Când a venit sfârşitul lumii…

cometa

Era o zi de marţi, august trei, 2077. Cometa W a pornit spre pământ şi nimic nu mai era de făcut. Doar sub pământ mai puteai scăpa. Cometa W, se ştie, topeşte trupul uman, dar, nu şi materialele sintetice.

Un grup de cercetători ascunşi undeva sub pământ ajung să creeze virusul vampirismului. Nu, nu se nasc vampiri ca cei obişnuiţi. Pentru că inima le bate, pot sta în soare şi mânca orice, dar sângele le aduce viaţa veşnică. Ce vor găsi cercetătorii la încheierea misiunii lor, atunci când ies din nou la suprafaţă? Nimic.

Un agent FBI aflat în Cracovia găseşte un depozit antiatomic. Se adăposteşte după ce îşi ia la revedere de la mama lui. E singurul supravieţuitor, chiar dacă alături de el se mai află doi colegi. Pământul cade peste ei fără să le mai dea nici o şansă de supravieţuire.

Undeva, sub Londra, marea Bibliotecă secretă, nu simte sosirea cometei. Dar când curentul electric se opreşte, în acelaşi timp cu calculatoarele ce-l ţineau pe Bibliotecar la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea, Vrack înţelege că s-a întâmplat ceva rău.

Un preşedinte, un om de la NASA ce îşi caută disperat fiica, un grup de vampiri modificaţi genetic, un vânător de manuscrise vechi şi cel mai bătrân Bibliotecar al lumii, luptă pentru supravieţuire. Dar, până la urmă, ce se va întâmpla cu lumea?

Dar de unde vreţi să ştiu eu? Aţi înnebunit?

Reclame

Iara beau, iara petrec…

FOTO: Alex Mazilu

 

Dap, începe distracţia. Iar năşesc, doar v-am spus. Adică iar o fac. Dacă nu sunt două pe an, îmi pierd antrenamentul. E la fel ca la şofat, dacă nu o faci zilnic, uiţi. Vedeţi ce nebunie? Aşa e şi cu năşitul. Cu toate că eu nu ştiu niciodată exact ce trebuie să fac. Uit de la mână până la gură. O fi normal să fie şi aşa. O fi, nu zic nu. Cu toate că nu prea e. Dar contează prea puţin. Preotul ştie întotdeauna ce e de făcut. Mă îndrumă. Nu-i bai. Mă descurc eu, că de aia sunt pusă acolo să mă descurc. Uneori mai şi obosesc, iar acum sunt peste limită. Adică limita e peste. Înţelegeţi, da? Expresia aia cu până-n gât, la mine, s-a mutat peste cap. Dacă e să mă auziţi că sunt până peste cap să ştiţi despre ce e vorba.
Ca să fie treaba dusă până la capăt şi oboseala să atingă cota maximă, mâine fac un drum până la Bran. Adică eu. Adică eu cu maşina. Cu picioarele mele pe ambreiaj, frână şi acceleraţie, cu toate că nu prea ai ce accelera, e plin de tiruri pe acolo. Ooo, Doamne şi ce aglomeraţie o fi. Ce mişto. Mă întorc, da, că la şase am programare la coafor. Să nu uităm de costumul lui X, care trebuie pus la punct. De pantofi şi cămaşă sau cămăşi. Să nu uităm de toaletele mele, sandale şi alte alea. Plus blugii şi ceva mai gros, că nu o să tremur pe acolo, fie că sunt naşă, fie că nu sunt naşă. Eu sunt destul de practică când e vorba de pielea mea şi zău că nu am nici o jenă în a-mi trage blugii pe mine şi a-mi arăta gecile.
Şi aşa, pironită în oboseală, în cărţi de scris sau de citit sau ambele, o să mor. Dacă nu mor acum, vă jur că la bulgari nu am de gând să o fac.
După ziua de mâine, cumplită de altfel, sâmbătă, în plini zori. Cu soarele strălucindu-mi în plete şi cu cearcănele terifiante şi sfiorante, atârându-mi pe obraji, voi pleca iar spre Bran. Nu-i aşa că e o mare fericire. Nu, Dumnezeule, nu îmi voi lua laptopul. Nu o să am timp să respir, dar să mai stau şi pe net, cu toate că mă îndoiesc profund că acolo există net. Aşa că nu are rost să car patru kilograme degeaba după mine. Voi nu credeţi?
Şi aşa pornesc a năşi din nou. Cu menţiunea că mama va fi la nunta fetei lui Ducu Berţi. Mă credeţi că o urăsc? Da, pentru că şi eu am fost invitată şi voiam să mă duc, zău că voiam. Dar eu sunt naşă. Obosită, cu cearcăne, cu dureri în stomac care mă ţin de trei zile. Cu ochii mari şi o tuse nesănătoasă din pricina răcelii, voi zâmbi frumos după care voi muri.
În concluzie, până luni voi cam lipsi. Rugăminte fierbinte. Ştiind că Vania are nişte problemuţe, o rog pe Crina şi pe Cella să se îngrijească de bloguleţul meu. Să fiţi rele fetelor. Rele de tot 😉