Mostra

– Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
– Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
– În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
– Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
– Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
– Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
– E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
– Aşteptăm să învie.
– Viaţa mea s-a sfârşit.
– Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
– Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
– Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
– Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
– Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
– Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
– Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
– Inorogule, şopti ea.
– Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
– Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
– Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
– Pădurea de argint.
Reclame

Drumul Împărătesei (II)

OUR varianta completa
Vania stătea şi medita. Pomul era acolo, râul dincolo. Enervanta zână şi zâmbăreţul centaur, de partea opusă. Bun, nu avea nevoie nici de pom, nici de râu, nici de ceilalţi. Poate dacă ar fi prins vreun Tufiş cinefil, i-ar fi făcut să dispară. Sau, cel puţin, un Ştefan pe care-l să-l bage la zdup de cel puţin trei ori. Poate şi patru. Dumnezeu ştie. Dar ei nu erau. Era doar el şi natura. Desigur, pomul râul, zâna şi centaurul. Nimic cu adevărat demn de luat în seamă.
– Ne întoarcem după elfă, se ciufuli zâna la el.
– Lasă că se întoarce ea. Şi, oricum, ea nu s-ar fi întors după tine.
– Dar nu e adevărat, prostestă zâna.
– Atunci du-te şi lasă-mă.
De atunci zâna stătea botoasă – desigur, nu e cel mai fericit termen, dar exprimă o realitate clară.
 
*
– Vallon cel Bărbos este cel mai tare zeu din lume, protestă piticul enervat.
– Vallon a fost un rege, ţipă elfa. Regii nu sunt zei, sunt doar muritori.
– Habar nu ai de religie.
– Bine că eşti tu deştept.
– Bine, s-o luăm altfel, l-ai zărit tu vreodată pe Pioris?
Elfa se opri şi îl privi cu ură.
– Eu? Pioris e un porc care şi-a aruncat nevasta în dizgraţie. Ce? Ăla e zeu?
Piticul îşi dădu o palmă peste ochi. Cam tare la drept vorbind.
– Bine, şi care sunt zeii tăi?, dacă nu te superi prea tare.
Unia e zeiţa mea, Moartea şi Hidori.
Our bombăni în gând.
– Mă rog, pe ăştia i-au văzut toţi proştii.
Elfa ridică bâta deasupra capului. Noroc că piticul avu inspiraţie:
– Ţie nu ţi se pare că ne urmăreşte cineva?
– Abia acum ţi-ai dat seama? Halal pitic.
Piticul se strâmbă în spatele ei, făcând nişte gesturi nu tocmai… cine ştie ce religie aveau(ortodoxe).
– Dacă eşti aşa bună, lămureşte-mă şi pe mine. Cine ne urmăreşte.
Împărăteasa, îl lămuri elfa.
Piticul căscă ochii mari.
– Eşti tu sigură?
– Sunt la fel de convinsă de asta, cum sunt de faptul că Vallon era doar un rege neghiob.
Piticul scoase toporişca. Gata, nu mai rezista.
Elfa îl privi cu un calm prefăcut.
– Te bat cu o singură mână. Termină cu prostiile.
 
*
Pioris, Unia şi Alnwë (Moartea) priveau după un nor.
– Ciudate creaturi am mai creat şi noi, se minună Pioris.
– Aha, făcu Moartea.
– Elfa e copila mea, te rog să ai grijă de creaturile pe care le-ai creat tu.
Pioris se trase de barbă.
– Mda, şi Iudarr e fiul tău, şi tot idiot a ieşit.
– Pe ăla nu l-am făcut singură, l-am făcut cu tine.
Pioris se întristă.
– Poate că ai dreptate, elfa e simpatică, poate dacă n-ar fi roşcată…

 

