde lucrurile pareau că au rămas la fel ca acum o sută de ani. Oamenii erau aceiaşi, maşinile vechi, doar câteva familii destul de înstărite se mutaseră recent aici pentru a căuta linişte şi poate lipsa traficului pentru copiii de şcoală primară

Astfel că în după-amiaza aceea liniştită era normal ca o maşină în flăcări să scoată pe stradă toţi locatarii celor câteva imobile vechi şi să-i vezi înghesuiţi în jurul ei, înainte să apară pompierii. Stăteau buluc, unii cocoţaţi pe garduri, alţii pe celelalte maşini parcate, barbaţii îşi ţineau odraslele în cârcă să vadă mai bine şi în acelaşi timp să fie siguri că nu-i calca cineva în picioare.

Rooney, aşa mic cum era, înghiontise pe toată lumea şi ajunsese în faţă, flăcările i se oglindeau în ochii căscaţi până la sprâncene şi simţea pe obraji căldura focului care mistuia Beetle-ul aproape nou într-un mod destul de ciudat, de parcă ar fi fost facut în întregime din lemn. I se spunea Rooney deşi nu-l chema aşa, însă urechile clăpăuge şi figura ce aducea cu atacantul, ca şi apucăturile lui neastâmpărate de altfel, îi aduseseră porecla asta şi deja mulţi uitaseră cum îl cheamă.

Deşi prins de evenimentul neaşteptat, Rooney îşi dădu seama că nu i-a văzut pe ai lui în mulţimea adunată şi după ce mai aruncă câteva priviri să fie sigur, ieşi dintre grămada de oameni şi intră ca o vijelie pe uşa grea a casei de vizavi. Urcă în fugă cele patruzeci şi opt de scări până la etajul trei, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii:

– Mamăăăăăăă! Tatăăăăăăă!

 Pentru că nu primi nici un răspuns deschise, în grabă, uşa apartamentului trântind-o cu putere de perete, moment în care se uită o clipă înapoi, convins de faptul că iar o să-l certe tata că a zgâriat tapetul cu clanţa. Trecu însă repede peste idee şi continuă să strige fugind pe holul lung şi întunecat. Trecînd pe lângă uşa întredeschisă a băii o văzu pe maică-sa şi se opri din fugă adunând sub el tot covoraşul de pe hol. Intra repede în baie având totuşi grijă să nu mai trântească uşa de perete.

– Mama, tu ai văzut ce-i afară? Toată strada s-a adunat, a luat foc maşina Janei. Aia nouă. Hai să vezi!

Mama era aplecată deasupra vasului de toaletă, sprijinită în genunchi.

„Iar a luat tâmpeniile alea de medicamente verzi!”, gândi Rooney la repezeală şi vru s-o apuce de mână.

Observă însă că mâinile mamei lui nu sprijineau vasul aşa cum ar fi fost normal, ci atârnau de o parte şi de alta a acestuia, pe jos.  Părul bogat, negru, cu bucle mari, acoperea toată toaleta astfel ca Rooney nu îi putea vedea chipul. Şi rochia parcă îi stătea puţin aiurea, fermoarul pe care copilul îl ştia lateral era acum pe mijlocul spatelui. Şi totuşi, văzând-o în genunchi, Rooney îşi spulberă impresiile ciudate şi îi puse mâna pe umăr.

– Mamă?!

Parcă vrând să o ridice din poziţia care i se părea puţin indecentă, Rooney întinse mâna spre ceafa femeii, nu ştia dacă să o tragă de păr sau nu, dar în timp ce se codea atinse cu mâna un obiect rece.  Părul se dădu puţin la o parte, suficient cât să-şi dea seama că era… o andrea, din acelea lungi cu care bunica îi făcea pulovere.  Dar… era fixată… nu…Rooney îşi retrase repede mana… era înfiptă în… În acel moment mama lui se prăvăli de pe toaletă pierzând echilibrul fragil în care fusese aşezată acolo şi se întoarse lasându-se moale pe spate, iar prin părul ud de pe faţă, Rooney văzu celălalt capăt al andrelei care ieşea prin ochiul drept, ţintind drept spre el.

Abia atunci copilul auzi telvizorul dat tare din sufragerie şi întorcându-se pe călcâie ieşi în fugă din baie agăţând capătul hârtiei igienice de pe suportul de lângă toaletă. Nu observă că hârtia i s-a prins în manşetă si o trase după el desfăşurând-o pe tot holul. Într-o secundă ajunse în sufragerie, unde, de după canapea, îşi văzu tatăl aşezat în faţa televizorului.

– Tatăăă!!!

Sări peste măsuţa din sticlă răsturnând vaza cu flori proaspete pe care le adusese bunicul dimineaţă şi în cădere ajunse de cealaltă parte a canapelei. Dădu să se ridice însă în întoarcere îşi văzu tatăl şi nu mai avu puterea să facă nimic.

Domnul Vince era trecut bine de 50 de ani. Era preşedintele Asociaţiei Experţilor Contabili din Londra şi după o tinereţe pierdută printre hârţoage avusese norocul să se afirme lucrând la o companie multinaţională, lucru care îi adusese bani, renume şi o soţie mult mai tânără, al cărei trecut nu-l cunoştea prea bine însă nici alţii nu-l cunoşteau aşa că nu-l interesa prea tare. În ultimii ani începuse să-i placă viaţa şi o savura atât cât îi permitea scara proprie de valori. Îşi făcea concediile în străinătate dar, deşi şi-ar fi permis şi altceva, alegea de fiecare dată sejururi budget în extrasezon. Era mulţumit.

