Proxemica

pisoi

Încep prin ai ura la multi ani, viaţă lungă şi fericită, lui Ion Borgo! Să ne trăieşti o mie de ani! La mulţi ani, Vania! La mulţi ani tuturor celor ce-şi serbează ziua numelui. – Nu, nu e şi ziua mea!

 

Sigur că postul de faţă nu are nici o legătură cu titlul, dar asta face totul mai interesant. Înainte de-a spune ce mi-a trecut prin cap, vreau să lămuresc clar două lucruri:

1.                          Boc e un dobitoc, care îşi bate joc de tot ce a dat ţara asta mai bun, doar pentru că lui nu i s-a tradus niciodată o piesă de teatru.

2.                          Atâta timp cât punem botul pentru marinar şi dobitoc, ne vom duce dracu’ şi fără criză financiară.

 

 

Proxemica se referă la apropierea dintre persoane. Cum, persoana, trebuie să fie lângă tine ca să vorbim despre proxemică, noi nu despre ea vorbim 😀

Nu ştiu cât de lung va fi postul ăsta. Vom vedea. Vreau să lămuresc ceva la început, nu sunt supărată pe nimeni, doar dezamăgită de mine. Aşa că am decis în virtutea inerţiei să mă retrag un timp după net. Mă rog, atâta timp cât Trexel, de unul singur, va duce la capăt foiletonul, veţi mai avea ce citi, altfel, doar dacă îmi vine vreo idee, ceea ce şi mie mi-ar fi greu să cred. Şi nu orice idee, una măreaţă. Dar s-a dus vremea ideilor măreţe, aşa că voi termina un puzzle de o mie de piese, înainte să mi se mai întâmple ceva cu adevărat măreţ. Cum va dura cel puţin o lună treaba asta… presupun că despre asta e vorba.

Mă gândeam, nu ştiu dacă seria „Dinastiile” va ajunge până la capăt, dar, dacă o va face, va fi şi ultimul lucru pe care-l voi publica. – Şi iarăşi, nu are legătură cu nimic anume -. Ar fi trebuit să o fac de atunci, dinainte de-a mă suna Voicunike, dar iată că n-am avut suficientă tărie. E vina lui că m-am reapucat de scris 😀 – glumesc.

Sigur că voi mai fi pe net, doar nu credeţi că o voi lăsa vreodată pe Crina singură în gura lupilor… nuuu, pentru ea vă tai pe toţi, bucăţi, bucăţi 😀 Un merit mare a avut blogul ăsta în aproape doi ani de existenţă: mi-a adus mulţi prieteni. Nu o să-i enumăr după un criteriu anume, o fac doar pentru a le spune că ştiu că îmi sunt prieteni, iar asta nu se va schimba niciodată cu blog sau fără: Crina, Cella, Corina, Isabella, Maria Barbu Ion Borgo, Simona Ionescu, Kmi, Bebe, Voicunike, Omu’,  Octavpelin, Vania, Nea Costache, Trexel şi, îmi place mie să cred, Bogdan Hrib. Sigur, sunt şi oamenii care au crezut cel mai mult în mine. Bine că au crezut ei, că eu m-am lăsat de sportul ăsta 😛

În ultimul timp m-am mai bucurat de câţiva tineri prieteni: Shauki, Silvana, Ştefan (el e mai vechi), Mihai… Îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, aştept să fiu trasă de urechi, adresa mea de mail o ştiţi, aşa că nu vă opriţi.

Au mai fost oamenii pe care i-am îndrăgit de cum i-am cunoscut: Darius şi Chinezu. Ei n-au nevoie de o prezentare specială, pentru că sunt speciali. Doamne ce-am mai râs 😆 Păcat că n-am reuşit să intrăm şi noi într-o librărie 😉

Ar fi mai mulţi de amintit, dintr-un motiv sau altul, dar m-aş lungi prea tare şi, ţinând cont că m-am trezit la ora şase – da, da, să bată clopotul – cred că mă voi întoarce înapoi în pat 😛

Decizia mea nici nu o voi explica şi nici nu vă voi lăsa să o comentaţi. Nu am nevoie nici de „te rog”, nici de „ bine ai făcut”. E a mea. Atât cât mă va ţine ea. Oricum, nu am nevoie de blog pentru a-mi vizita prietenii, chiar dacă pe unii dintre ei doar virtual. Şi nici pentru a ţine legătura cu ei. Mai avem şi mess, mai avem şi telefoane şi alte mijloace.

