Mile Cărpenişan are nevoie de noi

Azi, de pe bloguri, am aflat că Mile a ajuns la spital în comă. Are nevoie de sânge grupa A2 pozitiv. Apelul e în special pentru Timişoreni, dar şi pentru cei din ţară. Presupun că veţi fi îndrumaţi la centrul de recoltare. Nu îl cunosc personal pe Mile, dar Andrei Crivăţ mi-a vorbit atât de frumos despre el încât am impresia că-l ştiu de viaţă. Haideţi să facem o minune.

Îl poţi ucide pe cel pe care-l iubeşti?

Întrebarea din titlu mai aşteaptă, pentru că am de făcut nişte anunţuri importante:

 

1 Am donat pentru Daniel Răduţă. Mă aştept ca şi alţii să o facă, pentru că e vorba de viaţa unui om. El are nevoie de ce a mai rămas uman în noi. Chinezu, de asemenea, are o iniţiativă în ceea ce-l priveşte, aşa că vă rog să intraţi şi să vă informaţi.

 

2 Am reuşit, în sfârşit, să mai trimit şi eu ceva la „Cenuşa de trandafir”, recunosc că am o lene teribilă, dar iată că m-am forţat şi aş vrea să citiţi şi să-mi răspundeţi. Acolo, nu aici.

 

3 Dacă nu-i dau lui Vania link o să scad în Zelist şi o să mă sinucid 😀 Tot nu pricep ideea cu Zelistul. Adică îmi explică cineva de ce sunt toţi obsedaţi de chestia asta? Că mie nu-mi pasă. Mă simt bine fără, oricum n-am intrat decât o singură dată acolo. Aşa că… Zău că o duc bine şi fără asta.

 

Şi acum să trecem la ceea ce vă spunem. V-am povestit de thriller-ul pe care-l scriu: „Sărutul morţii”. V-am dat câteva indicii. Inclusiv că asasinul meu e îndrăgostit. Că un viitor asasin e îndrăgostit de aceeaşi persoană ca şi asasinul principal. Că serviciile au luat-o razna şi nişte crime îngrozitoare se petrec în ţara cu cele mai multe servicii secrete. (Staţi calmi, abia am reuşit şi eu să mă prind care e legătura între crime şi Anastassia – eu tot nu ţin minte cum a apărut în Somalia). Bine. V-am spus că apare şi Lala, ca personaj secundar, şi Stelian Munteanu, şi Sofia Matei, şi mama 😀 … Nu, mama nu apare.

Dar am rămas la problema Anastassiei. Vânată de serviciile secrete şi cele militare şi cele foarte secrete, ea nu face decât să se gândească la domnul ’cela. Adică nu e bine. Serios. Puii mei, e un asasin. Nu are timp de tâmpenii. Mă rog, adevărul e că nici nu prea le face tâmpeniile. Doar că-i cam piere pofta de ucis. Şi cu toate astea nu prea are de ales. Ori ea, ori ei. Iar ea nu e pregătită să moară. Nu până nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în cei cinci ani care i-au fost şterşi din memorie. Şi când îşi va aminti va fi şi mai nasol, pentru că atunci chiar o să vrea să-i omoare pe toţi.

În fine, crima din Bucureşti o zguduie, şi îşi dă seama că ori ia arma în mână, ori îşi sapă singură groapa şi-şi trage un glonţ în cap. Dar are o problemă, e îndrăgostită. Şi aici intervine nebunia. Pentru că Anasatassia se gândeşte să-l ucidă. Crede ea că astfel va scăpa de o problemă şi va reveni la ceea ce e ea de fapt.

Acum acţiunea se complică, pentru că nici el nu stă în banca lui şi după ce o vede (sau i se pare că o vede) ucigând un om cu mâinile goale, începe să facă săpături şi s-o caute. Cumva, serviciile află de existenţa lui şi îşi pun în cap să-l prindă şi să încerce s-o şantajeze, cu toate că sunt sceptici. Doar o cunosc de mai bine de zece ani şi e cam greu de şantajat. Le trece şi lor prin cap că e un asasin, antrenat de ei, care ar putea să nu reacţioneze în nici un fel. De obicei ea nu reacţionează la sentimentalisme.

Aşadar Anastassia trebuie să decidă: îl omoară? (cu toate că ştie că el nu are nici o vină), îl lasă în viaţă şi îşi „taie” ea venele (doar teoretic, desigur) sau îl salvează? Bine, şi dacă-l salvează, până la urmă ce va face? Şi-l va scoate din minte pentru totdeauna? Lăsându-l să zburde. Sau îl va păstra pentru ea?

