Culta leapşă

Eram datoare cu o leapşă la Lucia. Aşa că iată-mă:

 

– Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare ?

 

Cărţile poliţiste sunt mai dese, pentru că autorii de gen se axează pe un personaj şi scriu despre el până se plictisesc. Dar ca să rămân la subiect: Simenon, Doyle şi Aghata Christie

 

– De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat(ă) în secret?

 

Uh, nu mă amorezez de personajele de ficţiune, chiar dacă îmi plac personajele picioarele mele sunt destul de bine înfipte în pământ.

 

– Ce carte ai citit cel mai des ?

 

„Crimă şi pedeapsă”, chiar şi acum aş lua-o de la capăt, dar nu prea mă lasă maldărul de cărţi de la căpătâiul meu.

 

– Care era cartea ta preferată la 10 ani ?

 

Asta o ştiu 😀 „Hoaţă de copii” a lui Adolphe D. Ennery

 

– Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut ?

 

Nu există cărţi proaste doar stiluri diferite.

 

– Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut ?

 

„Cu sânge rece şi albastru” a Ivonei Boitan

 

– Cine crezi cã ar trebui sã câştige premiul Nobel pentru literaturã ?

 

Eu, eu şi iarăşi eu.

 

– Ce carte ţi-ar plăcea sa vezi ecranizată ?

 

Nici una.

 

– Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar ?

 

N-am avut aşa ceva.

 

– Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult ?

 

Există aşa ceva?

 

– Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o ?

 

„În căutarea timpului pierdut”, am citit-o de vreo trei ori până am înţeles-o.

 

–         Preferi autorii francezi sau ruşi ?

 

Şi, şi… cu precădere ruşii

 

– Shakespeare, Milton, sau Chaucer ?

 

Shakespeare

 

– Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii ?

 

Pisica.

 

– Care e romanul tău favorit ?

 

Nu cred că pot avea un roman favorit. Îmi plac prea multe pentru a mă opri la unul singur.

 

– Joci ceva ?

 

Whist.

 

– Povestiri scurte, schiţe ?

 

Da, orice.

 

– Non-ficţiune ?

 

Da.

 

– Ce scriitor crezi că este supraevaluat ?

 

Ei, sunt destui.

 

– Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie ?

 

„Război şi pace” că-i mai groasă.

 

– Şi… acum ce citeşti ?

 

Acum citesc cam cinci cărţi: Gargantua si Pantagruel – Rabelais; Hanul Zburător; Eric – Pratchett (la asta râd mult de tot), şi două poliţiste ale căror titluri nu le reţin pentru că sunt în franceză. Le-am început pe ambele. Deseară vom vedea care din cele cinci învinge 😀

 

Bun, Teo, te rog să mă scapi de leapşa asta. Hai, e şi rândul tău. Omu’ şi tu, doar nu stai degeaba. Vania, te rog, nu mă scoate din minţi… şi ajunge 😛

Din sângele Iarei (VII)

