Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)

Foto: Alex Mazilu

 

Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)

2.

„În toate acţionează o lege a complementarităţii. Lângă dulce trebuie picant, unei decapotabile roşii îi stă bine, spre a-şi exalta strălucirea, pe gazonul de smarald, o ştire pozitivă va fi mereu urmată de trei ştiri negative şi tot aşa…” – gândea Iara, tolănită într-un şezlong pe plaja însorită. Aflată într-o staţiune situată la doar 5 kilometri sud de cea în care se cazase romanciera Oriana, jurnalista cea roşcată avu parte de o vreme complementară celei ce aproape o lichefiase pe scriitoarea cea încercănată, gândurile Iarei confirmându-se şi din punct de vedere meteorologic.

„Sper să fie un concediu adevărat, nu doar literatură!” – îşi mai zise, pipăindu-şi pe dată urechile. Cu nu prea mult timp în urmă, Iara fusese Elfă, într-o scriere, având urechi alungite şi împodobite cu smocuri verzi. „Ce roman tâmpit!” – aprecie jurnalista. „În primul rând, nu pricep de ce trebuie să le facă atât de lungi! Un ziar are opt, poate şaisprezece pagini, şi tot nu-l citeşte mai nimeni. Darămite o ditamai cărţoaie! Ca să nu mai vorbesc de conţinut… Dacă în romane sunt fabulaţiile unor minţi bolnave, la noi, în presă, este viaţă: delapidări, mitocănii, violuri, accidente, probleme sociale… Ce-i drept, le mai născocim şi noi! Altfel, de unde subiecte calde toată ziua bună ziua?…”.

Inspirând cu mulţumire briza sărată, jurnalista ceru un cocteil şi privi mulţimea care se foia pe nisip ori se arunca în valurile tumultoase ale mării. „De pildă, poate acel tânăr subţiratic se va îneca… Imediat, eu aş scoate o ştire de maxim 30 de rânduri, în care, pe un ton lacrimogen, aş arăta cum familia îl aştepta nerăbdătoare pentru a-i sărbători împlinirea frumoasei vârste de 21 de ani. În ziarul de mâine, dacă nu apare altceva, s-ar putea complica puţin istoria, lansând supoziţia că tânărul a fost asasinat de către un scafandru, plătit de amantul logodnicei sale… Un scriitor, plecând de la acelaşi fapt banal, s-ar pune pe-o ciorbă de două volume, plină de aşa-zise analize psihologice, încrengături, micimi omeneşti şi alte efecte ieftine. La urmă, iese că ăla, care s-a înecat de prost ce e, ar fi trecut de fapt prin nu ştiu ce drame, astfel că un fapt divers banal ar ajunge să fie situat sub acţiunea directă a Proniei… Şi unii mai dau şi bani ca să citească toate prostiile astea! Din fericire, fraierii sunt tot mai rari! Acum, ce-i drept, nici cu ziarele nu mă prea pot lăuda…”.

Brusc, Iara decise să înoate până la geamandură şi înapoi, astfel că intră în mare. „Cam aşa este şi viaţa noastră… Ne fixăm câte-un obiectiv, cum ar fi geamandura aia scorojită, doar ca să avem unde ne deplasa şi de unde să ne întoarcem. Esenţa tuturor lucrurilor este nestatornicia! Şi eu, în loc să mă bucur de concediu, sau ce-o fi însemnând şederea mea aici, caut mereu subiecte inedite… Să admitem că le-aş găsi. Le trântesc apoi în gazetă, pentru cei circa 40 de cititori ai mei, când, de fapt, dacă n-am şantaja câte-un politician ori n-am satisface vanitatea vreunei starlete, am putea închide şandramaua… Plus că mai vine câte-un scriitoraş care-ţi numără greşelile de ortografie, repetiţiile, anacoluturile, pleonasmele, redundanţele – de fapt, astea-s tot repetiţii! – şi ce-o mai găsi el pe acolo. De parcă, la un rahat de 3000 de euroi pe lună, ar trebui să scriem ca Cehov!”.