O să vă întrebaţi de ce nu şterg blogul. Pentru că îmi e teamă că voi semăna prea mult cu Vania 😆 Nu, nu, n-are legătură. Pentru că, aşa cum ştiţi, nu îmi voi mai recupera adresa când mi-or intra minţile în cap, aşa că, după cum am spus, dacă Trex nu are de gând să scrie în continuare la foileton, atunci trebuie să aşteptaţi „Ziua în care se va sfârşi pământul” 😀

„Dinastiile”, de asemenea, mâine va avea parte de ultimul articol. Pentru cei interesaţi de lansări, dacă vor mai fi, sunt sigură că veţi afla şi din alte surse. Cu privire la articolul de mâine nu vă spun decât atât, ce am avut de spus, am spus în privat, restul, dacă veţi avea chef, veţi spune voi acolo unde vă voi indica, dacă nu, nu.

După ce voi termina Bibliotecarul, singura carte pe care o voi mai scrie, va fi în colaborare cu Trexel şi, desigur, va fi o poliţistă. Vom vedea mai exact atunci când va fi cazul. Adică vom vedea noi doi, că n-am de gând să mai împărtăşesc nimic din ceea ce fac pe planul ăsta. Adică, oricum, v-am cam spus tot: Dinastiile – asta dacă editura nu va renunţa la ele; Bibliotecarul, pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate şi o carte în colaborare pentru că eu cred că Trexel merită şansa asta. Poate, cine ştie, între timp mă angajează Denis ca agent şi m-am scos din criză 😀

 

Ok, deci sunt în pauză, în pauză de orice, dar mai ales de gândit. Şi ca să termin pe un ton dramatic: „Să trăiţi bine!” Hă, hă, hă… Împuşcă-te!

Din sangele Iarei (VIII)

Rezumatul zilei:
Mers la Bucureşti: dăndănit.
Venit acasă: o jumate de oră somn.
Mers la Carrefour: frigider gol. Stat 2 ore.
Venit acasă: gătit până la 12 noaptea. Ce v-aţi putea dori mai mult decât Sângele Iarei după o astfle de zi: „Futu-i!”, ca să citez un vampir bătrân 😀
A, desigur: durere de spate.

*

Am ieşit în razele soarelui. Îmi atrăsesem de mult invidia vampirilor din pricina asta. Sau din cauza faptului că nu le „vindeam” secretul. Nu, mulţi mă acuzaseră că am învăţat-o pe Alizee cum să se ferească de razele soarelui. Dar nu o făcusem. Alizee era specială, nu era chiar un vampir ca toţi ceilalţi. Putea trăi zile multe fără să se hrănească, fără să doarmă sau să iasă din locul ei întunecat. Dar, la fel de bine putea trăi printre oameni: ziua, noaptea, la amiază. Oricând. Eu nu sunt un vampir, dar puţini ştiu asta. Să zicem doar că, la un moment dat, am fost infestat cu sânge de vampir. Dumnezeu ştie de cât timp trăiesc. L-am cunoscut pe Amothep Ra, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Anumite perioade ale vieţii mele sunt în ceaţă.
– De ce dracu’ ai venit aici?, m-a întrebat Sal. Ştii bine că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Şi nu îmi spune că ai venit să-mi salvezi pielea.
Sal era destul de nou în lumea vampirilor, dar îl cunoscusem într-o situaţie destul de sceptică.
– Mi se rupe de pielea ta, dar dacă tu mori, se duce şi Alizee.
– Ah, totul e dragoste să înţeleg.
Poate crede ce vrea, eu nu o să-i dau niciodată de înţeles că e altceva decât e de fapt.
– Trecând peste, m-am răstit eu. Ştii bine că sunt aici pentru a o proteja.
– Nu credeam că Alizee are nevoie de protecţie.
Normal că nu credea asta. Toţi vedeau în Alizee o fiinţă mai puternică decât era de fapt, doar Marele îi intuise adevăratul potenţial. Adică unul destul de scăzut în contradicţie cu legendele.
– Nu vorbim despre Alizee acum, ci despre tine. Chiar nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?
Sal mă privi nedumerit.
– Asta e o teorie a conspiraţiei prost organizată.
Am ridicat din umeri nepăsător.
E viaţa ta. De fapt, poate că ai dreptate. Ce-mi pasă mie?
 