Simona?, e destul de pozitiva? 😀
IARA
Să-i ia dracu’ pe toţi. Să ardă, să se zvârcolească şi să se ducă de unde au venit. Nu, nu m-am trezit cu cele mai frumoase sentimente. Uneori mai e vorba şi de noroc, iar pe mine mă ocoleşte constant. Parcă îi e ciudă pe mine.
– Ce dracu’ sunt eu?, piază rea – am urlat înnebunită la Sal.
Pot să jur că m-a privit cu milă. Ai dracului vampiri. De parcă de mila lor aveam eu nevoie.
După ce m-am certat cu Sal, suficient de tare pentru a auzi tot globul, m-am dus să beau o bere. Noaptea era în puterea ei şi un miros de stricat, de mort, îmi inunda nările. Am intrant în primul bar. Mi-am scos pistolul şi l-am pus pe bar. Barmanul m-a privit de parcă aş fi vrut să-l jefuiesc.
– Dă-mi dracului o bere şi nu te mai uita ca prostul.
S-a executat destul de repede, cel puţin aşa mi s-a părut. Am băut prima bere şi am cerut-o pe a doua. Abia apoi mi-am făcut un bilanţ. Îl aveam pe Cal pe cap. Era clar că mă vâna. Sau, cel puţin, încerca să afle cum să ajungă în lumea celor veşnici, dar morţi de-a binelea. Apoi, era Sal. Uneori îmi era simpatic. Poate şi pentru că el era cel ce deţinea puterea asupra mea, dar, de cele mai multe ori, aş fi vrut să-i rup gâtul. Şi, ca şi cum totul ar fi fost perfect, a mai apărut şi Alizee. La drept vorbind, Alizee nu-mi displăcea. Nu ştiu de ce. Părea altfel. Habar nu am, dar era un sentiment ciudat. Dumnezeule, începeam să mă gândesc cu drag la un vampir. Era clar că trebuia să beau mai bine.
Atunci s-a aşezat el. A cerut o bere şi a dat-o pe gât. Am zâmbit. Ba nu, am râs ca o tâmpită:
– La dracu’- i-am şoptit, vampir să bea nu am mai întâlnit. Sper să mori în comă alcoolică.
Mi-am luat berea şi m-am dus la o masă liberă. Nu mai suportam să îi simt lângă mine. El a venit după mine. Evident. Oare de ce m-o fi mâncat să-l bag în seamă.
– Văd că ai miros bun – mi-a spus, aşezându-se fără să îmi ceară voie.
– Te rog, ia loc, nu te sfii.
Îmi zâmbi enigmatic. În zâmbetul lui se citea vârsta. Vârsta? Putrefacţia. Dumnezeule, ce o fi fost ea.
– Îmi cer scuze, am fost nepoliticos.
– Serios?!
– Sunt impresionat – intră el direct în subiect.
– Ah, vrei să spui că după atâtea secole, încă mai eşti uşor de impresionat? Dumnezeule, nu am nici treizeci de ani şi nu mă mai impresionează nimic.
Mai ceru o bere şi o dădu pe gât.
– Probabil că, odată cu vârsta, eşti…
– O, mai taci. Eşti penibil.
– Oh, aşa crezi?
– Lăsaţi-mă, dracului să beau o bere liniştită. Mai aveţi să îmi pătrundeţi şi în…, dar m-am oprit.
Nu părea a se simţi ofensat. Dar nici în largul lui nu se simţea.
– Iara…
Când mi-a pronunţat numele, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că o să-i înfig cuţitul în inimă pe loc. Cu toate că nu am idee, dacă vampirii atât de bătrâni mor la fel de uşor.
– Nu-mi amintesc să fi făcut cunoştinţă.
– Nu contează – mi-o tăie el. De data asta, tonul fiind destul de serios. Ascultă-mă cu atenţie. Nu mai eşti în siguranţă. Marele nu mai are nevoie de Sal, ceea ce mă duce cu gândul că ar putea să se debaraseze şi de tine. Alizee, pentru moment, e singura ta şansă. Ascultă-mă, nu sunt un vampir. Miros ca ei, poate. Am nemurirea în priviri, poate şi moartea, dar eu sunt altceva.
– Concret – i-am cerut.
– Dacă Sal va părăsi oraşul, va muri.
Să-l ia dracu’. Cu atât mai bine, mă gândeam în naivitatea mea. El moare, Marele e înfipt.
– Şi?!
– Dacă el moare, mori şi tu. Marele o va convinge pe Alizee că aşa e mai bine.
– Şi?! Ce îţi pasă ţie?
Se ridică misterios şi îmi aruncă o ultimă privire.
– Şi eu vreau să scap de ei, dar mai întâi, am nevoie de tine în viaţă. Nu îl lăsa pe Sal să plece şi, pentru moment, încrede-te în Alizee. O să te caut eu când va fi cazul.
Şi iată-mă, nebună, căutând să salvez vampirul care are putere asupra mea. Să zică cineva că viaţa nu-i ironică.

