Arhive pe etichete: Oana Stoica-Mujea
Amalgam
Lucia, în buna tradiţie a blogurilor, şi-a tras concurs. Daţi o fugă şi vedeţi despre ce e vorba. O să vă rog să daţi o fugă şi la Hary Salem, deja m-am îndrăgostit de poeziile sale şi aş vrea să le fur pe toate. Aţi reţinut, da?
Mă gândeam să mă apuc să scriu în locul Crinei, i-am dat termen până mâine. Dacă nu scrie, moare 😀
Am scris AICI şi AICI, aş vrea să comentaţi mai mult pe siteul „Dinastiile”.
Dragi concetăţeni!
Se apropie vremuri grele, şi nu la criză mă refer, aia e de când lumea. O să înceapă lansările. Da, lansările reginelor. În mare parte datorându-se Crinei, cărei îi voi recunoscătoare şi pe lumea cealaltă – sunt sigură că îmi va aduce aminte şi acolo 😀
Voi scrie mai mult pe siteul reginelor şi vă voi aduce mai multe informaţii. Azi vă cer ajutorul. Puteţi şi voi pune la voi pe blog poza copertei întâi cu link spre: http://dinastiile.wordpress.com. Poate îl voi convinge pe domnul Triton 😛 să-mi dea spaţiu pe Tritonic.ro. Până atunci, puteţi promova şi voi siteul şi vă puteţi lăuda cu fundul de pe copertă al reginei mele 😀
Vă mulţumesc şi rămân profund îndatorată.
Cu bineţe, a voastră
Oana Stoica Mujea
Devoratorii
SĂPÂND
De când trăia? Îşi numără degetele. Nu le mai avea pe toate: trei la stânga şi patru la dreapta. Fusese nevoit să le sacrifice. Şi totuşi, sacrificase prea puţin pentru a aduce lumea lui în lumea asta. Ceilalţi îşi sacrificaseră mâinile, picioarele, unii chiar şi căpăţânile. Desigur, încă mai urlau după ele, că nu îi dusese mintea să-şi păstreze ochii. Lui îi fusese teamă… Nu, nu îi fusese, doar că se săturase de asta. Voia să schimbe ceva, nu îi putea lăsa aşa la nesfîrşit.
Săpa. Iar era rândul lui. Aproape mereu era rândul lui, pentru că el era cel mai în putere. Restul nu mai puteau ţine sapa în mână sau, dacă puteau, nu aveau în ce se sprijinii. Despre cei fără cap nici nu putea fi vorba. Ei erau, acum, elementul de sacrificiu suprem. Îi vedea pe la colţul mormintelor tânguindu-se. Îşi frecau mâinile, îndoindu-şi degetele şi curbându-le. Se căutau, se pipăiau şi încercau să se încurajeze. Până la urmă, ştiau, aveau să dispară cu totul.
– Pe cine să aleg? se auzea glasul lui Bluk, ieşind din cripta mare de la capătul cimitirului.
Nu înţelegea prea bine cum reuşeau să îl audă, teoretic nu mai era posibil. Dar, în momentul în care glasul lui se pogora peste morminte, cei fără cap tremurau din toate închieturile.
– Bine că le mai au, mormăi bătrânul şi dădu cu sapa în continuare.
O brumă rece i se încleie în barbă. Veneau zorii, iar el nu terminase de săpat. Bluk avea să se enerveze. Îşi lipi şi mai bine degetele de mânerul săpăligii şi dădu cu încredere. Era greu s-o faci de unul singur. Înainte erau mai mulţi. Mergea mai repede. Zorii nu îi prindeau niciodată, iar Bluk nu avea motive să facă din ei salată pentru noii veniţi. Dar şi timpurile alea sosiseră. Ei erau tot mai puţini. Cei ce mureau refuzau să se mai întoarcă. Doar câte unul, rătăcit, nou de câteva zile, care nu înţelegea cum merge treaba, păşea în lumea întunericului şi li se alătura.
Alţii preferaseră să se facă singuri terci pentru ceilalţi, cel puţin, chiar dacă fără suflet, ştiau că scapă. Uneori, să scapi era o opţiune destul de îmbucurătoare, dar nu pentru Bluk. Şi dacă Bluk nu îşi dorea asta, nu aveai cum s-o faci.
Lopata atinse sicriul. O aruncă. Mâinile lui se înfipseră în pământul moale şi rece. Primii zori începeau să apară. Poate avea de ales. Dacă avea să rămână destul timp la soare, poate nu prea mult, doar o jumătate de oră…
– Piatră, mai o oră, grăbeşte-te!
