Listă pentru Mişu…

1ae7786bb1a4

O să mă întrebaţi cine e Mişu. Ei bine, e un Piteştean şi el ca tot românul 😀 (hei, e o glumă), ziarist şi cititor. O mai face şi alte lucruri, dar eu n-am de unde şti. Doar v-am spus că ies din casă atâta timp cât am motorină 😀 Şi mă opresc rar la cafele în companie. O beau singură cu o carte în mână. Aşa că după ce vin de la Satu Mare, respectiv Baia Mare, Mişu trebuie să dea o cafea, fără cărţi sau cu?

Ei bine, Mişu spunea că nu e un cititor de fantasy, dar l-am făcut curios şi mi-a cerut o listă cu autori. Eu îi dau o listă cu romane că nu ţin minte toţi autorii, mno, memoria mea e limitată.

 

M-am gândit aşa, dacă aş fi un începător într-ale literaturii fantasy, cu siguranţă aş începe cu Elantris (dau şi link-ul de unde se poate comanda, nu de alta, dar acolo e şi autorul 😛 ). Cred că oricine începe cu Elantris rămâne veşnic îndrăgostit de genul acesta de literatură.

Să continuăm cu cea mai mişto carte a lui Gaiman: Pulbere de stele. Superbă, minunată… ahhh (sunt melancolică). Lui Mişu, de acelaşi autor, i-aş recomanda şi „Zei americani”. Mie nu mi-a plăcut, dar cred că sunt defectă pentru că toţi cei care au citit-o au rămas pur şi simplu cu gura căscată. Tot nu pricep de ce. Mişu, dacă o citeşti şi-ţi place, poate îmi faci o hartă a ei.

După asta, desigur, merită o serie de fantasy comic. Şi cine e mai tare dacă nu Pratchett cu a lui serie „Lumea disc”, râsul fiind garantat. Dar mai înainte trebuie să înţelegi cum e treaba asta cu fantasy-ul.

Apoi aş citi o carte senzaţională: „Semne bune”. Aici e definit un altfel de sfârşit al lumii. Şi dacă cineva se gândea că sfârşitul lumii nu e comic, atunci nu ştie despre ce vorbeşte 😀

Dacă cărţile cu vârcolaci şi vampiri spun cam aceeaşi poveste, atunci n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de personajele ieşite din tipar: „Lună plină” şi „Hotel Transilvania” respectiv „Palatul”, sunt de senzaţie fără doar şi poate.

Hai să nu trec şi la fantasy-urile urbane, pentru început eu zic că ajunge. Desigur, sunt şi fantasy-urile pentru tineret, iar cea mai bună din ultimul timp pe care am citit-o, fără doar şi poate e seria „Ucenicul vraciului”. E un darck fantasy, hai să-i zicem un horror că nu înţelege toată lumea.

Eh, dacă una din aceste cărţi îl convinge pe Mişu, mai târziu o să-i recomand „Războiul reginelor” 😀

Enjoy!

 

P.S: La multi ani, Gina Rizea! Bucurii si impliniri. – Nu ma lasa sa comentez, de aceea am urat aici. Multa, multa fericire!

P.P.S: Cititi si aici!

Reclame

Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…

Doua vorbe despre carti

Începem cu o lansare, una dublă, în Constanţa. Informaţii suplimentare aici.