 

Cata tag-ul :)

Când zici că te bazezi pe Xreder pentru o poză cu marea, nu îi merge siteul. Mă rog, aşa că ne adaptăm. Pentru că Cella mi-a amintit că nu am zis nimic de mare, am vrut să vă dau o originală, dar aşa, vă dau ce am. Tot Cella mi-a amintit că m-am lăudat că vă povestesc cum a fost la mare. A fost ca dracu’, ce să zic. Mă rog, era vânt cu soare. Moment în care pielea se bronzează cel mai bine, doar că eu nu sufăr frigul, aşa că am renunţat. Cu toate astea, tot m-a prins. M-am gândit să îi fac o vizită lui Ştefan sau lui Arhi şi soţiei lui. Mă rog, vizită, să le dau o întâlnire. Dar, până la urmă, am preferat să dorm. Nu cred că ei s-ar fi deplasat până la mine.
În zilele astea am avut timp să mă uit pe mai multe bloguri. De obicei mă uit pe mai multe, nu prea comentez eu pe toate. Nu că aş fi fiţoasă – dar sunt – ci pentru că, de multe ori, habar nu am ce să zic. Crina, Vania, Omu’ şi Mana, mă acceptă şi în afara subiectului, dar la ceilalţi nu îndrăznesc să o iau pe câmpii, aşa cum sunt eu obişnuită.
A, aţi constatat că atunci când scriu nimic am foarte multe commenturi? Şi că atunci când zici lucruri importante, trag de comentarii? Ăsta era un P.S 😀
Azi am decoperit o chestie misto. Filomela rulzzz, mă rog, dacă o citiţi veţi descoperi şi voi ce am descoperit eu. Cu această ocazie, îi supun spre atenţie domnului Hrib povestea cu pricina 😉 Sunt subtilă, ştiu.
Pentru că am primit mită, să dau şi nişte linkuri. Acum, sper să nu vă supere comentariile, dar vă spun cam ce aş vrea eu de la voi.
Kmi, aş vrea să nu te mai speli pe dinţi. Icrele alea negre costă prea mult 😀
Radu, uneori, sincer, aş vrea să scrii mai mult. Fi mai rău, mai analist, că de putut poţi.
Cristal, tu eşti cum trebuie, nu prea am ce să-ţi spun. Eşti ok aşa cum eşti.
Sibilla, uneori aş vrea să traduci ce spui în sârbeşte.
Acum să nu credeţi că iau tot blogrollul la rând. Unele linkuri nici nu ştiu sigur de ce sunt acolo. În fine, cum ziceam?
Da, Laura, chiar mă gândeam că nu mai ştiu de multişor ceva de ea.
Şi ca o legătură subtilă: Hello, pisoi. Şi de la tine aş vrea să vorbeşti mai mult despre tine.
Cora, cum îi spuneam pisoiului. Uneori, oamenii, simt nevoia să te cunoască pe tine. Pe Pescăruş îl ştim. Dar cine e Cora? Poate ne spui două trei vorbe.
Ah, să nu uit. Azi am descoperit blogul lui Mihai Mălaimare. E foarte fain. Chiar foarte. Nu ştiu cum de mi-a scăpat.
Hey, îmi aduc aminte că atunci când am început cu blogul, primul link a fost către Horia. Mamăăă şi a trecut anul şi am uitat să-mi sărbătoresc blogul. Trist. Am început să uit şi când e ziua blogului. Oricum, s-a dus. Plus că l-am mutat de l-am zăpăcit. Ce mai contează. La anu’.
Cred că următoarea persoană pe care am cunoscut-o, a fost Maria. Mă rog, după ce ne-a îmbuibat cu icre negre, o să zic că a fost prima 😀
Din blogosferă îmi mai place Micutzu. Uneori e super cinic, ceea ce mă distrează.
O, Doamne, mâine o să aud: „pe mine m-ai uitat”. Mă rog, mă gândeam şi la scriitori, dar lor le dau link altă dată. Până una alta, puteţi consulta lista. Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Mă rog, ca şi azi, nici nu aveam ceva interesant de spus.
Fiind duminică, o să fiu în plimbare. Aşa că vă las să vă certaţi pe linkuri. Vă daţi seama că pe mulţi v-am omis pur şi simplu. Despre alţii, chiar nu am ce să spun. Ar mai fi foarte interesant la Mordechai. Mă rog, e chiar foarte interesant. Păcat că nu ajung eu mereu acolo. Că na, nu dispun chiar de tot timpul din lume. Plus că scrie foarte mult. Mi-ar fi greu să mă ţin după el. Mă rog, mai sunt. Nu îmi amintesc acum. Sunt şi oameni pe care nu îi am în blogroll. Că nu îi pot ţine pe toţi, că nu vreau să ajung ca domnul Chinez şi să mă întreb cui să-i fac vânt şi cui nu. Zău aşa. Şi aşa sunt câţiva pe care nu îi vizitez nici măcar o dată. Dar asta e altă discuţie.
Deci, e duminică şi sunt plecată. Vă las să vă certaţi pe link. Cine dă mai mult apare şi luni. Cine nu, nu mai apare. Pe cine am omis o să mă ierte. Pe cine nu, nu o să mă ierte. Ce ştiu eu. E unu noaptea şi vorbesc prostii 😀
 