Dacă ar mai fi avut sânge care să curgă prin oasele alea bătrâne, cu siguranţă i-ar fi îngheţat. Dar aşa, nu făcu decât să se cutremure pe picioare.
– Bine că le mai am, şopti Piatră.
Mâinile i se afundară şi mai mult în pământul reavăn. Sicriul era curat.
– Pe cine să aleg? urlă Bluk.
Sicriul era deschis. O femeie. Murise tânără. Fusese îngropată cu o noapte în urmă. Tenul încă îi era alb şi buzele roşii. Viermii nu apucaseră să-şi facă loc prin lemnul deja tocit.
– Unii nu vor să-şi respecte morţii.
Unul dintre cei fără cap se apropie. Era timpul. Poate că era deja cam târziu, dar Piatră spera. Altfel, el avea să ajungă următoarea gustare.
– O mână, urlă Bluk. Nu îmi pare a fi prea pofticioasă.
Piatră rupse mâna celui fără cap. Trebuia să se grăbească. Răsăritul începea să îşi facă loc timid.
I
Loree îşi privea chipul. Arăta mai bine acum, moartă, decât atunci, vie.
– Şi ce pot face?
Bluk era o namilă de peste un metru nouăzeci, depăşind cu mult suta de kilograme. Chipul îi era sfâşiat. Pielea îi curgea pe chip şi pe gât, până la buric.
– Aşa am murit, o lămuri el. M-au schingiuit. Am fost legat, tăiat şi aruncat într-o groapă. Atunci a venit Iarov. Mi-a dat mâna lui, dar eu l-am mâncat cu totul. Nu am ştiut să mă abţin.
Loree îl privea dezgustată.
– Nu pot mânca morţi, pur şi simplu nu aş putea.
– Îi poţi devora pe cei vii, crezi că îmi pasă?
Loree căzu pe gânduri.
– Poate voi încerca într-o zi.
– E esenţial pentru a rămâne… întreagă.
– Da, de viaţă nici nu mai poate fi vorba.
– Uneori, e nevoie de o simplă rază de soare ca să simţi că trăieşti. Restul poate fi, la fel de bine, beznă.
Oglinda îi păru ciudată dintr-o dată. Parcă nu mai era locul ei acolo. Trase zdreanţa prăfuită peste specul şi se aruncă pe patul vechi.
– Şi totuşi, eu ce pot să fac?
Bluk încă îşi mai aduna pieile de pe faţă. Nu se obişnuise cu sentimentul şi nici nu avea de gând să se obişnuiască vreodată.
– Poţi să faci cam tot ce îţi doreşti.
– Da, asta ştiu deja. Te am pe tine, am totul. Voiam să ştiu ce puteri speciale am.
Bluk se opri din jupuitul propriului chip.
– Eşti moartă, dar totuşi vie. Nu e suficient?
– Nu ştiu, este?
MINŢI RĂTĂCITE I
TREXEL ŞI OANA
Rees Street era o străduţă liniştită din nordul Londrei, unde lucrurile pareau că au rămas la fel ca acum o sută de ani. Oamenii erau aceiaşi, maşinile vechi, doar câteva familii destul de înstărite se mutaseră recent aici pentru a căuta linişte şi poate lipsa traficului pentru copiii de şcoală primară
Astfel că în după-amiaza aceea liniştită era normal ca o maşină în flăcări să scoată pe stradă toţi locatarii celor câteva imobile vechi şi să-i vezi înghesuiţi în jurul ei, înainte să apară pompierii. Stăteau buluc, unii cocoţaţi pe garduri, alţii pe celelalte maşini parcate, barbaţii îşi ţineau odraslele în cârcă să vadă mai bine şi în acelaşi timp să fie siguri că nu-i calca cineva în picioare.
Rooney, aşa mic cum era, înghiontise pe toată lumea şi ajunsese în faţă, flăcările i se oglindeau în ochii căscaţi până la sprâncene şi simţea pe obraji căldura focului care mistuia Beetle-ul aproape nou într-un mod destul de ciudat, de parcă ar fi fost facut în întregime din lemn. I se spunea Rooney deşi nu-l chema aşa, însă urechile clăpăuge şi figura ce aducea cu atacantul, ca şi apucăturile lui neastâmpărate de altfel, îi aduseseră porecla asta şi deja mulţi uitaseră cum îl cheamă.