Sa mai omoram din timp

Da, mă voi întoarce la Iara şi la Our, de mâine. Sper. Adică sper să am timp. Măcar timp, că apă n-am. Mă rog, v-am mai spus eu vouă. De râsul curcilor sunt. Cu Apă-Canal lângă mine şi nu am apă de dimineaţă. E minunat, ţinând cond că sunt ceva grade bune. Noroc că am curent, respectiv aer condiţionat, că altfel fugeam în pădure.
Capabilă de gânduri mari nu prea sunt astăzi. Ţinând cont că am stat până la o oră venerabilă să termin un scenariu episod 😀 Sigur, vor mai fi modificări de făcut. Lucruri de înţeles, nimicuri. Se rezolvă. Asta este. Întotdeauna se rezolvă. Doar că sunt cam obosită, cam aiurită. Ştiţi cum e. Când pierzi o noapte, hehe, te recuperezi mai greu. În plus, nu am nici apă.
Printre zeci de telefoane, cu presa cu unii, cu alţii, am uitat de Iara şi de Our. E uşor să uiţi de ei când începi să devii centrală telefonică. Şi eu urăsc vorbitul la telefon. Prefer să mă întâlnesc cu omul faţă în faţă. E mai sigur aşa. Întelegi mai multe. Dacă nu înţelegi mai revii asupra problemei. Din astea. Nimicuri.
Iar am spus nimic, cam aşa am făcut toată săptămâna. Poate că de luni voi fi mai coerentă. Şi căldurile vor fi mai mari. Îmi place căldura, de ce să zic. Dar parcă nu mai e la fel de palpitant să conduci când te afli într-o cutie de metal. Parcă nu mai poţi gândi la capacitate maximă. Vedeţi?, avantaje şi dezavantaje.
Petria mi-a dat o leapşă. Nu ştiu cum s-o onorez. Pentru că nu am toate gândurile puse în ordine. Mana şi Claudiu dezbat o temă destul de interesantă: egalitatea între sexe. Ca la nebuni, vă spun eu. Fiecare cu părerea lui. O să ajungem să ne luăm de păr până la urmă.
Vania s-a dus după ţigări, asta pentru că efla este închisă nu ştiu unde. Şi Gabriela suferă de căldură, iar ăia la birou nu îi dau apa care intră în obligativitatea lor pe timp de caniculă. Gabi, stai calmă, eu nu am deloc. 😀
Una peste alta, am reuşit să nu mă cert cu Horia, ceea ce, deja, e o performanţă. Când am devenit eu aşa împăciuitoare? Oare îmbătrânesc? Tot ce se poate.
Şi apoi, cine naiba scrie toate cărţile alea începute? Apăăă, că apoi m-oi pune şi pe scris. Dar apăăă…
Pe la mine prin cartier e o linişte mormântală. Ori au murit toţi din pricină de neapă, ori au mâncat ceva ce nu le-a priit. Dumnezeule, încep să mă îngrijoreze. E linişte de dimineaţă. Sigur s-a întâmplat ceva.
Bine, acum mă întorc la modificările mele. Ştiţi voi, scenariul. Cu toate că abia îmi ţin ochii deschişi, nu văd altă posibilitate. Nu ştiu dacă mai apuc să şi dorm până la noapte. Dar ar fi indicat dacă nu vreau să am ochii roşii. Nu vreau să fac schimb cu Iara 😀
Bun, am zis o groază de nimicuri. Acum mă retrag. Azi am un chef deosebit de scenarii. Cine să mă mai înţeleagă şi pe mine?

 

Nimic

O să mă întrebaţi de ce? Nu am vrut eu. De aia. Pur şi simplu nu am vrut. Cum ce? Să onorez examenul de azi. M-am ocupat de lansare. Cum ce lansare? Lasă că vă spun eu la momentul potrivit. Cel puţin asta e gata. Desigur, mai e scenariul. Hă hă, dap, mai e scenariul. Dacă Roxana nu mă împuşcă, o s-o fac singură. Cred că e cazul. Acum să vă spun că m-aş duce la plajă? Da, aş face-o. Ca să vedeţi cât chef de muncă am. Am pe naiba. Nu aş scrie două cuvinte nici moartă. Şi aşa, când le scriu pe astea mi se par multe şi grele. Ce fac acum? De avut aşa avea ce face, întrebarea e dacă şi vreau. Bună întrebare, pe cuvânt. Habar nu aveţi cât e de bună.
Să mă plimb cu maşina? Nu, nu mai e aşa spectaculos. S-a dus şi asta. Să citesc? Nu, cui îi pasă de litere. Da, scenariul strigă Our din capul meu. Ei, mai am şi pentru lansare. Discursuri, una alta, păi cum? Credeţi voi că e aşa simplu? Nu e simplu. Viaţa nu e simplă. Dar mie îmi e lene şi asta o simplifică dintr-o dată. Dap, poate mai târziu îl aduc pe Our în faţa voastră. Hehe, şi acum? Zbuciumul s-a cam dus pe ziua de azi. Adică ăla cu alergatul. Acum ce fac? Poate că nu fac nimic. Uite aşa, că nu am chef sau poate că le fac pe toate, tot din pricina faptului că nu am chef.
Sau poate, pur şi simplu, mă voi uita pe fereastră şi voi aştepta să se întâmple ceva. Să îmi dea şi mie cineva chef şi energie. Plzzz.

