Mna, şi-a mai trecut o zi

Dar trezindu-mă aflu că e ziua lui Roger, adică domnul de muri în „Parfumul văduvei negre”, şi mă tot întreb, dacă e mort îl mai serbăm? Că vorbim cu el de pe lumea cealaltă m-am obişnuit. Ai dracu’ ăştia de la RDS ce s-au extins. Să faci tu contract cu însuşi Dumnezeu e o treabă. Oare în ce i-o plăti? Intrări mai lesnicioase în rai? Sau un loc călduţ în iad? Interesant, nu?

Aşa că nu pot rata ocazia de-ai spune şi aici „La multi ani!” lui Roger. El vrea sănătate, dar n-am întrebat de care. Fizică sau mentală? Că din aia mentală n-am nici pentru mine, de unde să-i mai dau şi lui? Deci „la mulţi ani!” ar trebui să îi ajungă. Părerea mea.

 

 

Şi de la Roger trecem la Lucia, nu de alta, dar tocmai ce am terminat „Labirint obligatoriu” (click pe poză pentru a o comanda) şi peste vreo juma de oră aşa o să îi scriu şi o recenzie pe club, să se înveţe minte şi să mai scrie aşa mişto. Păi ce e asta? Ruşine! Nimeni n-ar trebui să scrie aşa mişto. Clar?

 

Şi ne mutăm la cununii. Că ştiţi doar că am şapte perechi de fini şi mai urmează să botez un copilaş, care, desigur, e tot băiat, că aşa am eu noroc, să botez numai băieţi. Chiar nimeni nu are o fată de botezat? Că tare îmi doresc. Până acum am botezat cinci puradei de gen masculin. Vreau şi eu o fată, să îi cumpăr rochiţe şi cercei. Plzzz. Da, ştiu, nu aveţi timp de minuni. Dar dacă zic că am botezat o carte se pune la feminin? Nu de alta, dar cartea e roman. Aşa că? O fi bi? Nu prea ştiu cum să zic că e, dar lăsaţi-mă să mă iluzionez că e o fată. Da, cartea lui Nea Costache, care arată mai bine în realitate decât pe PC. Şi pe care o s-o citesc rând cu rând. Pentru că foile miros şi spun poveşti, iar atunci când mângâi coperta regăseşti sentimentele autorului întregite.

 

Şi ajungem la obsesii şi plecări. Că-mi vine să plec. Şi să plec. Şi nu mi-a trecut dorul de ducă. Şi m-aş urca în maşină, aş da muzica la maxim şi aş merge oriunde. Oriunde îmi arată indicatoarele. Şi când drumurile se bifurcă, am să mă dezintegrez şi eu ca să o apuc pe toate. Şi pentru că tot mă obsedează de două zile, cu toate că nu mi-a plăcut niciodată artistul, ete că acu’ îmi place. Melodia asta în special. Şi da, aş da-o la maxim şi aş merge. Încet pentru a nu atrage atenţia. Şi pentru a mă pierde între celelalte maşini. Şi pentru a mă dezintegra, în speranţa că oriunde voi fi căutată, ceva din mine tot va exista. Desigur, nu mă va căuta nimeni. Dar tot m-aş duce…

 

V-aş ura şi weekend plăcut, dar eu nu vreau să vină weekend-ul, aşa că sunt în dilemă. Mai bine vă uraţi singuri tot ce doriţi, că eu nu ştiu a mai ura. Poate totuşi o să pornesc la drum. Poate nu. Poate o să dorm până la sfârşitul vieţii ca frumoasa din pădurea adormită. Dar îl rog pe prinţ să nu mă trezească. Să treacă pe lângă mine ca şi cum n-aş exista. Şi, poate, atunci când mă voi trezi voi fi singură pe tot pământul. Asta ar fi o minune prea mare, nu? Nimeni nu o să mi-o împlinească. Dar pot visa şi eu?

Reclame