Deşi prins de evenimentul neaşteptat, Rooney îşi dădu seama că nu i-a văzut pe ai lui în mulţimea adunată şi după ce mai aruncă câteva priviri să fie sigur, ieşi dintre grămada de oameni şi intră ca o vijelie pe uşa grea a casei de vizavi. Urcă în fugă cele patruzeci şi opt de scări până la etajul trei, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii:
– Mamăăăăăăă! Tatăăăăăăă!
Pentru că nu primi nici un răspuns deschise, în grabă, uşa apartamentului trântind-o cu putere de perete, moment în care se uită o clipă înapoi, convins de faptul că iar o să-l certe tata că a zgâriat tapetul cu clanţa. Trecu însă repede peste idee şi continuă să strige fugind pe holul lung şi întunecat. Trecînd pe lângă uşa întredeschisă a băii o văzu pe maică-sa şi se opri din fugă adunând sub el tot covoraşul de pe hol. Intra repede în baie având totuşi grijă să nu mai trântească uşa de perete.
– Mama, tu ai văzut ce-i afară? Toată strada s-a adunat, a luat foc maşina Janei. Aia nouă. Hai să vezi!
Mama era aplecată deasupra vasului de toaletă, sprijinită în genunchi.
„Iar a luat tâmpeniile alea de medicamente verzi!”, gândi Rooney la repezeală şi vru s-o apuce de mână.
Observă însă că mâinile mamei lui nu sprijineau vasul aşa cum ar fi fost normal, ci atârnau de o parte şi de alta a acestuia, pe jos. Părul bogat, negru, cu bucle mari, acoperea toată toaleta astfel ca Rooney nu îi putea vedea chipul. Şi rochia parcă îi stătea puţin aiurea, fermoarul pe care copilul îl ştia lateral era acum pe mijlocul spatelui. Şi totuşi, văzând-o în genunchi, Rooney îşi spulberă impresiile ciudate şi îi puse mâna pe umăr.
– Mamă?!
Parcă vrând să o ridice din poziţia care i se părea puţin indecentă, Rooney întinse mâna spre ceafa femeii, nu ştia dacă să o tragă de păr sau nu, dar în timp ce se codea atinse cu mâna un obiect rece. Părul se dădu puţin la o parte, suficient cât să-şi dea seama că era… o andrea, din acelea lungi cu care bunica îi făcea pulovere. Dar… era fixată… nu…Rooney îşi retrase repede mana… era înfiptă în… În acel moment mama lui se prăvăli de pe toaletă pierzând echilibrul fragil în care fusese aşezată acolo şi se întoarse lasându-se moale pe spate, iar prin părul ud de pe faţă, Rooney văzu celălalt capăt al andrelei care ieşea prin ochiul drept, ţintind drept spre el.
Abia atunci copilul auzi telvizorul dat tare din sufragerie şi întorcându-se pe călcâie ieşi în fugă din baie agăţând capătul hârtiei igienice de pe suportul de lângă toaletă. Nu observă că hârtia i s-a prins în manşetă si o trase după el desfăşurând-o pe tot holul. Într-o secundă ajunse în sufragerie, unde, de după canapea, îşi văzu tatăl aşezat în faţa televizorului.
– Tatăăă!!!
Sări peste măsuţa din sticlă răsturnând vaza cu flori proaspete pe care le adusese bunicul dimineaţă şi în cădere ajunse de cealaltă parte a canapelei. Dădu să se ridice însă în întoarcere îşi văzu tatăl şi nu mai avu puterea să facă nimic.
Domnul Vince era trecut bine de 50 de ani. Era preşedintele Asociaţiei Experţilor Contabili din Londra şi după o tinereţe pierdută printre hârţoage avusese norocul să se afirme lucrând la o companie multinaţională, lucru care îi adusese bani, renume şi o soţie mult mai tânără, al cărei trecut nu-l cunoştea prea bine însă nici alţii nu-l cunoşteau aşa că nu-l interesa prea tare. În ultimii ani începuse să-i placă viaţa şi o savura atât cât îi permitea scara proprie de valori. Îşi făcea concediile în străinătate dar, deşi şi-ar fi permis şi altceva, alegea de fiecare dată sejururi budget în extrasezon. Era mulţumit.
Era. Acum zăcea pe canapea, în poziţia pe care o adopta în fiecare după-amiază urmărind pe vreunul din Sky-uri filme vechi, cu orbitele goale, cu un tampon intern marime Super înfipt în gât şi cu globii oculari în palme, cu irisul îndreptat către televizorul unde se difuza Casablanca.