Drumul Împărătesei (I) – Our

Se rătăciseră. Oricum, lui Our îi păsa mai puţin că se rătăciseră, însă durerea din şale aproape că îl ucidea. Lupta dintre el şi elfă – susţinea Our – nu fusese pe deplin dreaptă. Cu toate că elfa îşi pierduse spada şi fusese nevoită să lupte cu o amărâtă de bâtă, pe când Our avea toporişca cu tăiş dublu, piticul tot luase bătaie.
– Şi ce spuneai despre singurul război în care piticii i-au învins pe elfi?
Our bombăni în barbă, după care scoase pe gură un „rahat” şi se linişti.
– Şi acum? – se interesă elfa. Ce dracu’ facem?
Găsim calea Împărătesei.
– Eşti sigur că-i drumul cel bun?
Our nu zise nimic. Adevărul e că nu era sigur. În ultimul timp, cuvântul „sigur” nu prea mai avea vreo semnificaţie.
– Mda… –  bombăni piticul.
Elfa îşi încordă palma în jurul bâtei.
– Deci, eşti sigur?
Piticul privi cu jind la bâtă. Nu ar mai fi suportat să o ia pe coajă.
– Da, sunt sigur – se apără el.
 
*
Vania trecuse vadul. Era din nou singur. Habar nu avea unde o pierduse pe fata cu urzicile, dar, ce-i păsa lui? Fiecare cu soarta lui. Acum era în dilemă: să-i aştepte pe ceilalţi sau să-i bage-n…
– Futu-i! – bombăni vrăjitorul.
Trebuia să aştepte. Din câte îşi amintea, aveau o misiune. Ceva. Trebuiau să găsească ceva pentru… Împărăteasă?! Parcă. Dar nu era sigur a cui Împărăteasă. Dacă era vorba de Împărăteasa piticilor, puteau la fel de bine să se ducă cu toţii dracului. „Stai aşa”, spuse conştiinţa lui. „Piticii au Împărat”.
– Mă rog, să îl ia dracu’ şi pe ăla. Ce îmi pasă mie?
Aşadar despre ce Împărăteasă era vorba, şi cum de se încrezuse ea într-un pitic? Asta da enigmă. De s-ar fi inventat lecitina…
 
*
– Priveşte! – sări piticul. Calea Împărătesei.
– Minunat, bombăni Crina.
 
*
Agriph era cu adevărat îngrijorat. Se trezise pe cap cu o zână şi habar nu avea cum să iasă din pădure.
– Dreapta! – strigă Kmi.
Centaurul luă copacul în plin.
– Ha ha ha, ce amuzant e – sări în sus zâna.
– Cu ce-am greşit? – se întrebă centaurul pe sine.
 
*
– Şi acum? – se interesă elfa.
– Acum mergem pe calea asta.
– Ştii, de asta mă prinsesem şi eu. Întrebarea era unde duce calea asta.
– Presupun că la Împărăteasă.
– Nu îmi place când presupui – scânci Crina.
Piticul riidică din umeri. Parcă lui îi plăcea.
– Stai! – ţipă Crina. Ce se aude?
– E cineva în tufişuri.
– Scoate barda.