Era. Acum zăcea pe canapea, în poziţia pe care o adopta în fiecare după-amiază urmărind pe vreunul din Sky-uri filme vechi, cu orbitele goale, cu un tampon intern marime Super înfipt în gât şi cu globii oculari în palme, cu irisul îndreptat către televizorul unde se difuza Casablanca.

Rooney se pierdu şi rămase câteva clipe ţintuit la podea, privind spre canapea  şi neputînd să se concentreze la ce să se uite… la orbitele goale unde ar fi privit în mod normal, sau la ochii din palmele tatălui său. Creierul său nu putea discerne în care loc ar putea avea cele mai multe şanse să fie privit înapoi.

Abia după vreo trei minute în care încet realiză ce s-a întamplat, Rooney sări ca ars şi se îndreptă în fugă spre fereastra deschisă. Dintr-o săritură se urcă pe băncuţa roşie pusă acolo de mama lui, tocmai ca el să poată ajunge la fereastră şi să poată privi în stradă.

Striga cât îl ţineau puterile către mulţimea adunată jos. Însă din gâtul lui nu ieşea nici un sunet. Abia după câteva minute îşi dădu şi el seama că nu poate articula nimic. Şi oricum, nu l-ar fi auzit nimeni, pe stradă deja urlau sirenele maşinilor de pompieri. Sfârşit, căzu de pe băncuţă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraz însă faţa lui nu exprima nimic. Involuntar îşi ridică pantalonii până la genunchi şi începu să se zgârie cu unghiile pe gambe. După un timp sângele ţâşni de sub pielea iritată înroşindu-i şosetuţele albe cu margine dantelată, primite cadou de la o mătuşă, cu toate că îi era ruşine să iasă afară cu ele fără pantaloni lungi.

Rămase lipit de fereastră privind în depărtare. Nici un zgomot nu-l mai deranja, doar liniştea se instală în gândul său.

 

*

Daniel privea pe fereastră. Zgomotul îl tulbura. Faptul că toţi năvăliseră în stradă, îl nemulţumea. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, avea timp să se gândească la altceva decât la contabilitate. Încă încerca să înţeleagă unde a greşit, unde i s-a spulberat visul de-a deveni actor. Cum a ajuns să fie contabil? Se întreba în fiecare zi, dar nu putea face legătura între momente. Ceva lipsea. Undeva, mintea lui, se bloca.

Aruncă amintirea în coşul minţii. Era contabil, avea patruzeci de ani şi nimic deosebit. Nu fusese căsătorit niciodată, dar avusese o iubită: Niky. Cel puţin aşa susţinea ea că se numeşte, după trei ani, Niky a dispărut, iar el abia atunci şi-a dat seama că era prostituată. Nu avusese nici un sentiment când iubita îi dispăruse, singurul gând care l-a avut, a venit şi a trecut într-o fracţiune de secundă: „Jack Spintecătorul”. De atunci, nu făcea altceva decât să ducă aceeaşi viaţă. Totul se încadra în monotonia perfectă a bărbatului de patruzeci de ani.

– Daniel, ai auzit? îl întrebă blonda ce avea birou lângă el.

 Daniel, de fiecare dată când îi auzea glasul, pur şi simplu, uita cum o cheamă. I se părea a fi o persoană stridentă, una ce ieşea prea mult în evidenţă, iar glasul îi era atât de… ascuţit…

– Nu, ce s-a întâmplat?

Ea s-a aşezat lângă el, ca şi cum ar fi trebuit să-i spună cel mai mare secret. Buzele s-au lipit de urechile lui şi un şuierat blând îi gâdilă auzul.

– Un bărbat şi o femeie au fost ucişi.

Daniel privi spre fereastră. Auzea încă sirenele. Un fum negru şi greu se ridica pe stradă.

– În incendiu?

– O, nu, sări blonda de pe scaun. Nu are nici o legătură cu incendiul, totul s-a întâmplat…

– A dat foc maşinii pentru a ascunde crima, veni un alt coleg.

„Jack Spintecătorul”, îi veni din nou în minte lui Daniel.

– Nu înţeleg nimic, concluzionă Daniel.

Blonda oftă enervată. Colegul, tânăr şi iubit cam de toate femeile din birou, se oferi să-i explice:

– Un nebun, a ucis o femeie şi un bărbat, apoi a dat foc unei maşini pentru a-i deruta pe poliţişti.

„Chiar aici, lângă noi”, gândi apatic Daniel.

– În Londra se adună toţi nebunii, spuse veselă blonda. Aş vrea, uneori, să mă mut în altă parte, dar s-ar duce tot acest farmec metropilitan.

Îi auzi pălăvrăgind toată ziua. Lui Daniel nu îi păsa. Dorea doar să ajungă acasă, să se întindă pe pat şi să deschidă televizorul. Cu toate că, dacă se gândea bine, blonda, colega lui, era o sursă de ştiri mai bună decât orice reporter.

Plecase de vreo oră, hoinărind pe străzile vechi ale Londrei. Trecuse pe lângă casă de două ori, dar gândurile îl apăsau prea mult, aşa că se plimba în cerc, ca un câine ce caută mirosul hranei şi, cu toate că o simte, nu e prea hotărât să se înfigă în ea.

Un vânt rece începu să bată uşor. Puţinul păr pe care Daniel îl mai deţinea se mişca agale în bătaia vântului. Cerul s-a întunecat repede şi picuri reci au început să cadă pe străzile şi aşa întunecate. Daniel, în sfârşit, observă uşa casei. Scose repede cheile din buzunar, descuie şi, cu un oftat profund, se avântă pe holul întunecat.

Undeva, în depărtare, în sufragerie sau în dormitor, o lumânare se scutura în bătaia vântului.

„Iar am uitat fereastra deschisă”, gândi el şi porni spre locul cu pricina.