Rooney se pierdu şi rămase câteva clipe ţintuit la podea, privind spre canapea şi neputînd să se concentreze la ce să se uite… la orbitele goale unde ar fi privit în mod normal, sau la ochii din palmele tatălui său. Creierul său nu putea discerne în care loc ar putea avea cele mai multe şanse să fie privit înapoi.
Abia după vreo trei minute în care încet realiză ce s-a întamplat, Rooney sări ca ars şi se îndreptă în fugă spre fereastra deschisă. Dintr-o săritură se urcă pe băncuţa roşie pusă acolo de mama lui, tocmai ca el să poată ajunge la fereastră şi să poată privi în stradă.
Striga cât îl ţineau puterile către mulţimea adunată jos. Însă din gâtul lui nu ieşea nici un sunet. Abia după câteva minute îşi dădu şi el seama că nu poate articula nimic. Şi oricum, nu l-ar fi auzit nimeni, pe stradă deja urlau sirenele maşinilor de pompieri. Sfârşit, căzu de pe băncuţă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraz însă faţa lui nu exprima nimic. Involuntar îşi ridică pantalonii până la genunchi şi începu să se zgârie cu unghiile pe gambe. După un timp sângele ţâşni de sub pielea iritată înroşindu-i şosetuţele albe cu margine dantelată, primite cadou de la o mătuşă, cu toate că îi era ruşine să iasă afară cu ele fără pantaloni lungi.
Rămase lipit de fereastră privind în depărtare. Nici un zgomot nu-l mai deranja, doar liniştea se instală în gândul său.
*
Daniel privea pe fereastră. Zgomotul îl tulbura. Faptul că toţi năvăliseră în stradă, îl nemulţumea. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, avea timp să se gândească la altceva decât la contabilitate. Încă încerca să înţeleagă unde a greşit, unde i s-a spulberat visul de-a deveni actor. Cum a ajuns să fie contabil? Se întreba în fiecare zi, dar nu putea face legătura între momente. Ceva lipsea. Undeva, mintea lui, se bloca.
Aruncă amintirea în coşul minţii. Era contabil, avea patruzeci de ani şi nimic deosebit. Nu fusese căsătorit niciodată, dar avusese o iubită: Niky. Cel puţin aşa susţinea ea că se numeşte, după trei ani, Niky a dispărut, iar el abia atunci şi-a dat seama că era prostituată. Nu avusese nici un sentiment când iubita îi dispăruse, singurul gând care l-a avut, a venit şi a trecut într-o fracţiune de secundă: „Jack Spintecătorul”. De atunci, nu făcea altceva decât să ducă aceeaşi viaţă. Totul se încadra în monotonia perfectă a bărbatului de patruzeci de ani.
– Daniel, ai auzit? îl întrebă blonda ce avea birou lângă el.
Daniel, de fiecare dată când îi auzea glasul, pur şi simplu, uita cum o cheamă. I se părea a fi o persoană stridentă, una ce ieşea prea mult în evidenţă, iar glasul îi era atât de… ascuţit…
– Nu, ce s-a întâmplat?
Ea s-a aşezat lângă el, ca şi cum ar fi trebuit să-i spună cel mai mare secret. Buzele s-au lipit de urechile lui şi un şuierat blând îi gâdilă auzul.
– Un bărbat şi o femeie au fost ucişi.
Daniel privi spre fereastră. Auzea încă sirenele. Un fum negru şi greu se ridica pe stradă.
– În incendiu?
– O, nu, sări blonda de pe scaun. Nu are nici o legătură cu incendiul, totul s-a întâmplat…
– A dat foc maşinii pentru a ascunde crima, veni un alt coleg.
„Jack Spintecătorul”, îi veni din nou în minte lui Daniel.
– Nu înţeleg nimic, concluzionă Daniel.
Blonda oftă enervată. Colegul, tânăr şi iubit cam de toate femeile din birou, se oferi să-i explice:
– Un nebun, a ucis o femeie şi un bărbat, apoi a dat foc unei maşini pentru a-i deruta pe poliţişti.
„Chiar aici, lângă noi”, gândi apatic Daniel.
– În Londra se adună toţi nebunii, spuse veselă blonda. Aş vrea, uneori, să mă mut în altă parte, dar s-ar duce tot acest farmec metropilitan.
Îi auzi pălăvrăgind toată ziua. Lui Daniel nu îi păsa. Dorea doar să ajungă acasă, să se întindă pe pat şi să deschidă televizorul. Cu toate că, dacă se gândea bine, blonda, colega lui, era o sursă de ştiri mai bună decât orice reporter.