*
E straniu, dacă stau să mă gândesc, cum se învârte totul pentru a ajunge în acelaşi loc . L-am sunat pe Sal imediat ce am ajuns acasă. Am înnebunit cu adevărat. Cine mai poate confirma că sunt întreagă? Că sănătatea mea mintală e acolo unde trebuie? Nu sunasem niciodată un vampir. Mi se rupea de ei.
– Mă aşteptam să suni, mi-o spuse sec. Ai început să devii previzibilă.
Dumnezeule mare, chiar devenisem previzibilă.
– Atunci, du-te dracu’, i-am răspuns sec.
– De parcă nu aş fi deja acolo. Mai ai şi alte dorinţe sau trebuie să le ghicesc?
– Încearcă să le ghiceşti. Ai înnebunit şi tu? Sau doar eu sunt pe un drum aparte?
El făcu o pauză. Am avut senzaţia că şi-a aprins o ţigară. Şi habar nu aveam dacă fuma sau nu. Dacă stau bine să mă gândesc. Habar nu aveam dacă văzusem vreun vampir fumând. Cred că sunt isterică. Sal nu fuma.
– Ştiu, vrei să-mi salvezi fundul.
Surprinsă? Habar nu am. Poate că da.
– Văd că le ştii pe toate. Atunci, noapte bună! Consider că te-am avertizat.
– Totuşi, insistă el. Cum te-ai gândit să mă salvezi?
Eram deja nervoasă.
– Du-te dracu’. Mori şi lasă-mă în pace. Faci ce vrei. Nu am să alerg după tine. Nu în nici un caz.
I-am trântit telefonul în nas. Dar imediat sună la loc.
Nu, nu era Sal, era Cal.
– Iara, am descoperit ceva interesant.
– Ce? Poţi să îţi bagi degetul în nas fără ajutor?
I-am trântit şi lui receptorul în nas. Ce ar fi putut să mă surprindă într-atât de tare şi nu ar fi putut aştepta până la apariţia zorilor?
 
*
Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.
E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.

 

Întru profit

Să mai dăm şi noi nişte linkuri, întru profit. Aşa o să răspund eu azi la comentarii, şi pentru că nu am altceva mai interesant în program. Mă rog, avusesem la un moment dat un program, dar s-a dus. Cum unde? Dumnezeu ştie.
Şi începem aşa:
Blue, camere libere oricând, pentru tine
Cella😀, un weekend minunat.
Corina, vream poze multe.
Ştefan, nici măcar nu aş şti să conduc o maşină din aia 😛
Vania, după ce că m-ai obligat să beau bere, acum ai vrea să fiu şi obiectivă? A era invers, scuze.
Crina, se pare că ai dispărut. Bine. Nu de alta, dar… ştii tu 😀
Tata Borgo, aruncă pc-ul şi stai la soare. Ce zi frumoasă 😉
Şukărit, tu pe unde umblii? Iar prin munţi?
Ioana, treci şi învaţă.
Omu’, lasă primarul în pace. Sau ai profit?
Hmm, nu mai ştiu ce cui să spun. După cum se vede, ziua de azi e plină de energie. Îmi e somn, îmi e cald şi o lene profundă mă doboară. Lângă blocul meu, marele ştrand populat la maxim, îmi dă stări şi mai neplăcute de somnoloneţă. De când tot aberez, a intrat şi soarele în nori, iar ăia cu scuterele mă scot din sărite.
Cred că o să mă apuc de gătit, în felul ăsta scap de lene. A, desigur, am şi o idee, dar pe aia nu v-o spun 😀

 

 

 

