Şapte ani, băi nene

mifdjkh

Sunt doisprezece la drept vorbind. Doisprezece ani de când ne cunoaştem. Nu, nu ne-am plăcut. Nici nu ne-am urât pentru că eu nu i-am remarcat existenţa. Bine, el mă ura. Zice că nu îi răspundeam la salut. Păi tocmai ce v-am spus, era un fel de om invizibil în viaţa mea, cum să-i răspund la salut? Apoi s-a întâmplat să stăm la aceeaşi masă, să vorbim şi să râdem şi de atunci nu ne-am mai despărţit.

Am fost cinci ani împreună înainte de-a ne hotărî să facem pasul, şi l-am făcut. El cu emoţii, eu adormită 😀 Hei, eram obosită. Mişto a fost că nici unul nu s-a simţit a fi încătuşat, am fost la fel şi după nuntă, aceiaşi oameni cu aceleaşi obiceiuri. Cu timpul ne-am schimbat, am crescut, am luat viaţa în piept într-un mod mai serios. Aşa se întâmplă de obicei. Am avut bune şi rele. Toane şi bâzdâci, ca oricine. Dar să ferească de sus să se ia careva de unul ori de altul că facem front comun şi distrugere scrie pe ’cela. Am fost mereu unul pentru altul, chiar dacă ni s-au pus obstacole sau ni le-am pus singuri. Şi iată, azi se fac şapte ani de când ne-am căsătorit şi ne-am reanalizat sentimentele. Încă ne iubim, băi nene. Şi cică din punct de vedere psihiatric nu e normal. Vă daţi seama ce duşi suntem? 😆

Ei, hai să mai facem încă o sută, dacă m-o mai suporta.   

Reclame

Totu-i lent

Totu-i lent în Ardeal. Nimeni nu se grăbeşte spre nimic, de parcă viaţa ar sta în loc şi nimeni nu e dispus să o simtă irosindu-se. Am fost în Ardeal de multe ori, la Alba Iulia. La sora mamei. Când eram copil îmi petreceam vacanţele acolo, mă rog, două-trei săptămâni. Îmi placea că Institutul unde lucra mătuşa mea le oferea anagajaţilor o grădină imensă, cu piscină, cu duşuri, cu grătare etc. Iar fiecare angajat avea dreptul egal de-a profita de acestea, în plus, fiecare avea un petec de pământ pe care să planteze una alta. În vremea aia nu cred că simţeam lentoarea, oricum, toţi cei care au venit la nuntă şi mă cunoşteau de atunci mi-au spus că eram zvăpăiată. Păi staţi aşa, că nici acum nu sunt calmă. Oricum, şi dacă dansezi cu ceva mai multă forţă eşti considerat zvăpăiat. V-am spus doar, la ei totul e lent. Până şi timpul a trecut cumplit de greu. Am crezut că a rămas pe loc, dar el se scurgea, doar că după altă lege. Cel puţin e aceeaşi oră şi la ei. Chiar dacă ajungi la ea mai greu.

Ei bine, am început cu room service. Eram prea obosiţi să mai şi coborâm să mâncăm. În plus, eu aveam o poftă nebună de spaghetti. Normal, oriunde m-aş duce, asta e unica mea poftă. De parcă în alt oraş au alt gust, dar nu se ştie niciodată ce pierzi. Aşa că am comandat în cameră: spaghetti şi ceafă la grătar cu cartofi copţi cu rozmarin (buni cartofii, chiar asa buni nu am mai mâncat de mult). Am aşteptat şi am aşteptat. Xreder îmi zice:

– Sună înapoi şi spune-le că ne-am răzgândit.

– ?!…

– Eu vreau omletă cu şuncă, continuă X.

– La ora asta? (adică zece şi ceva)

El se uită la mine.

– Oh, nu, pentru dimineaţă, că până se mişcă ăştia vine lumina.

În cele din urmă a venit şi mâncarea. Lor le-a luat mult să o prepare, dar noi am dat-o gata în două minute după ceas.