Plecase de vreo oră, hoinărind pe străzile vechi ale Londrei. Trecuse pe lângă casă de două ori, dar gândurile îl apăsau prea mult, aşa că se plimba în cerc, ca un câine ce caută mirosul hranei şi, cu toate că o simte, nu e prea hotărât să se înfigă în ea.
Un vânt rece începu să bată uşor. Puţinul păr pe care Daniel îl mai deţinea se mişca agale în bătaia vântului. Cerul s-a întunecat repede şi picuri reci au început să cadă pe străzile şi aşa întunecate. Daniel, în sfârşit, observă uşa casei. Scose repede cheile din buzunar, descuie şi, cu un oftat profund, se avântă pe holul întunecat.
Undeva, în depărtare, în sufragerie sau în dormitor, o lumânare se scutura în bătaia vântului.
„Iar am uitat fereastra deschisă”, gândi el şi porni spre locul cu pricina.
Pisicesti
– Mama, unde a plecat tata?
Mă uit la Piţi şi prin cap îmi trec tot felul de nebunii: „Dacă mai scoţi un sunet… te ucid cu mâna mea”.
– Are treabă, e la curs.
– Şi cât de repede se întoarce?
– Nu suficient de repede cât să te scape de la castrat.
Piţi înghite în sec.
– Şi dacă sunt cuminte?
– Dacă eşti cuminte mai vedem.
Scot extraveralul. Piţi măreşte ochii şi parcă spune din priviri: „Să crezi tu că sunt atât de prost încât să iau pastila şi să dorm ca boul”.
– Ori o iei de bună voie, ori ţi-o bag pe gât până vomiţi.
Începe să se joace cu ea, să o lingă, apoi, ca un copil ascultător o înghite. O jumătate din oră tot s-a dat pe lângă mine.
– Dar nu-i aşa că nu mă castrezi?
Nu zic nimic. Mă doare capul de mor, iar urletul lui mă scoate din sărite. Apoi, adoarme. Linişte. În sfârşit, pastila şi-a făcut efectul şi pot dormi. Ei, da, aşa mai merge.
– Acum să văd cum te comporţi în noaptea asta… sau… mâine… pac.
ÎNGER SAU DEMON?
PROLOG
Sunt înger. Am fost înger. Sunt demon. Am fost demon. Ce sunt acum? Sunt o plăsmuire a gândurilor voastre. Sunt un oarecare. Fumez o ţigară. O strâng între degete cad şi decad. E o încolăcire. O nevoie de-a respira, de-a mă simţi om, liber, muritor, păstrător de nevoi. Dar nu sunt nimic. Nu mai sunt înger. Nu mai sunt demon. Sunt doar un gând hazardat. Poate că mă vedeţi trecând pe stradă. Poate că vedeţi fumul gros ce-l scoate ţigara mea. Dar sunt doar o umbră. Un trecător dintr-un alt timp, un alt veac, prins între lumi şi lumi. Văd şi nu văd. Ştiu şi nu ştiu. Gândesc şi nu prea.
*
Am murit de multe ori, dar, de fiecare dată, am înviat. Eram tot eu, dar altul. Ca o imagine în oglindă cu o altă minte, cu o altă pasiune. Iubeam altfel de fiecare dată, chiar dacă îmi aminteam în fiecare zi cum iubisem data trecută. Am căzut şi am căzut. Niciodată nu m-am ridicat. Până în ziua în care am cunoscut-o pe ea. Ea, cu pielea aurie, învăluită în fum de ţigară, şi totuşi, mirosind ca o apa proaspătă de ploaie. Cu mâini catifelate şi privire pierdută. Undeva. Nu ştiu unde. Era şi înger, era şi demon. Nu o femeie, o nălucă a gândurilor mele.
– Bei? m-a întrebat o voce îndepărată – a ei –, arătându-mi sticla de scotch.
Nu îmi amintesc să-i fi văzut chipul chiar atunci. Cred că i-am zărit mâna. Degetele lungi, aurii, unghiile galbene şi sticla.
– Un pahar, mă îndeamnă ea.
O privesc şi simt cum fumul de ţigară şi apa de ploaie mă învăluie. Nu vreau să beau, vreau doar să gust din ea. Se aşează. Mă mângâie. Îşi trece degetele peste chipul meu. Îmi alintă pleoapele…
– Nu îmi amintesc aproape nimic, i-am spus lui Carol mai târziu. Da, singurul meu prieten. Nu ştiu dacă a fost demon sau înger, dar om nu putea fi.
– Nu vrei să îţi aminteşti, mi-a sugerat el.