 

Tutunul lui Our

Numai câţiva zei şi o sticlă de palinka înţelegeau cu adevărat cum a ajuns Our în faţa unui televizor. Imaginile se mişcau haotic, iar omul ăla chel îi displăcea în totalitate. Se chinui să îşi dea seama de unde vin oamenii aceia, dar nu reuşea. Clar lucru, nimic nu era la locul lui.
Când bărbatul înalt intră în cameră, Our era deja beat.
– Am ştiut că ai să vii, îl îmboldi bărbatul.
Our îşi scoase tacticos pipa şi şi-o aprinse.
– Nuuu, zise bărbatul, de parcă moartea l-ar fi împuns în coaste.
– Nu, ce?
– Nu, nu ştii că azi nu se fumează?
– Ştiam că băutura te ajută să ai ceva halucinaţii, bombăni piticul.
Bărbatul îi trase pipa din mână. Tutunul lui Our mirosea altfel decât tutunul pe care îl simţise el.
– Ce e ăsta, un fel de drog?
– Tutun de soia, zise Our indiferent.
– Orice ar fi, piticanie, azi nu se fumează.
Our ridică din sprâncene. Treaba cu piticanie era de-a dreptul revoltătoare, dar era prea beat pentru a opune rezistenţă. Chiar atunci intrară două domniţe, aşa cum Our nu mai văzuse. Da, cu siguranţă că erau diferite de orice văzuse el până atunci.
– Deci, începu una dintre ele, domnul insistă să fumeze.
– Aşa e, mormăi bărbatul.
– Ar trebui să îl convingem cumva, spuse cea de-a doua.
Our privi cu jind la pipa lui. Oamenii erau nebuni, mai nebuni decât ăia din cutia magică.
– Eu sunt pitic, spuse el cu limba împleticită. Fac fix ce vreau eu.
– Iar noi vrem să te ajutăm, spuse una din domniţe. Nu ştii că tutunul nu e bun?
Our se gândi la ce perspective avea. Putea să nu mai bea şi să se trezească din coşmarul ăsta. Sau, pur şi simplu, putea să rămână acolo până avea să intre în comă alcoolică.
Una din femei scoase dintr-un ungher întunecat un fel de pompă stomacală.
– Cu asta te vom scăpa de tutun, spuse ea.
– Mda.
– Îţi vom face nişte spălături şi vom extrage orice urmă de drog din tine.
Our nu înţelegea ce e ăla drog, dar de un lucru era sigur. Nimeni nu avea să scoată nici un strop de tutun din el. De când se ştia piticii fumaseră, era ceea ce îi definea faţă de alte rase.
– Bine, spuse bărbatul, atunci vă las cu el.
Nu e problema că Our nu s-ar fi descurcat şi cu bărbatul, dar cu două domniţe era întotdeauna mai uşor.
– O vodkă?
Femeile îşi încrucişară privirile.
– Ei, hai, o gură de vodkă şi vă las să-mi faceţi ce vreţi.
 
*
Trei ore mai târziu bărbatul intră în încăpere. Nu se zărea nimic din cauza perdelei de tutun ce se ridica în aer.
– Ce se întâmplă?
…..
Piticii au putere de convingere, asta e clar. Cu toate că ar fi trebuit să se întâmple invers, dar te pui cu Our?

 

Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.
Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.
– Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?
– Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.
Laura mări ochii.
– Pentru? – se interesă Vania.
– Aşa, de distracţie.
Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?
 
*
– L-am mirosit, urlă piticul.
– Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.
Our îi aruncă o privire acidă.
– L-am mirosit pe vrăjitor.
– Pe care din ei?
– Pe al nostru.
– O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.
Our îi făcu semn să tacă.
– Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.
– Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?
– Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.
– A.
Our ridică, disperat, din umeri.
– Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
Desigur, nu era nimic de înţeles.
 
*
Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.
– Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.
– La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.
– Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.
Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.
– Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.
Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.
 
*
– Ai simţit?, întrebă Our.
– Ce?
– Senzaţia aia rece…
– Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.
 
Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.

 