Terminând de înotat, roşcata prinse să-şi adune lucrurile şi se îndreptă către staţiune, cu intenţia de a poposi într-o cafenea. Descinzând în Standard, un bărbat o privi intens. Era Cal, un tip straniu, pentru care graniţa dintre munca de detectiv şi activitatea infracţională fusese întotdeauna foarte fluidă, astfel că pe seama sa se croiră tot felul de legende, niciuna dintre acestea nefiind tocmai măgulitoare.

– N-am cerut Campari! – îi reproşă Iara ospătarului, dar Cal îi zâmbi de la depărtare de câteva mese, dând de înţeles că este plăcerea lui.

„Nesuferită manieră de agăţat! Dar, în definitiv, mai am şi eu cu cine trăncăni…” – îşi zise roşcata, în vreme ce bărbatul se recomanda.

– Cal. Detectiv Cal…

– În româneşte, numele n-ar fi unul tocmai onorant… – observă Iara.

– Onoarea, stimată doamnă, m-a preocupat întotdeauna într-o foarte mică măsură… – replică acela.

– Să înţeleg că ai o moralitate îndoielnică?

– Îndoielnică ar fi un eufemism! Totuşi, nu trebuie să luaţi de bune toate cele ce-mi sunt atribuite…

„Ăsta se crede nu doar cuceritor, ci şi celebru! Dracu’ a auzit de el ori de ce anume i se atribuie sau nu…” – îi trecu femeii prin minte, apoi rosti:

– Ai o ţigară? Încerc să la mai răresc, dar, la Campari ar merge o ţigară.

În vreme ce Cal îi întinse un pachet cu marca ei preferată de ţigarete, Iara îi privi inelul pe care era gravat chipul unei elfe. „Să fie un semn? Abia mi-am amintit de trecutele întâmplări, când toţi se legau de urechile mele… În plus, părea să ştie şi ce fel de ţigări fumez”. Totuşi, Iara nu făcu nicio referire la bijuterie ori la marca ţigaretelor, preferând să abordeze un subiect mai neutru:

– Şi ce caută un detectiv într-o staţiune de pe litoralul bulgăresc, staţiune care, dacă se bucură de o oarecare notorietate, nu este defel celebră prin infracţionalitate?

„Ce elaborat se exprimă! Cu asta trebuie să fiu atent!” – îşi zise Cal, după care răspunse coborând glasul:

– În curând, aici se vor petrece lucruri teribile! N-aş vrea ca, din nou, Alizee să mi-o ia înainte…

„Să fie şi Alizee aici? Ştiam că-şi face nişte analize…” – se miră jurnalista, continuându-şi apoi gândul: „De fapt, dacă a mers Braa pe la ea, te poţi aştepta la orice, că ăştia doi nu-s întregi la cap, nici fiecare în parte, nici luaţi împreună!…”.

– Ce fel de lucruri teribile? – dori să afle.

– Încă nu pot spune nimic precis… Dar, te rog să ai încredere în instinctul meu de detectiv!

„Agaţă ca un mitocan din filmele americane, îmi declară senin că are o reputaţie dubioasă, şi-mi solicită apoi încrederea, după nici zece minute de conversaţie! Ăsta ştiu că-i încă unul!…”.

– Mă rog – zise ziarista -, dacă se vor petrece evenimente deosebite ne vor găsi la locul potrivit… Te aştepţi la un furt?

Cal schiţă indignarea, dând de înţeles că furtul ar fi ceva minor pentru un detectiv cu renumele său.

– Viol?…

Un alt rictus sugeră că, deşi n-ar fi imposibil să intre în ecuaţie şi violul, acesta ar fi un detaliu minor.

– Atunci… – şopti roşcata.

– Da… – răspunse, la fel de încet, detectivul cel cu o moralitate incertă. Un şir de asasinate oribile…

– Un criminal în serie?… – îngăimă femeia.

– Nu. Un şir de asasini, veniţi toţi să-şi satisfacă pornirile bestiale în această staţiune aparent banală.

„Dacă tipul nu-i psihopat, ar putea să iasă o chestie interesantă!” – îşi mai zise jurnalista şi, rămânând să se vadă spre seară cu noua sa cunoştinţă, se retrase în camera sa de hotel.

Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (I)

Foto: Alex Mazilu

Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (I)

Oriana se afla de trei zile pe litoralul bulgăresc şi, tot de trei zile, petrecea singură pe plajă, lungită sub o umbrelă generoasă şi privind la ploaia ce nu se mai sfârşea, părând că marea şi cerul sunt o singură masă compactă de apă.

– Futu-i! – rezumă ea simţămintele ce-o încercau, influenţată în exprimarea sintetică şi de-un celebru scriitor contemporan.

„La Bran, am leşinat de la tămâie, aici, mă uit cum plouă, iar dacă aş porni-o cu jeepul, mai mult ca sigur că aş intra în cine ştie câte garduri, iar apoi ar trebui să le plătesc ca bune!…”.

Adevărat, privitul ploii de pe plajă nu era singura opţiune, în caz de vreme nefavorabilă. Ceilalţi turişti cazaţi în hanul Parfumierul năduşit aleseră să rămână în restaurant, privind la peştii din acvariu.

„Să vii la mare ca să te holbezi la un acvariu! De fapt, eu ce fac altceva decât casc gura la cenuşiul stihiilor?…”. Aproape fără să-şi dea seama cum i se mutară gândurile, Oriana începu să construiască începutul unui roman: „Ploaia cădea necontenit peste oraş, străzile devenind de-un gri mohorât, bizar. Anatol se strecura, îndesat într-un fulgarin ponosit, într-un cartier rău famat. Era pentru prima dată când mergea într-un astfel de loc, promiscuitatea atrăgându-l destul de puţin. Totuşi, ceva se petrecuse în lăuntrul său, astfel că acum păşea hotărât. Deodată, un individ ţâşni dintr-un gang şi-i înfipse un jungher în gât…”

– Deşteaptă mai sunt! – gândi autoarea cu glas. Ăsta era personajul principal şi eu îl lichidez înainte de-a încheia primul paragraf!… Acum, ce fac cu el? Ar putea veni Dragoş, să elucideze crima, sau Anatol ar putea deveni un duh care să-i bântuie pe răufăcători… Oare să scriu o carte cu fantome?… De fapt, eu sunt autoarea… Pot să nu-l omor. În sfârşit, mai văd eu. Să ţin minte imaginea cu griul mohorât şi bizar!…

Cum se poate observa cu uşurinţă, gândurile Orianei erau incoerente, haotice, dacă nu de-a dreptul bizare. Nu doar ploaia ca de toamnă venită în primele zile ale lui August îi dădu această dispoziţie maladivă, ci şi iritarea din ajun, ce nu părea a se fi estompat. Mergând cu Xreader la un restaurant, altul decât cel de la parterul hanului în care se cazaseră, acela o nemulţumi profund.

„L-am rugat frumos să nu mai transpire, iar el a năduşit dinadins, ca să mă compromită! Parcă şi hanul l-ar fi ales ca o aluzie… Parfumierul năduşit… Ce nume! De fapt, când năduşeşti te gândeşti mai degrabă la odorizante… Oricum, ca să transpiri ca un rinocer, când toată lumea se uită la tine, este direct nesimţire! Sau o fi diabetic?… Dar, dacă e bolnav, să stea acasă, nu să mă facă pe mine de râs!”.

Nemulţumirea Orianei era, însă, una mai profundă. „Dacă aduci omului două sute de mililitri de cafea, ce rost are să-i trânteşti două plicuri de zahăr? Oricui îi este evident că un singur plic este prea puţin, iar două, prea mult! Atâta de greu este să facă un plic care să conţină cât unul şi jumătate din cele actuale?… Planetă de cretini! Acum, nu vine să stea cu mine! Cică: e prea frig! Că lui îi trebuie săli încălzite, ca să se poată da în spectacol cu transpiraţiile lui! De fapt, mai bine! Decât să mă clopoţească… Nimic nu face cum trebuie! Ieri i-am zis să-mi aducă compot de prune… Era atât de simplu să anticipeze că mă voi răzgândi şi că-mi voi dori compot de piersici! Cine-a mai văzut piteşteancă să râvnească la prune? În final, vine cu vişine! Abia m-am stăpânit să nu-i trag cu borcanu-n cap… Poate n-ar fi trebuit, totuşi, să-l golesc la closet… Acum, asta e!”.