– Nu, nu e asta. Dar nu simţeam decât mirosul ploii. Vedeam picăturile scurgându-se pe pielea ei aurie şi fumul de ţigară învăluindu-i trupul.
Carol mă privea cu scepticism.
– Şi?
Am ridicat din umeri. O umbră pe pământ.
– Nu ştiu, a dispărut pur şi simplu. Şi eu, şi ea. Am dispărut toţi într-un abis al uitării. Tot ce a rămas e ploaia şi tutunul.
I
Era noaptea. Întâi decembrie. O brumă goasă acoperise oraşul. Străzile erau pustii. Doar felinarele din dreptul caselor ce se mai ridicau şi pătau colorat zăpada. Ea murise. Demult sau nu. Nu se ştia. Trupul ei gol şi îngheţat stătea la marginea străzii. Privirea senină era aruncată spre cer. Se rugase? Cine avea să ştie? I-am recunoscut pielea aurie. O vedeam pentru prima oară cu adevărat. Ca o nimfă coborâtă din stele, cu şalul negru ce îi acoperea pletele aurii. Am privit-o până în zori, când poliţia s-a deplasat la locul faptei. Era moartă şi nimeni nu mai avea s-o învie. Şi totuşi, ceva din privirea ei era încă în viaţă. Au ridicat-o. Au dus-o pe braţe până în trăsura spitalului. Şi-au făcut semnul crucii şi au urmat-o.
– Tu vii cu noi, mi-a zis comisarul.
I-am urmat. Tăcerea era abruptă. Gândurile mele nu se îndreptau decât spre ea. O nimfă ucisă.
– Nu o cunoşteam, i-am mărturisit, mai târziu, comisarului.
– Ce căutai lângă ea?
Cum îi puteam explica că privirea ei încă mă atrăgea. Că aş fi vrut să-i mângâi pielea, chiar dacă era îngheţată. Că aş fi vrut să-mi trec mâna prin părul ei şi să-i alint buzele? Aş fi părut doar un ciudat şi singura moarte pe care aş fi meritat-o ar fi fost spânzurătoarea.
– Pur şi simplu, m-a şocat.
– Era prostituată, intră unul dintre adjuncţi aruncând un teanc de hărtii pe masă. Dar nu una oarecare.
Şi eu, şi comisarul, ne-am întors spre el.
– Nu avea o identitate anume. Îşi spunea în fel şi chip, de la client la client. Nimeni nu a văzut-o cu adevărat, dar toţi i-au recunoscut pielea.
Mi-am amintit mirosul ploii şi fumul ce-o învăluia.
– Dansezi? mă întrebase în seara aia.
M-am ridicat mecanic, am luat-o în braţe. I-am atins trupul. L-am pipăit. Încet. Cu drag. Cu milă şi plăcere. Am strâns-o la pieptul meu. Fumul ne învăluia…
– Mai eşti cu noi, domnule Horets?
M-am ridicat.
– Eu plec, nu am cu ce să vă ajut.
Comisarul a aprobat din privire.
Era frig. Un frig năprasnic. Dar eu nu simţeam decât căldura privirii ei.
*
M-am trezit pe stradă. Îngheţat. Murisem. Nu murisem. Încă îmi mai simţeam sângele curgându-mi prin obraji. Ea era acolo. Mă privea.
– Dar…, încerai să spun.
Degetele ei mi-au atins buzele. Era cea mai fină atingere. Cea mai reală. Cea mai dulce. Am uitat de frig, de moarte, de rai şi iad. Eram o umbră.
– Sunt doar o umbră a unei amintiri, îmi spuse ea.
Ciudat, gândeam acelaşi lucru. Vedeam acelaşi lucru. Şi totuşi, eu eram cel mort?
– Eşti atât de reală, am şoptit cu buzele-mi îngheţate.
– Sunt aşa cum vrei tu să fiu, nici mai mult, nici mai puţin.
Atunci am murit, iar privirea ei m-a însoţit printre nori. Printre gânduri. Poate că am atins-o. Poate că am sărutat-o, dar noua viaţă ce mi s-a oferit, mi-a oferit-o şi pe ea. A fost aşa…
Din nou cadouri
Sunt într-un relax total. Da, nu sunt prea întreagă, la cap mă refer. Doar vedeţi noul meu look, păi nu? Păi, da.
Acum, aşa cum a observat Crina, sunt cam tăcută. Nu are nici o legătură cu vacanţa care a fost aşa şi aşa. Problema e la mine, la problemele mele pe care nu o să le fac publice, pentru că nu interesează pe nimeni. Cert e că dorm între 15-18 ore pe zi. Lucru normal ar zice doctorul meu. Anormal aş categorisi eu. Poate că o să tac un timp. E greu să stau pe net în timp ce dorm. Aş zice chiar imposibil. Dar asta-i viaţa, trec şi de asta.