Acum să nu uităm esenţialul, cu toate că nu contează absolut deloc, dar există. El e însurat. Bine, şi ea e măritată, dar nu se pune, doar soţul e un agent pus pe capul ei şi a mai încercat şi s-o ucidă.

No, acum să vă văd. Ajutaţi-mă să scriu romanul ăsta. Daţi-vă cu părerea. Aleg eu ce-mi convine, desigur 😉

A, şi ţineţi cont şi de faptul că asta e totuşi o acţiune secundară. Că oricât ar fi ea de dusă cu pluta, tot e în pericol. Şi tot trebuie să ucidă. Şi câte şi mai câte. O nebunie totală. Să nu mai spun de crime. Criminalul din Indicii a fost şi va rămâne mic copil. Aici vorbim de sadism adevărat. Şi vă rog să mă credeţi că asta îmi ia mult timp de gândire. Trebuie să fiu sadică până-n măduva oaselor. Pe partea cealaltă mă gândesc şi cum ar fi normal să se poarte un asasin pus faţă-n faţă cu amorul. Hai, hai, vreau idei.  

Deci şi să mori e scump

Păi da, că fast-food nu, dulciuri nu, tutun nu. Că e scump să te şi sinucizi în ziua de azi. Dacă io vreau să mănânc dulciuri până la diabet, de ce n-am voie? Ba am voie, pardon, dar plătesc. Cu sucurile, gata şi cu alea, că dăunează. Şi mă întreb io aşa, ca prostul, salamul nu dăunează? Nu ăla de cântă manele, ăla de se mâncă şi are e-uriiiiii. Nu, cred că ăla nu.

Ştiu acu’ că n-ar trebui să le mai dau şi eu idei, dar trebe să o spun pe asta. Io zic aşa: taxa pe stres, frate. Atunci să vedeţi ce popor de adormiţi vom fi. Că deh, de frică să nu scoţi banu’ preferi să stai nestresat. Aşa mi se pare mie logic. Şi n-ar fi chiar rău. Adică ar fi şi un SF de scris despre asta. Gândiţi-vă la o lume postapocaliptică în care marele suveran, desigur, sub un sistem totalitarist, le implementează oamenilor cipuri de stres. Şi cum cipul simte că ăla se stresează, cum îi ia bani de pe card. E? Nu e mişto. S-ar putea ca ăştia să se fi inspirat din SiFi, vorba lui Băse(?) sau nu el a zis SiFi? Nu mai reţin, dar parcă el la OTV. Adică noua Europă Liberă 😆

Da, taxe, taxe, taxe, taxe. Asta ne dorim. Cât mai multe taxe. Pentru că oricum nu vom ieşi în stradă, nu vom urla, nu vom ţipa. Vom înghiţi ca proştii. E mai bine aşa. De fapt nu, nu vom înghiţi, că va fi prea scump să o mai facem. 😉

„Nu vreau să fiu criminalul…”

Sau „nu vreau să fiu ucis”. Cam aşa au sunat majoritatea mailurilor de acceptare. Adică bloggeri care au acceptat să fac ce vreau eu cu ei în cartea mea. Dar, cu toate astea, nu prea mă lasă ei să fac ce vreau cu ei. Păi nu e influenţarea ăluia de scrie? Ba e. Vă spun eu. Mai ales că nimeni nu m-a mituit pentru a fi scos într-o lumină favorabilă. Aşa că ştiţi ce am decis? Moare cine moare şi ucide cine se nimereşte. Da? 😀

A, bine, nu chiar cine se nimereşte. Dar cu toate că cineva m-a rugat să fie criminal, eu m-am răzgândit. Şi văd alt criminal. Îl văd clar. Mai clar decât am văzut vreodată ceva. Desigur, aş putea să mă răzgândesc. Că şi la Indicii l-am tot văzut până nu mi-a mai trezit interesul. Oricum, logica îmi impune să aleg criminalul cu pricina. Răsturnarea de situaţie îmi dă altă posibilitate. Până acum, oricum, avem un bilanţ: doi morţi, un rănit şi unul care nu e blogger mort de moarte naturală cu un topor înfipt în cap. A, să nu uit de cei trei răpiţi şi doi puşi sub supraveghere pentru că sunt ameninţaţi. Cum se procedează? E suficient să răpeşti trei oameni şi să laşi bileţele. Nu e mare şmecherie, mai ales când asasinul îţi indică pe cine vrea să ucidă. Oricum, dacă nu îţi indică, nu e greu să pricepi cine ar putea fi în pericol din pricina informaţiei deţinută. Păi nu?

Şi dacă vă întrebaţi ce treabă are Guvernul şi mai ales Preşedintele în această carte. O să vă spun că nu e treaba voastră. Clar? Lala se ocupă de caz iar eu nu o pot da în gât. Ar fi chiar culmea. Mă şi enervaţi.