 

 

Din sangele Iarei (III)

Din sângele Iarei (I)
Din sângele Iarei (II)
 
Nu sunt mort, dar nici viu în totalitate. Trăiesc pentru a sfida legile firii. Dumnezeu mă pândeşte, dar nici diavolul nu se lasă mai prejos. Singura mea alinare e că nu sunt singur. E o zi stranie. Cred că aşa a fost pentru toţi. Ron a murit, Dumnezeu ştie cum. L-au găsit în pivniţa bătrânei ăleia. Cum dracu’ o fi ajuns acolo? S-a ascuns de noi, dar nu de mâna noastră a murit. Iar Iara e de negăsit.
Gândesc haotic în ulimul timp, aproape că nici nu reuşesc să-mi dau seama ce zice Marele. Îşi mişcă buzele, idiotul…
– Ras, eşti cu noi? – strigă Marele.
La dracu’.
– Da, am şuierat.
Trebuie s-o găsiţi pe roşcată. Altfel ne ducem dracului de râpă. Dacă nu vrea să te ajute, dă-i muşcătura fatală.
Am mimat un da amărât. Nu suportam să o amărăsc pe Iara, dar ea ştia că de ar fi fost nevoie aş fi făcut-o. Aş fi muşcat-o. Ar fi devenit de-a noastră, iar sufletul ei nu mai avea să il scape nimeni. Ştiam cum se simte. Aşa mă simţisem şi eu. Dar eu nu i-am crezut în stare. Şi acum, iată-mă, nemuritor dar păgân. Fără vreo şansă de-a mă mai salva. Dar ea ştie şi asta mă consolează. Ştie că Marele nu vorbeşte doar pentru a nu adormi. Iar eu aş fi nevoit s-o fac.
– Dă-i drumul, Ras – ţipă mai marele.
Iara nu m-a invitat niciodată în casa ei. Aşa că nu aveam decât să o aştept la uşă, sperând totuşi că nu ajunsese acasă. Altfel aveam să înfrunt zorile şi să mă ia dracu’ de tot.
Veni târziu, să fi fost trei sau patru dimineaţa. Mă privi dezconcentrată, de parcă mintea îi era în altă parte.
– Ce dracu’ mai vrei şi tu?
Aşa era Iara, nimic personal. Meseria o învăţase să fie la obiect. Nu era vina ei. Fusese una dintre cele mai mari criminale de vampiri, până se văzuse nevoită să intre în slujba noastră. Ştiam, ne ura de moarte şi dacă ar fi fost sigură că asta ar fi scăpat-o de blestem, ne-ar fi ars unul câte unul, fără nici un regret sau resentiment.
– Trebuie să-ţi vorbesc – i-am spus eu calm. E vorba despre cadavrul pe care l-aţi găsit în pivniţa babei.
Mi-a aruncat o privire piezişă, dar nu a zis nimic. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe trepte.
– Nu mă inviţi înăuntru – am plusat eu?
Ea nu zise nimic, dar legătura de sânge dintre noi fiind puternică, ştiam exact ce ar fi zis.
– Nu e omorât de-ai voştri.
– De vampiri vrei să spui.
– Ai înţeles bine ce am vrut să spun.