Cu scuzele de rigoare pentru Blue şi Sukărit iată şi cadourile lor.
Habar nu am daca lui Blue îi place sau nu marea, dar eu i-o ofer.
Sukărit, ştiu că tu eşti cu muntele, aşa că ţi-o ofer pe Cleopatra. Era mult mai frumoasă în realitate. Jur
La cerere, pentru Crina, florile din holul hotelului. Erau gratis 😛
UPDATE
Ioana, Ioana, iartă-mă, sunt adormită. Varză, vai mama mea. Merit mustrări. Nu am găsit ştrumfi, dar licuricii de lumină ce au? 😀
Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)
Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)
2.
„În toate acţionează o lege a complementarităţii. Lângă dulce trebuie picant, unei decapotabile roşii îi stă bine, spre a-şi exalta strălucirea, pe gazonul de smarald, o ştire pozitivă va fi mereu urmată de trei ştiri negative şi tot aşa…” – gândea Iara, tolănită într-un şezlong pe plaja însorită. Aflată într-o staţiune situată la doar 5 kilometri sud de cea în care se cazase romanciera Oriana, jurnalista cea roşcată avu parte de o vreme complementară celei ce aproape o lichefiase pe scriitoarea cea încercănată, gândurile Iarei confirmându-se şi din punct de vedere meteorologic.
„Sper să fie un concediu adevărat, nu doar literatură!” – îşi mai zise, pipăindu-şi pe dată urechile. Cu nu prea mult timp în urmă, Iara fusese Elfă, într-o scriere, având urechi alungite şi împodobite cu smocuri verzi. „Ce roman tâmpit!” – aprecie jurnalista. „În primul rând, nu pricep de ce trebuie să le facă atât de lungi! Un ziar are opt, poate şaisprezece pagini, şi tot nu-l citeşte mai nimeni. Darămite o ditamai cărţoaie! Ca să nu mai vorbesc de conţinut… Dacă în romane sunt fabulaţiile unor minţi bolnave, la noi, în presă, este viaţă: delapidări, mitocănii, violuri, accidente, probleme sociale… Ce-i drept, le mai născocim şi noi! Altfel, de unde subiecte calde toată ziua bună ziua?…”.
Inspirând cu mulţumire briza sărată, jurnalista ceru un cocteil şi privi mulţimea care se foia pe nisip ori se arunca în valurile tumultoase ale mării. „De pildă, poate acel tânăr subţiratic se va îneca… Imediat, eu aş scoate o ştire de maxim 30 de rânduri, în care, pe un ton lacrimogen, aş arăta cum familia îl aştepta nerăbdătoare pentru a-i sărbători împlinirea frumoasei vârste de 21 de ani. În ziarul de mâine, dacă nu apare altceva, s-ar putea complica puţin istoria, lansând supoziţia că tânărul a fost asasinat de către un scafandru, plătit de amantul logodnicei sale… Un scriitor, plecând de la acelaşi fapt banal, s-ar pune pe-o ciorbă de două volume, plină de aşa-zise analize psihologice, încrengături, micimi omeneşti şi alte efecte ieftine. La urmă, iese că ăla, care s-a înecat de prost ce e, ar fi trecut de fapt prin nu ştiu ce drame, astfel că un fapt divers banal ar ajunge să fie situat sub acţiunea directă a Proniei… Şi unii mai dau şi bani ca să citească toate prostiile astea! Din fericire, fraierii sunt tot mai rari! Acum, ce-i drept, nici cu ziarele nu mă prea pot lăuda…”.
Brusc, Iara decise să înoate până la geamandură şi înapoi, astfel că intră în mare. „Cam aşa este şi viaţa noastră… Ne fixăm câte-un obiectiv, cum ar fi geamandura aia scorojită, doar ca să avem unde ne deplasa şi de unde să ne întoarcem. Esenţa tuturor lucrurilor este nestatornicia! Şi eu, în loc să mă bucur de concediu, sau ce-o fi însemnând şederea mea aici, caut mereu subiecte inedite… Să admitem că le-aş găsi. Le trântesc apoi în gazetă, pentru cei circa 40 de cititori ai mei, când, de fapt, dacă n-am şantaja câte-un politician ori n-am satisface vanitatea vreunei starlete, am putea închide şandramaua… Plus că mai vine câte-un scriitoraş care-ţi numără greşelile de ortografie, repetiţiile, anacoluturile, pleonasmele, redundanţele – de fapt, astea-s tot repetiţii! – şi ce-o mai găsi el pe acolo. De parcă, la un rahat de 3000 de euroi pe lună, ar trebui să scriem ca Cehov!”.
