Mă obosise situaţia asta. Totul devenise haotic dintr-o dată. Cal era o problemă. O problemă pe care eu nu ştiam din ce unghi să o abordez. Poate că nici nu ar fi trebuit să o fac vreodată, dar uneori am gura prea mare. Aş putea spune că mă mănâncă. De fapt nu a fost chiar aşa. Din păcate Cal m-a provocat, chiar a doua zi la muncă.
Eram obosită şi mă gândeam la conversaţia cu vampirul. Ziua nu erau cu ochii pe mine, dar noaptea da.
Mă durea tot trupul, mă dureau ochii, aveam impresia că îmi intraseră în cap. Cal se plimba de colo, colo, era nervos. Încercam să îl ascult, dar nu puteam să îi urmăresc raţionamentul.
– Ştiam de vampiri, continuă Cal. De fapt, de asta eram acolo, voiam să revin unul de-al lor. Încă mai vreau.
– Bravo ţie, am mormăit eu.
– Îţi dai seama? Viaţă veşnică, o eternitate în care poţi observa cum evoluează lumea.
– Aha.
– Am scăpa de boli, de frică, de…
Da, recunosc, m-am enervat. Şi totuşi, am spus-o foarte calm:
– Şi de suflet.
– E doar un mic inconvenient.
Idiotul dracului. Cu toate că asta am gândit, am zâmbit. Habar nu am de ce, uneori reacţionez exact invers decât aş vrea să o fac.
– Şi mâna dreaptă…
– A lui Iuda, ţinu el să mă completeze, părând că îi e teamă să nu uit acest amănunt.
– Aha.
– Iuda, credem că a fost primul care a omorât un vampir. Cred că tot el ne-ar putea proteja acum de furia lor.
Am râs cu poftă. Aşa cum nu am mai râs de mult timp.
– Cum se întoarce roata, nu?
– Nu înţeleg, mă privi el speriat.
Deja mi se urcase sângele la cap.
– Normal că nu înţelegi. Ar trebui mai întâi să gândeşti. De ce mama dracului şi-ar dori cineva să-şi piardă sufletul?
Mă privea ca un pisoi speriat.
– Aţi comis o ilegalitate, indiferent de motiv. Eşti detectiv, idiotule, în primul rând tu trebuie să respecţi legea.
– Da.
Am părăsit biroul nervoasă. Abia ce se înserase, iar soarele se lăsa sângeriu peste oraş. Nu îmi aduc aminte dacă am apucat să-mi aprind ţigara. Ştiu doar că o băgasem între buze. Trăgeam din ea, nu trăgeam. Dumnezeu mai ştie. Atunci a apărut ea. Ca o regină a damnaţilor între zi şi noapte. Avea tenul întins şi lucios, aşa cum îl au vampirii de obicei. Părul îi era scurt şi blond. Ochii ei nu exprimau nimic anume. Părea că ea trăieşte între două lumi, având legături cu amândouă, dar de fapt cu nici una. Îmi amintesc că şi-a aprins ţigara, pentru că focul de la brichetă i-a luminat caninii. Am tresărit, dar nu m-am dat înapoi. Tu cine mai eşti.
– Alizee, îmi răspunse ea gândului nerostit.
Am dat din cap în semn că-mi pare bine? Sau poate în semn că accept. Nu ştiu. Ştiu doar că am lăsat ţigara să-mi cadă din gură. Nu, nu eram speriată. Poate puţin haotică-n gândire.
– Voi lucra cu tine, îmi spune ea impasibilă.
I-am privit degetele lungi şi albe. Nu purta nici o bijuterie. Lucru care mi-a displăcut pe moment. Femeile vampir poartă tot timpul zeci de bijuuri. E un fel de ritual straniu al veşniciei lor. O infatuare peste măsură. Ea nu, ea era simplă. În blugii ei cu talie joasă şi cămaşa legată deasupra buricului. Şi nu era tocmai la prima tinereţe, dar părea mult mai tânără ca mine. Poate că şi veşnicia are avantajele ei în faţa unei femei.
– Ştiu cine l-a ucis, îmi spuse ea. Pot să îi simt mirosul criminalului.
Am dat din cap. Cred că am făcut un tic din datul din cap. Cred că nu mai sunt capabilă să vorbesc în faţa lor. Eu, eu care i-am vânat ani de zile, acum incapabilă să mai scot o vorbă sau să-mi vină vreun gând cinic.
Atunci apăru şi Ras. Mi s-a părut îmbătrânit. De parcă nu mai dormise de ani de zile.
– Alizee va fi noua ta umbră, îmi explică el.
– Am deja una, i-am replicat eu.
– Eu plec la Madrid pentru câteva zile, spuse el deloc deranjat de afirmaţia mea. Alizee te va ajuta.
De data asta mi-am aprins o ţigară.
– La dracu’ când v-oţi duce? Şi am plecat spre birou cu urma ochilor Alizeei în ceafă.
Oana Stoica Mujea 