– De unde îl cunoşteai?
Am oftat. Oare avea să înţeleagă exact ce aveam să-i spun?
– Era ca tine, i-am mărturisit eu. Ne-a scăpat de sub control. S-a ascuns şi dracu’ ştie ce l-a omorât.
Iara nu era proastă, ştia exact ce i se cere.
– Marele crede că cineva i-a făcut felul doar să-l mâine pe el, adevărat?
Mi-am mişcat capul în semn de aprobare.
– Iar eu trebuie să aflu cine a fost neghiobul, continuă ea.
– Ştii doar…
– Ştiu, mă întrerupse ea. Un singur atu aveţi şi voi, pe ăsta pot să-l respect.
Putea, sigur că putea. Comunitatea vampirilor se mărea, iar Marele încerca să îi ţină sub control. Nu aveam voie să muşcăm oameni fără aproprobarea lor, dar legile erau făcute pentru a fi încălcate, lucru pe care Marele nu îl suporta. Dar odată ce se lăsau muşcaţi, puteam să ne înfruptăm din ei oricând aveam chef. Aşa era legea. Desigur, nu la fel se întâmplase şi cu Iara, dar despre asta nu vreau să-mi amintesc.
– Mda, spuse Iara. Iar alerg după cai verzi pe pereţi.
– Îţi pot da o mână de ajutor – m-am oferit eu.
– Să te văd.
– Ron era înscris într-o sectă ciudată. Ceva gen mâna dreaptă a nu ştiu cui.
– A lui Iuda – completă ea lăsându-mă cu gura căscată.
– În fine, nu contează.
Ea deveni interesată dintr-o dată. Îi auzeam gândul.
– Se pare că unul dintre ei a furat mâna unui cadavru.
– Ce idioţi – bombăni Iara.
– Aşa e, până nici noi nu am face una ca asta.
Iara zâmbi. „Nu, voi sunteţi nişte dobitoci în serie, aţi face şi mai mult”, îi simţii gândurile.
– Una peste alta, am mers mai departe, încercând să nu îi mai ascult mintea, se pare că oamenii din jurul lui începuseră să-l bănuiască de legături cu vampirii…
– Stai o clipă – mă opri ea. Vrei să spui că mâna dreaptă a lui Iuda, ştie despre vampiri?
– Da, asta vreau să spun.
– Iartă-mă că mă minunez, dar..
– Înţeleg, i-am confirmat. Iuda e doar o acoperire a adevăratului lor scop.
– Ce surpriză – mă ironiză ea.
Am tăcut o clipă.
– De fapt, ei sunt o prelungire a celor ca tine, numai că ei vor de bună-voie să se arunce în braţele noastre.
– Şi?
– Şi Marele nu-i vrea.
– Aşa că ucid pe oricine se apropie prea mult de voi.
– Complicat, nu?
Ea îşi stinse ţigara sub talba pantofului.
– Pentru voi, da. E complicat. Eu am înţeles.
– Nu înţeleg ce vrei să spui.
„Nici nu m-am gândit că ai avea mai mult de-o boabă de creier”, gândi ea în timp ce se îndrepta spre scara blocului, făcându-mi cu mâna şi afişând un zâmbet fals.