Terminând de înotat, roşcata prinse să-şi adune lucrurile şi se îndreptă către staţiune, cu intenţia de a poposi într-o cafenea. Descinzând în Standard, un bărbat o privi intens. Era Cal, un tip straniu, pentru care graniţa dintre munca de detectiv şi activitatea infracţională fusese întotdeauna foarte fluidă, astfel că pe seama sa se croiră tot felul de legende, niciuna dintre acestea nefiind tocmai măgulitoare.
– N-am cerut Campari! – îi reproşă Iara ospătarului, dar Cal îi zâmbi de la depărtare de câteva mese, dând de înţeles că este plăcerea lui.
„Nesuferită manieră de agăţat! Dar, în definitiv, mai am şi eu cu cine trăncăni…” – îşi zise roşcata, în vreme ce bărbatul se recomanda.
– Cal. Detectiv Cal…
– În româneşte, numele n-ar fi unul tocmai onorant… – observă Iara.
– Onoarea, stimată doamnă, m-a preocupat întotdeauna într-o foarte mică măsură… – replică acela.
– Să înţeleg că ai o moralitate îndoielnică?
– Îndoielnică ar fi un eufemism! Totuşi, nu trebuie să luaţi de bune toate cele ce-mi sunt atribuite…
„Ăsta se crede nu doar cuceritor, ci şi celebru! Dracu’ a auzit de el ori de ce anume i se atribuie sau nu…” – îi trecu femeii prin minte, apoi rosti:
– Ai o ţigară? Încerc să la mai răresc, dar, la Campari ar merge o ţigară.
În vreme ce Cal îi întinse un pachet cu marca ei preferată de ţigarete, Iara îi privi inelul pe care era gravat chipul unei elfe. „Să fie un semn? Abia mi-am amintit de trecutele întâmplări, când toţi se legau de urechile mele… În plus, părea să ştie şi ce fel de ţigări fumez”. Totuşi, Iara nu făcu nicio referire la bijuterie ori la marca ţigaretelor, preferând să abordeze un subiect mai neutru:
– Şi ce caută un detectiv într-o staţiune de pe litoralul bulgăresc, staţiune care, dacă se bucură de o oarecare notorietate, nu este defel celebră prin infracţionalitate?
„Ce elaborat se exprimă! Cu asta trebuie să fiu atent!” – îşi zise Cal, după care răspunse coborând glasul:
– În curând, aici se vor petrece lucruri teribile! N-aş vrea ca, din nou, Alizee să mi-o ia înainte…
„Să fie şi Alizee aici? Ştiam că-şi face nişte analize…” – se miră jurnalista, continuându-şi apoi gândul: „De fapt, dacă a mers Braa pe la ea, te poţi aştepta la orice, că ăştia doi nu-s întregi la cap, nici fiecare în parte, nici luaţi împreună!…”.
– Ce fel de lucruri teribile? – dori să afle.
– Încă nu pot spune nimic precis… Dar, te rog să ai încredere în instinctul meu de detectiv!
„Agaţă ca un mitocan din filmele americane, îmi declară senin că are o reputaţie dubioasă, şi-mi solicită apoi încrederea, după nici zece minute de conversaţie! Ăsta ştiu că-i încă unul!…”.
– Mă rog – zise ziarista -, dacă se vor petrece evenimente deosebite ne vor găsi la locul potrivit… Te aştepţi la un furt?
Cal schiţă indignarea, dând de înţeles că furtul ar fi ceva minor pentru un detectiv cu renumele său.
– Viol?…
Un alt rictus sugeră că, deşi n-ar fi imposibil să intre în ecuaţie şi violul, acesta ar fi un detaliu minor.
– Atunci… – şopti roşcata.
– Da… – răspunse, la fel de încet, detectivul cel cu o moralitate incertă. Un şir de asasinate oribile…
– Un criminal în serie?… – îngăimă femeia.
– Nu. Un şir de asasini, veniţi toţi să-şi satisfacă pornirile bestiale în această staţiune aparent banală.
„Dacă tipul nu-i psihopat, ar putea să iasă o chestie interesantă!” – îşi mai zise jurnalista şi, rămânând să se vadă spre seară cu noua sa cunoştinţă, se retrase în camera sa de hotel.
Oana Stoica Mujea 