Una, alta…

Mă gândeam că e duminică, aşa că e zi de cumpărături şi spălat maşina cu propriile mâini, în propriul ei interior. Mă gândeam că nu am chef să comunic nimic important, sper doar să-i treacă durerea de dinţi lui Vania, dacă nu să apeleze la un dentist. Colac peste pupăză, pisica vecinei mele e bolnavă, aşa că Xreder va presta injecţii. Mă rog, a fost greu, cu sentiment. „Dacă era pisica ta?, dacă nu avea cine? Dacă, dacă, dacă…”. Aşa l-am convins că pisoiul trebuie înţepeat. Mă rog, i-am spus că seamănă cu al nostru, că e botezat după al nostru. Ce mai, e finul lui Piţi.
Până una alta, mă bucur că s-a întors Mândra. I-am simţit lipsa, mai ales pe 20. Mă aşteptam să ne serbăm împreună, dar o iert, la câtă treabă a avut… Hehe, nu aş fi vrut să fiu în pielea ei.
Acum e cam târziu, la orele astea din noapte eu tot mănânc, nu am idee de ce. M-am obişnuit aşa. Să bag noaptea în mine.
Aventuri cu maşina, da, am mai avut, dar nu le pot face publice. Mă rog, fie, era să mă opresc în o altă maşină 😀 Da, noroc că era tot fiat doblo şi aceeaşi culoare, adică nu era mare pagubă. Dar iată că, totuşi, nu a fost să fie. Normal că am slăbit trei kilograme instantaneu. Păi ce crede Radu că eu chiar vreau să omor pietonii? Nuuu, eu urmăsesc maşinile 😀 Pietonii, vorba lui Horia, doar dacă îmi sunt antipatici. Altfel, treaba lor. Doar pe trecere să fie că altfel nu răspund de faptele mele. Apropo, să le spună cineva că se trece pe chestia cu dungi albe, nu pe unde le răsare lor. Ar fi mai bine şi pentru mine şi pentru ei. Că legea îmi permite să dau. Mai grav e cu copiii. Am văzut negru în faţa ochilor când unui puşti de vreo patru ani i-a scăpat mingea în faţa maşinii, noroc că eram doar în a doua. Normal, puştiul a sărit după minge. Aproape că mi s-a făcut rău. Nici nu am fost în stare să ţip la el. Nu prea înţeleg cum dracu’ unii părinţi îşi lasă copiii nesupravegheaţi în mijlocul străzii. Mai avem şi noi parcuri, una, alta. Nu e nevoie să îi lase în drum. Sau, dacă tot îi lasă, măcar să îi supravegheze. Dacă venea unul cu o sută la oră? Mai avea ăla timp să frâneze? Nu, nu mai avea. Eu aveam doar patruzeci, că abia mă pornisem. Dar şi aşa mi s-a făcut rău. Nu pot pricepe inconştineţa părinţilor. Ei chiar cred că puiului lor nu i se poate întâmpla nimic? Inconştienţi, vă spun eu. Ar trebui să îi mai educăm pe unii dintre părinţi.
În rest?, păi nimic cu adevărat interesant. Acum ies aproape zilnic cu maşina şi mă duc unde am treabă. Nu îmi mai e aşa frică. Ba chiar mai şi uit că sunt la volan cu gândul la ale mele. Bine, mai uit eu să dau şi prioritate, dar să nu mai spuneţi 😀 Şi uite aşa, eu care ziceam că nu o să mă urc în viaţa mea la volan, m-am urcat. Ce înseamnă încrederea în propria persoană.
De Our nu am chef la ora asta. Poveşti am tot spus, iar luni am examen, nu îmi mai arde de scris. Normal, încă trebuie să fac două articole trăznite. Normal că nu le-am făcut. La ce e bună ultima sută de metri? Vă spun eu, aşa se iau notele mari, pe ultima sută de metri. Păi cum altfel?
Mă întrebaţi ce s-a întâmplat. Eu care eram cu învăţatul în braţe. S-a întâmplat că am avut şi altă treabă. Da, tot aia Pro 😉 Iar acum tot aştept să îmi vină treaba. Bine măcar că vin banii, cu sau fără treabă. Asta îmi place mie la ei. Mai am şi altele, nu numai asta. Dar şi alea sunt cu nevoie strictă, nimic care să mă ţină legată de un program strict. Habar nu am dacă e bine sau e rău. În general, zic eu, e bine. Nu sunt genul care interacţionează şi nici genul căruia îi place să fie băgat în seamă. Sunt cam nesuferită, de aia şi vorbesc cu puţini oameni, presupun, la fel de nesuferiţi ca mine. Presupun, nu pot fi sigură.
Concluzia mea e că suntem oameni, fiecare în felul nostru. Mai umani sau mai puţin umani, depinde. Eu nu fac analiză pe fapte acum. Dumnezeu ştie mai bine cum e fiecare în parte. Că doar nu credeţi că mă cunosc suficient pe mine pentru a-mi da cu părerea.
Gata, până luni să nu vă aud că vreţi elfi, pitici sau vrăjitori. Nu avem şi gata. Îngheţata o dă Cella, dar presupun că mi-o va fura Ioana. Cella, două, să fie 😉