Dansurile? Hehe, cu toate că melodiile erau antrenante, ei bine, ei abia se mişcau. Aşa că am luat iniţiativă. Păi cum nu? Aşa sunt sudiştii. Stăm şi noi la cafele liniştiţi, dar în rest nu putem. Ne place viteza sau, cel puţin, suntem obişnuiţi cu ea. Dar mai bine să vă las cu pozele, că de aia aţi venit 😀

Am început aşa

Am continuat cu domnul care tot spăla parbrizul. Nu, nu i-am dat bani 😀

Am ajuns la nuntă

Şi tot la nuntă, dar dezlănţuiţi, fără cravată, fără pălărie…

Cea mai frumoasă bunică, la venerabila vârstă de 85 ani

Merită şi mirii o poză 😛

Me and my mother – ei, da, ne-am dansant pai nu?

Ajunge pentru azi, sunt cu sutele, iar cele din Biserică nu le am pentru că nu le-am făcut noi. Aşa că am ales şi eu ce era mai reprezentativ. Cine ştie, când o să le primesc şi pe cele de la Biserică o să vi le arăt. Bon apettit 😛

Iara beau, iara petrec…

FOTO: Alex Mazilu

 

Dap, începe distracţia. Iar năşesc, doar v-am spus. Adică iar o fac. Dacă nu sunt două pe an, îmi pierd antrenamentul. E la fel ca la şofat, dacă nu o faci zilnic, uiţi. Vedeţi ce nebunie? Aşa e şi cu năşitul. Cu toate că eu nu ştiu niciodată exact ce trebuie să fac. Uit de la mână până la gură. O fi normal să fie şi aşa. O fi, nu zic nu. Cu toate că nu prea e. Dar contează prea puţin. Preotul ştie întotdeauna ce e de făcut. Mă îndrumă. Nu-i bai. Mă descurc eu, că de aia sunt pusă acolo să mă descurc. Uneori mai şi obosesc, iar acum sunt peste limită. Adică limita e peste. Înţelegeţi, da? Expresia aia cu până-n gât, la mine, s-a mutat peste cap. Dacă e să mă auziţi că sunt până peste cap să ştiţi despre ce e vorba.
Ca să fie treaba dusă până la capăt şi oboseala să atingă cota maximă, mâine fac un drum până la Bran. Adică eu. Adică eu cu maşina. Cu picioarele mele pe ambreiaj, frână şi acceleraţie, cu toate că nu prea ai ce accelera, e plin de tiruri pe acolo. Ooo, Doamne şi ce aglomeraţie o fi. Ce mişto. Mă întorc, da, că la şase am programare la coafor. Să nu uităm de costumul lui X, care trebuie pus la punct. De pantofi şi cămaşă sau cămăşi. Să nu uităm de toaletele mele, sandale şi alte alea. Plus blugii şi ceva mai gros, că nu o să tremur pe acolo, fie că sunt naşă, fie că nu sunt naşă. Eu sunt destul de practică când e vorba de pielea mea şi zău că nu am nici o jenă în a-mi trage blugii pe mine şi a-mi arăta gecile.
Şi aşa, pironită în oboseală, în cărţi de scris sau de citit sau ambele, o să mor. Dacă nu mor acum, vă jur că la bulgari nu am de gând să o fac.
După ziua de mâine, cumplită de altfel, sâmbătă, în plini zori. Cu soarele strălucindu-mi în plete şi cu cearcănele terifiante şi sfiorante, atârându-mi pe obraji, voi pleca iar spre Bran. Nu-i aşa că e o mare fericire. Nu, Dumnezeule, nu îmi voi lua laptopul. Nu o să am timp să respir, dar să mai stau şi pe net, cu toate că mă îndoiesc profund că acolo există net. Aşa că nu are rost să car patru kilograme degeaba după mine. Voi nu credeţi?
Şi aşa pornesc a năşi din nou. Cu menţiunea că mama va fi la nunta fetei lui Ducu Berţi. Mă credeţi că o urăsc? Da, pentru că şi eu am fost invitată şi voiam să mă duc, zău că voiam. Dar eu sunt naşă. Obosită, cu cearcăne, cu dureri în stomac care mă ţin de trei zile. Cu ochii mari şi o tuse nesănătoasă din pricina răcelii, voi zâmbi frumos după care voi muri.
În concluzie, până luni voi cam lipsi. Rugăminte fierbinte. Ştiind că Vania are nişte problemuţe, o rog pe Crina şi pe Cella să se îngrijească de bloguleţul meu. Să fiţi rele fetelor. Rele de tot 😉