Nu am mai vorbit de ceva timp despre cărţi. Ei bine, au fost ceva cărţi în ultimul timp, dar am să vă vorbesc doar despre cele la care am râs cu lacrimi.
Ciudat e că le-am citit unele după altele. Aşa a fost să fie, nimic premeditat.
Am început cu „Crima letală”. Cartea lui Ioan Usca, minunat scrisă, plină de interferenţe culturale, pe care nu le sesizezi dacă nu eşti suficient de atent. Culturi diferite, oameni diferiţi ce împart experienţe diferite, dar cu acelaşi simţ al umorului. Nu ştiu dacă este neapărt un roman. Autorul spune că e un poem. Eu aş spune că e o odă, dar o odă diferită. O altfel de carte. O odă a vieţii culturale. Asemeni lui Pratchett şi Ioan Usca, a ales ca notele de subsol să fie la fel de comice ca însăşi scriitura. Iată că văd o apropiere între aceşti doi autori, una hilară.
Am să vă redau câteva rânduri, pentru a vă da seama cu ce anume am avut de-aface:
„ – Te prostituezi? – întrebă, după câte momente de gândire, Domnul Colonel.
– Nu, Doamne fereşte! – răspunse Vlad uluit.
– Excelezi în vreun sport?
– Nu!
– Faci trafic de droguri sau de armament?
– Nu, cum de vă gândiţi la astfel de lucruri? Dorinţa mea este să slujesc Cultura!…
Atunci nu vei avea cum să-mi înapoiezi banii – concluzionă Domnul Stoenescu, deşi, în scrutul său interogatoriu, nu epuiză chiar toate midalităţile de a faci bani în lumea modernă ( dar este cert că, din Cultură, acest deziderat e unul imposibil!). Nu spun, însă, că nu te voi sprijini – continuă Colonelul –, dar va trebui să discutăm mai în amănunt şi, fără supărare, să uiţi de caietul pe care mi-l îmbii…”
Veţi găsi multe poveşti interesante. Îl veţi cunoaşte pe Taras – ciudat lucru, dar autorul susţine că motanul Taras chiar vorbeşte. Îl veţi reîntâlni pe Onici şi veţi vedea cum poţi ajunge după graţii, de trei ori, nevinovat, dar cu toate dovezile împotriva ta.

 

 

 

Trecem la trilogia Bartimaeus, un fantasy pe care nici un iubitor al genului nu ar trebui să-l rateze. Bine scris, bine conturat, câteva scăpări elementare pe ici-colo, nimic serios. Ultima parte a trilogiei „Poarta lui Ptolemeu” a apărut şi la noi. Ei bine, e scrisă cu acelaşi umor ca şi primele două părţi. Cu toate că trăiesc într-o lume măcinată de război, boală şi durere, djinul Bartimaeus, tot îşi face timp, chiar dacă esenţa lui e pe moarte, să-şi batjocorească stăpânul.
Nu am să vă povestesc sfârşitul, dar aici, autorul, cred că s-a grăbit, o fi păţit ca mine cu arkuda şi a vrut atât de mult să scape de carte, încât a scăldat-o bine. Păcat, pentru că subiectul e genial, iar cartea are un umor de zile mari. Sper să mai aud de autorul Jonathan Stroud.

 

 

 

 

 

 

Bine, acum urmează apocalipsa văzută de Neil Gaiman şi Terry Pratchett. „Semne bune”, cartea care tratează apocalipsa ca pe o boală a acestui secol, ne este adusă în prim plan de autorul „Zeilor americani” – bun subiect, prost scrisă (ho, nu săriţi că nu îmi schimb părerea) şi autorul celei mai comice serii fantasy „Lumea disc”. Dacă separat îi plac şi nu, împreună au fost geniali. Nu s-a simţit nici o diferenţă de stil, am râs cu lacrimi la fiecare pagină. Războiul dintre forţele bune şi cele rele este ironizat la cote maxime. Ei bine, autorii au luat-o puţin în derâdere şi pe Anne Rice şi vrăjitoarele Mayfair.
Citat:
„Nu conta cât de mult mâncai, tot pierdeai în greutate.
Notă de subsol:
* Şi păr. Şi culoarea pielii. Şi, dacă mâncai suficient de mult timp, şi smenele vitale”.
Umorul lor negru, ironia, totul face parte dintr-un joc al apocalipsei. O altfel de apocalipsă. Ei, dacă am putea să o vedem cu toţii prin ochii lor…

 

 

Seria asta de cărţi, am încheiat-o cu o lectură de weekend „Filiera Grecească”, romanul lui Bogdan Hrib. Un roman poliţist, care poate fi citit pentru relaxare. O carte de vacanţă aş spune. Acum sunt curioasă dacă Stelian Munteanu va deveni detectiv de serie.
 
Momentan, cam asta. Am mai citi „Magie întunecată”, pe care nu v-o pot relata în două cuvinte; „ Versetele satanice”, la care e mult de spus şi „Povestea urâtului”. Hehe, aici chiar că e mult de povestit. Aşa că pe o dată viitoare, când voi simţi că sunt în stare să relatez.