Din sângele Iarei (VI) – Eu sunt Alizee

Toata povestea aici.
Acesta este un exercitiu literar la persoana I. Personajele nu sunt reale – ar fi culmea – ci ma raportez cu drag la prietenii mei din blogosfera.
Am fost acolo întotdeauna. Aşa m-am născut, căci nu îmi amintesc o altă viaţă. Sunt mai bătrână decât marea. Nu erau ape atât de învolburate când am trecut eu prin locurile astea prima oară. Am stat mai mult în Paris, fascinată fiind de lumea culturală. De lumea nopţilor de cultură. De scriitorii cu damf de alcool, pictorii pe a căror chipuri curgea cocaina. Femeile uşoare ce le dădeau târcoale, neaşteptându-se la cine ştie ce câştig. Pe mulţi i-am făcut regi, mai mari în comunităţile de vampiri. Le-am dăruit veşnicia, iar ei m-au aruncat ca pe o cârpă. Când Marele m-a chemat, am ştiut că nu e o simplă glumă. Ştiam că în curând întreaga omenire va afla că suntem printre ei. Sunt destui cei ce ne vânează, nu mi-ar place ca întreaga omenire să fie pe urmele mele. Mă ascund sub ceea ce mi-a mai rămas din suflet. Dar un artist nu-şi pierde sufletul niciodată, indiferent de ceea ce e.
Marele nu e chiar cel mai iubit vampir din univers. Îl urăsc, la drept vorbind. Ca pe orice bărbat din viaţa mea, l-am adus în culmile gloriei, iar el nu se poate gândi decât la Iara.
Dacă nu aş fi văzut-o azi, aş fi zis că Marele e nebun. Dar nebunia îi e justificată. Iara e altfel, e mai mult de-a noastră, decât de-a lor. Mă gândesc la ea, iar dragostea trupească se înfioară în mine. Unele femei îmi trezesc astfel de sentimente. Aş vrea s-o am pe Iara, dar sunt prea mulţi cei ce şi-o doresc şi prea puternici.
Ras m-a urmat întregul drum. Cred că-i e teamă de ceea ce aş putea să fac. Doar ieri ce ne-am certat.
– Eşti cea mai frumoasă, Alizee, mi-a spus el.
Oi fi, nu ştiu. Dintre toţi vampirii lumii, eu sunt singura al cărui chip nu apare în oglindă. Poate că ăsta e semnul supremaţiei mele. Nu ştiu. Dar nu am nevoie să-mi spună ei cât sunt de frumoasă, vreau să văd eu, cu ochii mei.
– Du-te dracului, Ras. Eşti doar un vierme.
– Dar şi viermele ăsta are ochi, Alizee.
Am ţinut-o aşa întreaga seară. Iar dimineaţă s-a retras trist în cavoul lui. Eu nu mă mai retrag de ani buni, soarele nu mă ucide. Aş vrea s-o facă. Dar sunt veşnică de atâta timp, că şi soarele s-a obişnuit cu mine. Nici crucile nu îmi mai fac rău. De parcă Dumnezeu a uitat de mine. De cine sunt şi cât rău fac.
– Ajut-o pe Iara şi ai să-ţi capeţi locul lângă mine, mi-a spus Marele.
De parcă asta îmi doream eu. Ajutor i-aş fi dat oricum. Un vampir, mai ales unul mai bătrân decât pământul, nu de vânători are nevoie, ci de linişte.
Liniştea mi-am găsit-o cu câţiva ani în urmă. În Scoţia. Acolo l-am cunoscut pe Braa. Noi îi spuneam Barbă Albă, cu toate că nu avea barbă, dar tot timpul se purta ca un înţelept. El m-a învăţat că nu trebuie să ucid oameni pentru a mă hrăni. Donaţii de sânge. O idee destul de bună, ţinând cont că nu trebuie să bei orice grupă. E pe alese. Iar preferata mea e 01. Nu am mai băut sânge direct din sursă de când l-am cunoscut. Adevărul e că nu îmi făcea nici o plăcere să îmi pun buzele pe orice nespălat.
Braa a venit cu mine. Incognito, desigur. Marele nu îşi doreşte ca vampirii să intre în oraşul lui fără adeverinţă de primire. Dar Braa este destul de şiret. Întotdeauna a ştiut să se facă nevăzut şi nesimţit.
– Am văzut-o, mi-a spus Braa. E cinică, rece şi periculoasă. Dacă va scăpa de sub influenţa lui Sal, cu greu vom mai scăpa.
– Nu va scăpa de sub influenţa nimănui, am decretat nervoasă.
Mă enervez destul de greu. Eternitatea îmi dă posibilitatea de-a gândi. Dar Iara mă făcea să mă înfurii.
– Nu se ştie, făcu Braa pe deşteptul.
– Nu ai vrea să taci? Măcar o dată în viaţa ta. Taci şi lasă-mă să gândesc.
– Gândeşte cât vrei, mă duc să beau o bere.
Da, nu vă miraţi, Braa poate bea bere, la fel cum bea sânge. Nu ştiu cât e de bătrân. Nu îmi spune niciodată. Dar ştiu că poate trece destul de uşor drept om. De fapt, nimeni, nici chiar eu, nu l-a văzut vreodată bând sânge, dormind sau mâncând orice altceva. Nu, cu toţii îl văd bând bere şi fumând trabuc.
Eu sunt Alizee, umbra Iarei.

