Legenda unui gand

O să încep prin ai mulţumi public Cellei pentru gestul pe care l-a făcut. Mi-a dovedit încă o dată că cineva, acolo, undeva, se interesează şi de sufletul meu. Ceea ce m-a emoţionat şi m-a făcut să mă simt bine deopotrivă. Nu, nu vă spun despre ce e vorba, dar dacă asta nu e prietenie, faptul că simte dincolo de cuvinte şi mă înţelege dincolo de orice altceva, atunci eu nu mai ştiu ce să zic că e. Îţi mulţumesc din suflet, Cella!
 
*
Habar nu am cum sunt de fapt, dacă sunt sau nu fericită. Dorinţele mele mi se par prostesteşti, asta când sunt pe cale să mi le îndeplinesc, îmi fac procese de conştiinţă şi îmi pun tot felul de întrebări. Ei bine, pe vremea când îl citeam pe Oshos, cel puţin, învăţasem că tot ceea ce contează e prezentul, că nu are rost să te gândeşti la viitor, el oricum va veni. Azi nu mai sunt la fel de sigură, din păcate. Nu îmi place sau, mai bine zis, nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc la viitor, la ce voi face mâine, poimâine sau peste un an. Întotdeauna am lăsat lucrurile să vină de la sine, dacă nu au venit, nu prea le-am forţat. Dar azi am avut o discuţie şi cealaltă persoană îmi spunea că e important să te gândeşti la viitor. La chestii de genul: pune bani de o parte, mâine nu ştii ce va fi. Zbate-te, investeşte, munceşte pentru a-ţi fi mai bine.
Desigur, doar ştiţi, eu nu sunt făcută pentru o astfel de muncă, aia cu cârca. De aia am cap să îl pun la bătaie. Şi totuşi, dacă persoana respectivă are dreptate? Încă îmi e greu să văd viitorul. Întotdeauna am mers pe premisa că o să găsesc şi mâine un colţ de pâine. Dar aşa să fie oare? Voi ce părere aveţi? Pur şi simplu nu ştiu să-mi răspund la întrebare. Parcă sunt căzută după altă planetă.
Citeam „Istorii pierdute” a lui Joel Levy şi rămăsesm pe gânduri când am ajuns la Biblioteca din Alexandria. Mit sau adevăr? Mituri sunt câteva pe marginea subiectului. Unele chiar drăguţe, altele banale. Oricum, toată lumea e de acord că Alexandru cel Mare a creat biblioteca, dacă ea a şi existat. Şi mă gândeam, desigur, nu s-a găsit nici o dovadă, nimic cu adevărat palpabil. Nu urme de cenuşă, nu urme de vreo structură gigantică, poate doar bănuieli. De ce noi, oamenii în general, nu putem pur şi simplu să acceptăm legenda. Poate că a fost adevărată, poate că nu, dar de ce trebuie să dovedim totul? Eu aş vrea să trăiesc aşa, în ignoranţă. Pur şi simplu. Să pot visa. Un mare înţelept, odinioară, întrebat de elevul său ce şi-ar dori, a spus că ignoranţa. Asta aş vrea şi eu. Am înţeles ceva de-a lungul timpului, nu ştiu dacă am înţeles mai demult şi nu am ştiut ce am priceput sau, totul, s-a petrecut acum. Dar am înţeles că doar ignoranţii sunt cu adevărat fericiţi.
Ce-i bine şi ce-i rău pentru mine, nu pot să îmi dau seama. Mă simt prinsă între mine şi mine. Ca într-o închisoare. Mă gândesc că poate o să public, poate. Mă gândesc că poate o să am un nou job, poate. Dar niciodată nu mă pot bucura doar la simplul gând. Eu trebuie să am lucrul în mâna mea pentru a fi sigură. Şi, în momentele astea, chiar mă gândesc: „Nu e mai bună ignoranţa?”. Să trăieşti fără să te gândeşti la tine, la ce poţi da, ce nu poţi da, dacă poţi face face, dacă nu. Poate că cititul m-a tâmpit, căci, în ultimul timp, doar de atât a fost vorba. Când să mai scriu? Am alergat după maşină, după una, după alta. Şi, cu toate astea, sufletul meu zace. Nu e împlinit.
Şi, gândindu-mă la biblioteca din Alexandria, nu am cum să nu îmi pun întrebarea. Poate o să vi se pară arogantă, dar asta-i viaţa: Ce o să fiu eu peste câteva mii de ani? Istorie, legendă sau doar praf. Praf pe care nimeni nu şi-l va mai aminti. Şi dacă voi fi o legendă, aş prefera ca oamenii să nu caute dovada existenţei mele, mi-aş dori să creadă pur şi simplu. Poate că nu va fi chiar distractiv să fiu istorie. Atunci ar fi un fapt cert. Poate o Fata Morgana, o umbră încropită în legenda pământului. Măcar un vis sau un gând. Aş vrea să rămân o esenţă a acestei existenţe, dar, oare, nu voi face existenţa de râs?
Habar nu am cine sunt şi cine nu. Ce sunt, de ce sunt. Oare asta îmi e menirea? Oare o să fiu vreodată un scriitor profesionist? Nu mai ştiu să-mi fac iluzii. Nu mai ştiu nimic. Mă îngrop în mine. Uneori am impresia că îmi revin, că sunt pe drumul cel bun. Apoi, cad din nou. Eu în mine, eu cu mine. Şi nu, nu e o depresie. E doar un gând. Poate că sunt mai multe, poate mai puţine. Azi mă ridic, mâine cobor. Aşa e viaţa, nu?
Reclame