Nu mi-a fost lene…

Oh, nu, azi nu mi-a fost lene, doar că… că… ei bine, să zicem că am avut program de rău… rău de scos fire. În fine, e o chestie din aia. Ştiţi cum? Nu, dar vă spun eu, că vă tot păcălesc că vă spun despre operatie. Ei, operaţia a fost operaţie. Rapidă şi eficientă. M-am trezit imediat din anestezia totală cu o mie de întrebări. Doctorii, adică anestezistul şi chirurgul, îmi tot spuneau să tac că le-am făcut mintea varză. Eu nu şi nu. Nu prea am dormit după anestezie. Dar am început să urlu la lume că eu plec acasă. Logic, nimeni nu m-a băgat în seamă, ceea ce m-a liniştit până la urmă. Apoi, aşa cum v-am mai spus, m-am trezit la cinci dimineaţa, cu o durere cumplită de coloană şi cu o poftă de mere inimaginabilă. Cella m-a lămurit. La ora aia mânca mere şi se gândea la mine 😀 Oricum, de atunci tot am poftă de mere. Şi, aşa cum Crina i-a spus Cellei: „Noi ne facem griji pentru ea şi pe ea o doare drept, cică e la bârfă şi la cafele”. Ei, aşa a decurs operaţia. Desigur, am avut o ceartă cu o asistentă care nu mă lăsa să mă duc la budă, dar i-am arătat că fac ce vreau şi cum vreau. Adică la toaletă, aşa cum e normal. Daaa, cu perfuzia după mine. Tot dementa aia îmi zicea să nu mă mai iau după doctor şi să beau apă, că ăla nu ştie ce zice. Normal, numai de-a dracu’ am băut apă, să se oftice ea. Că sete nu îmi era.

Când s-a schimbat tura, cealaltă asistentă îmi tot zicea să beau apă şi să mă mişc. Ce să mai înţelegi? Oricum, am plecat acasă, nu am stat liniştită pentru că n-am avut eu chef. Şi… bine, adevărul e că… ce să mai, m-am simţit bine şi mi s-a părut irelevant să stau locului când eu sunt ok. Cu toate că auzeam nişte voci îndepărtate, dar asta e de la citit, aşa ceva nu se întâmplă în realitate: „Stai acasă! Potoleşte-te! Ai înnebunit? Conduci până acolo? Îţi dai seama ce efort faci?”. O, da, piciorul drept, într-adevăr a apăsat la acceleraţia aia de am zis că se va lipi de ea. Şi uite aşa, m-am traumatizat.

Azi am scos firul. Zău, nu m-a durut mai rău decât atunci când mă epilez. Am zâmbit după scoaterea lui, apoi mi s-a făcut rău. Am leşinat, am vomitat, am leşinat, am vomitat… ok, după o jumătate de oră am luat-o de la capăt. A fost distractiv. Dar cum orice lucru distractiv se termină, acum mă doare doar capul. Deci mă scuz. Nu mi-a fost lene să vă răspund, doar că ameţeam, iar literele nu stăteau calme pe monitor. Ei? Am avut o zi genială. Ce să mai. Aşa distracţii să tot ai. Ok, data viitoare promit să încerc doar partea cu leşinatul… nu, mai bine nu, că are doctorul ăla o palmă că îmi e teamă că rămân machiată permanent. 😉 Şi acum, cred că mă duc să mai leşin puţin. 😀

 

Repede cu operaţia

Dacă toate lucrurile în ţara asta se lovesc de birocraţie, de carnete de sănătate, de şomaj, de mii de acte, de zeci de ghişee, cu operaţiile e simplu. Sau, cel puţin, până acum eu am simţit că e simplu.

M-am mai operat eu pe la şaisprezece ani de deviaţie de sept, dar asta nu înseamnă că după opt ani nu trăiesc tot cu picături. Mă rog, se spune că operaţiile de deviaţie nu prea reuşesc, indiferent cum ar fi doctorul. Depinde de tine, de tăria ta de-a nu recidiva. Ei, ca să vezi, nu am avut tăria. După opt ani, la prima răceala mai gravă am reuşit să rămân şi fără respiraţie. Aşa că dependenţa de picături, vă jur că nu a fost grea.

Asta mi se pare o tâmpenie momentan. Adică prea puţin. Fibroadenonul era o problemă mai mare, la modul că îl simt şi mă enervează, ce nu simt – căci mai am – nu mă deranjează, e ok. Îmi e indiferent. Să stea acolo, dar să nu le simt eu. După ce prima părere medicală a fost tăierea, am mers să o caut şi pe a doua. Normal, am căutat şi eu cel mai bun oncolog din ţară, doctorul Alexandru Blidaru, cu profesor şi doctor pe uşă. Pe lângă faptul că m-am programat la clinica particulară, la care activează după programul de la Fundeni, şi că mi-am făcut un car de nervi aşteptând două ore, pentru că nu ştiu pe ce principiu te invită asistentele înăuntru. Plus că omul are două cabinete, termină în unul, se duce în altul. Bine, pe lângă asta, pe lângă nervi şi toate cele, că mai aveam puţin şi mă luam cu asistenta de păr, doar că ea a fost mai tare în gură ca mine, am aflat tot aia, adică că trebuie să mă tai. Bun, am zis că gata, adică nu mai cer şi a treia părere, că mai am să le dau mită şi să îi pun să zică „Nu”. Cum totul e clar în mintea mea, hotărăsc, săptămâna viitoare mă tai.

Iau legătura cu cine trebuie şi mă programez. Aşa că săptămâna viitoare mă tai. Oh, nu, nu îmi e frică. Serios. Tot ce îmi doresc e ca cineva să scoată drăcia aia din mine şi să nu mă mai frece cu drumurile la capitală şi pentru asta. Vreau linişte. Ok, puteţi să-mi luaţi şi neuronul, dar apoi pot sta liniştită? Cică nu îţi garantează nimeni. Mi s-a zis că numai dacă m-ar opera Dumnezeu aş avea garanţie. Dar acolo am programare mai pe la optzeci de ani. Aşa că să mai aştepte să mă opereze că eu sunt ocupată.

Bun, şi ca să fie treaba aşa cum e ea, vă anunţ că vineri plec la Alba Iulia. Cum de ce? Pentru că sunt naşă. De aia. Apoi vin şi mă tai, după care… pot şi eu să scriu cinci zile consecutiv? Pot? Vă rog, pot? Că o iau razna. Vreau să scriu, dar când? Când dracu’ mai am timp. Dacă nu năşesc mă operez, dacă nu fac nici una din treburile astea mă disperă mama că mi-a luat haină de blană. Apoi mă sună tata să îmi spună că mama e atât de încântată de haina mea de blană că parcă ar fi făcut băiat. 😀

Şi dacă nu e nici mama, staţi liniştiţi se găseşte un motiv „bine întemeiat” care să mă ţină departe de scris. Oricum, pentru a vă informa, chiar dacă azi am fost extrem de obosită tot am ciupit o mie două sute de cuvinte şi ceva. Na, că nu mor 😛

Ei bine, de reţinut: sâmbătă sunt naşă la Alba Iulia, iar în centrul atenţiei. Mă rog, mereu am fost în centru atenţiei pentru că mi se întâmplă – dracu’ ştie cum – să arăt tot timpul mai bine ca mireasa 😆 O, nu, nu glumesc 😀

Aşa că, dacă nu mă mai vedeţi până luni: NU AM MURIT! Doar am năşit 😀