 

Ar fi mai bine sa pot dormi

Foto: Alex Mazilu

Mda, cam aşa stă treaba. Adică aşa cum aţi văzut pe la TV. Mda, la vot mă refer. Mă enervează Satu Mare, dar asta e alta discuţie. Şi n-ai ce-i face.
Acum la ce să trec eu? În Piteşti e bine, mă rog, e normal. Noi suntem în normalitatea noastră. Ştiţi cum e, ca atunci când te obişnuieşti cu propria banalitate şi o accepţi ca atare ştiind clar că aşa e bine. Nu e spectaculos, nu e ieşit din comun şi nu rişti. E bine aşa, oricum, altfel clar nu ne era bine. Mă rog, aţi înţeles de nu aţi mai putut. Da, a ieşit PSD, e bine. Adică aia am vrut, aia a ieşit. Acum nu pot jubila. O să mă întrebaţi de ce. Pentru că am stat până la trei noaptea să aflu rezultatele, apoi am fost la capitală să lucru. Deci sunt obosită şi n-am chef de jubilat. Mă bucur, dar nu exult. Na. Nu pentru că în mod obişnuit nu aş face-o, dar acum sunt obosită. Am adormit, m-am trezit, m-am enervat, m-am uitat la TV şi am avut o mică discuţie bloggeristică cu Crina. Trei cuvinte schimbate cu Mana şi un chef nebun de-a nu mai vorbi. Dacă puteţi pricepe. Dintr-o dată mi s-a tăiat cheful de vorbe. Mi se întâmplă des în ultimul timp. Pur şi simplu, vreau să tac.
Acum aş avea eu câte ceva de spus. Dar mi-a trecut cheful şi de asta. Vă daţi seama în ce armonie sunt cu propria persoană. Nu? E perfect. Armonia cea mai cea. Şi ca totul să fie perfect, ţinând cont că i-am dat Crinei rolul Iarei, m-am gândit să-i dau Omului rolul vampirului. Da, ce legătură are asta cu alegerile? Păi nu are. Dar nu vreau să fiu coerentă. Vă anunţ eu când voi avea chef de asta. Revenim. Aşa că, de acum în colo, Crina va trebui să-l înfrunte pe Omu’. Sau invers, vom vedea, crimele continuă, misterele se intensifică şi e doar o poveste de blog. Adică altfel le scriu când sunt poveşti de hârtie, aşa că sttt.
Bun. A fost un bun motiv să dau linkuri. Aşa că merg şi la Vania. Nu s-o fi săturat de mine şi de câte linkuri îi dau? Nu? Mă rog, să-l lăsăm pe Vania, mergem mai bine la Gabriela. Cred că îi voi da şi ei un rol în povestea Iarei, dar momentan nu am gândit decât două personaje. Trei. Nu ştiu dacă lui Vania i s-ar potrivi rolul de mai mare al vampirilor. Nop. Ăia nu sunt pragmatici, adică nu au haz. Deci îi găsim altceva.
Dar ce tot spun eu aici? Hai mai bine să aveţi cu toţii o săptămână frumoasă! Corina, vezi?, m-ai molipsit 😆