 

Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.
Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.
– Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?
– Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.
Laura mări ochii.
– Pentru? – se interesă Vania.
– Aşa, de distracţie.
Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?
 
*
– L-am mirosit, urlă piticul.
– Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.
Our îi aruncă o privire acidă.
– L-am mirosit pe vrăjitor.
– Pe care din ei?
– Pe al nostru.
– O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.
Our îi făcu semn să tacă.
– Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.
– Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?
– Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.
– A.
Our ridică, disperat, din umeri.
– Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
Desigur, nu era nimic de înţeles.
 
*
Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.
– Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.
– La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.
– Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.
Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.
– Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.
Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.
 
*
– Ai simţit?, întrebă Our.
– Ce?
– Senzaţia aia rece…
– Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.
 
Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.

 

Luptele

Elfii sunt tot un fel de oameni, gândea Our. Nici mai buni, nici mai răi. Bine, poate că erau mai buni. Oricum, ce rasă de pe pământ putea fi mai rea ca omul? Slabe şanse. Cunoscuse şi oameni oarecum acceptabili. Erau cam creduli, de fapt. Prea le puneau la inimă. Dar nici cu elfii nu îi era frică. Nu că ar fi fost creduli, pe barba lui Iojov ce Putred, nu, în nici un caz, dar erau într-un anume fel. Cum să nu le recunoască el calităţile de luptători? În istoria luptelor piticii câştigaseră un singur război împotriva elfilor şi acela cu surle şi trâmbiţe. Fusese un făcut ca în anul ăla majoritatea elfelor să nască – şi doar se ştie că ele nasc cam o dată la o sută de ani –. Rasa era pe cale de dispariţie. Dar le dăduse Unia prunci tocmai când să plece la război. Aşa că rămaseră doar elfii. Masculi feroce de altfel, dar ei mai mult cu arcul, ele cu spadele. Pe lângă asta, elfii, ştiind că iar îi vor bate măr pe pitici se puseră pe băut. Iscoada piticească îi urmări până aproape să intre în comă alcoolică şi atunci dădu startul luptei.
Elfii nici măcar nu se opuseseră. Râseseră de creaturile mici şi bezmetice ce le apăruseră în cale. Nici mai mult, nici mai puţin. Desigur, în scrierile lui Iojov cel Putred, treburile stăteau diferit. Fusese o mare bătălie şi peste zece mii de elfi se năpustiseră de prin păduri încercând să-i nimicească pe pitici. Putea la fel de bine să fi scris că cei două sute de pitici, cu o mână jucau table şi cu cealaltă mânuiau toporiştile, că tot la fel de credibil ar fi părut. Doar că nu se inventaseră tablele. Dar cui îi păsa cu adevărat? Dar orice pitic ce se respecta îi dădea înainte cu povestea lui Iojov cel Putred.
– Aşa că v-am bătut măr, îi explică piticul elfei, în timp ce îşi mâncau liniştiţi prânzul.
– Desigur, spuse elfa ironică. Cu o mână ne băteaţi, cu cealaltă mâncaţi seminţe.
– Aşa e, concretiză Our mândru de sine.
Elfa îşi strânse ce mai rămăsese din prânz şi i se adresă piticului pe un ton cam prea prietenos.
Să mergem după Vania până nu se întunecă.
– Oricum nu îl vom găsi.
– De ce spui asta?
– Doar vorbim de Vania aici, se va arăta el când va avea chef.
Elfa zâmbi.
– Depinde, dacă iar umblă după Caius şi Marieta, nu cred că se va arăta prea curând.
Piticul se trase de barbă.
– Auzi? Dar ţie nu ţi s-a părut ciudată atitudinea Omului?
Elfa ridică din sprânceană.
– Deci nu sunt eu nebună.
– Nţ.
– Eu zic să-i dăm lui Agriph misiunea de-al găsi pe Vania, iar noi să ne întoarcem după Omu’.
Our mări ochii cât cepele.
– Dar ce, vrei să fac eu munca grea?
Elfa îi dădu una după ceafă şi îi zise să se mişte.
 
Întotdeauna asta a fost relaţia dintre elfi şi pitici. Războie fără număr, dar, la o adică, se aliau întotdeauna. Indiferent câtă ură exista între popoarele lor. E un fel de rubedenie sau, dacă vreţi, ca între soţ şi soţie.
 
Acum o să mă întrebaţi dacă îl mai găsesc pe Vania. Desigur că îl găsesc, dar aveţi şi voi puţină răbdare că nu sunt fabrică de scris 😉

 

Drumuri diferite

Vania mergea alene prin pădure. Orice îi ieşea în cale era o adevărată minune. De când zâna îl scăpase din închisoarea de bambus, umblase în stânga şi-n dreapta fără nici un gând de-a scăpa. O căuta pe Laura, fata care se chinuia să le croiască fraţilor ei cămăşi de urzici, pentru a-i îndepărta de blestem. În schimb dăduse doar peste Omu’.
– Ce te tot umbli pe aici? întrebă Omu’ arţăgos.
– Da’ ţie ce-ţi pasă?
– Nu ştii că-n pădurea asta nu e loc decât pentru un singur vrăjitor?
Vania se trase de mustăţi.
– Şi ţi se păru ţie că aşa avea eu de gând să rămân în amărâta asta de pădure.
– Toţi vrăjitorii îşi doresc să locuiască aici.
– Nişte idioţi, bombăni Vania şi porni mai departe pe drumul său.
 