Ploaia se înteţi, în măsura în care aceasta mai era cu putinţă, accentuându-se şi starea de profundă indispoziţie a femeii. La toate nemulţumirile sale se mai adăuga una, aceasta cântărind cel mai greu. Avu o noapte insipidă, cu toate că debutul acesteia fu unul promiţător. Ajunsă în odaia hanului, după ce-i reproşă lui Xreader întregul său comportament din acea zi şi, în general, faptul că i-a mâncat ce-i mai frumoşi ani, Oriana adormi în curând, descărcarea nervoasă ostoind-o într-o măsură.

Visând, se făcea că anchetează o crimă abominabilă petrecută într-un aşezământ sordid dintr-un cartier rău famat al unui burg mizerabil. Intrând într-un local oribil, îşi comandă o cafea infectă, pe care i-o aduse un individ respingător. O sorbi apatic, privind indiferent la pereţii jilavi. „Sunt roşi deegrasie…” – gândi, obţinând un neologism sfiorant. Ar fi mâncat ceva, dar află că în tot oraşul se servesc doar bucate repugnante, în ambienturi hidoase. „Mai am nişte conserve” – îşi zise, după care alese să părăsească localul, la fel de insalubru precum era întregul burg. Ieşind în stradă, observase tardiv cele câteva siluete care o urmăriră tăcut, cu călcături line, de fiară feroce.

– Doamna îi caută pe autorii abominabilei crime din cartierul S.? – întrebă un glas a cărui tonalitate vădea o ironie lugubră.

Până să se dumirească, Oriana fu înşfăcată de câţiva indivizi mătăhăloşi şi azvârlită într-o camionetă ternă precum întregul oraş. Îşi reveni legată de-a latul liniei ferate, şase namile abjecte privind-o batjocoritor.

– Curând, va trece pe aici Rapidul de 13 şi 13. După aceea, dacă-ţi vei menţine curiozitatea, vei afla explicaţia de ce cadavrul în discuţie avea separate capul, trunchiul şi picioarele…

„Dar, cum au ajuns părţile dezmembrate în aşezământul din rău famatul cartier S.?” – încercă Oriana să raţioneze. „Probabil, le-au încărcat în camioneta cu care m-au adus pe mine, transportându-le acolo…”.

– Dacă te întrebi cum au ajuns resturile individului în carterul S. – făcu una dintre oribilele huidume -, află că nici noi nu ştim. De fapt, oraşul nostru este plin de psihopaţi, e posibil să se întâmple orice…

„Plin de psihopaţi este un eufemism… Eu am întâlnit numai psihopaţi aici” – îşi mai zise Oriana, în vreme ce trenul se apropia şuierând, enorma siluetă metalică sporind din aburii vâscoşi ai zilei cenuşii.

„Impactul trebuie să fie imperceptibil, totul se desfăşoară cu prea multă rapiditate” – socoti victima, încercând-o un anume regret. „De altfel, la ce să te aştepţi de la brutele astea? La execuţii rafinate?… Oare, după aia, mai simţi ceva? Dacă da, ce anume? Dacă nu, ce folos că ai fost tăiat în două, în trei, în câte-câţi vrei?… Principiul fundamental al lumii cred că este plictiseala…”.

Ajunsă la această concluzie cu tentă filosofică, Oriana văzu cu regret cum trenul ia o altă direcţie, fiind deviat de un acar care nu avusese altă treabă. „Avusese cred că-i cel mai potrivit… Cum să zici? Avu sau a avut?”. Meditaţiile livreşti avură (sau avuseseră) rolul de a umple un gol, creat de impactul nimicitor aşteptat, abătut în ultimul moment. „Poate o mai trece vreun tren… Numai să nu mă dezlege vreunul…” – mai gândi ea, simţind că o năpădeşte pesimismul.

Cu această tristeţe în suflet, Oriana se deşteptă. „Încă un coşmar ratat!” – îşi zise. Apoi, observând că Xreader o priveşte atent, izbucni:

– Tu ce caşti gura la mine? Dă-i drumul şi fă un duş!…