*
După ce auzi elfa cum l-a întâlnit Omu’ pe Vania, îşi dădu seama că ceva nu e în regulă.
– Ai fi bun să ne duci unde l-ai văzut ultima oară?
Omu’ se strâmbă.
– Nu, mulţumesc! Mie mi se rupe pe unde se plimbă vrăjitorul vostru. Atâta timp cât are de gând să plece sau… să moară.
Our puse mâna pe toporişcă.
– Dacă nu îl găsim, nici dracu’ nu te mai scapă de el. Iar de luptă dreaptă… hmm… nu ai şanse de câştig.
– Şi cine vorbea de luptă dreaptă? se răţoi vrăjitorul.
– Las-o baltă, îi şopti elfa. Numai nebuni în pădurea asta.
– Da, bombăni Our. Noroc că sunt eu aici.
Crina nu-l băgă în seamă, altfel iar l-ar fi durut capul pe pitic.
– Mişcă caii ăia, i se adresa elfa lui Agriph, să ne punem în mişcare. Nu avem timp de pierdut.
Agriph se îmbujora de fiecare dată când elfa i se adresa.
– Da, domniţă, elfă, stăpână…
– Tâmpitule, îl bombăni Crina. Vrei să te mişti?
Agriph îşi veni în fire şi îşi puse mica armată în mişcare.
– Încotro?, o întrebă piticul pe elfă.
– Încotro vedem cu ochii.
– Ochii mei nu…
Dar preferă să tacă văzând privirea rece a elfei.
 
*
Plecaseră. Omu’ răsuflă uşurat.
– Poţi să ieşi din ascunzătoare.
Laura ieşi cu un braţ plin de urzici.
– Cât urăsc piticii…
– Şi ei pe tine, bombăni Omu’.
Laurei nici că-i păsa de sentimentele piticilor vis-a-vis de ea.
– Şi acum?
– Şi acum mergem la Vania.
– Dar ai promis…, încercă ea să se plângă.
– Credulă, bombăni vrăjitorul.

 

Am luat tot ce am primit

Hehe, am luat tot ce am primit. Că aşa am fost învăţată să nu refuz nimic. Nu refuz nici ascultarea telefoanelor, deci nu pot refuza ceea ce primesc. Normal, prea v-aţi întins la postuleţul de mai jos, aşa că mai fac şi eu puţină conversaţie.
Am primit două clipuri care mi-au plăcut maxim. Adică m-au nimerit. Pe doamna Mim nu v-o arăt că na, apoi o să faceţi mişto de mine până la adânci bătrâneţi. Adică până la anu’ 😀 Domnul Ciutacu mi-a permis cu această ocazie să aduc o jignire pe blogul lui. Hi, hi, ce bine m-am simţit. Flori şi gânduri bune am primit cu carul. Nu sunt zgârcită, aşa că le doresc tuturor exact ce îmi doresc şi mie, mai puţin să ajungă scriitori, deja ar fi prea mult, iar Vania s-ar sinucide. Flori, da flori, multe flori 😀 Doar v-am spus. Petrecere nu mai spun, am primit si petrecere, acum să vedem dacă o ducem trei zile, dacă nu ne-om îmbăta şi ne-om călca când dansăm.
Fantasy-uri, cu carul. Cum îi stă bine unui scriitoraş de fantasy, dacă nu între fantezii. Şi aici nu vă las să interpretaţi după capul vostru. Mesaje… Hehe, nici nu am reuşit să răspund la toate. Mă rog, până la urmă m-am lăsat păgubaşă. Telefoane… hehe, dar unul singur l-am primit fix la 00. Mamăăă, păi mă uitaşi? Noroc că şi-a amintit Mana de mine 😀
Normal, am fost şi surprinsă. Surpinsă rău. Pentru că vorbeam cu Mana pe mess, la un moment dat ea se dă invizibilă. Eu cred că a ieşit sau i s-a dus netul, ceva pe acolo, ca apoi să mă trezesc şi cu chef şi cu telefon.
Să nu mai zic de Omu’, Vania şi Crina care mă pregătesc de o săptămână, doar Kmi ce a dispărut. Kmiiiiiiiiiiii, La multi aniiii!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Şi acum, în ordinea primirii să vă arăt 😀
Vă mulţumesc tuturor pentru urări. Acum pot să mă întorc în lumea mea? 😆

 P.S Ordinea cadourilor e dupa cum a dorit wordpress-ul!

P.S 2 :

În graba spre petrece, ma rog, petrecuţă, am uitat să-mi fur şi cadoul de la Sibilla. Mă rog, mi se cuvine 😀