Ce mai aflu despre lume…

UPDATE: CU Iolanda la Prwave

 

De data asta citind psihologie practică. Genul de cărţi care te învaţă cum să nu iubeşti un pervers, dar nu în sensul ăla de pervers. Daca-i dragoste sau dependenţă. Dacă îţi poţi reinventa viaţa. Nimicuri din astea.

Recunosc că de aia nici n-am mai scris pe Club, pentru că n-am de gând să recenzez cărţi de psihologie pentru că n-aş şti cum, dar îmi place să le citesc. Uneori, ca nuca în perete, se mai potrivesc şi la mine anumite situaţii. Cred că cea mai mişto e aia cu dragoste sau dependenţă, pentru că Brenda asta, autoarea, vorbeşte de cazuri concrete psihanalizate de ea. Şi ghiciţi ce? Toate astea pornesc din copilărie. Adică toate mecanismele greşite din creierul nostru. Ba pentru că părinţii nu ştiu să se adapteze nouă, ba pentru că, tot părinţii, fireşte, nu ne alintă suficient, ba pentru că părinţii… aţi înţeles ideea. Ideea e că ei sunt de vină. Ceea ce e aproape minunat, pentru că ai şi tu, om mare, pe cine da vina 😀

Nu, nu glumesc. Aşa că am început să le fac o listă părinţilor mei. Iar în vârful ei e aia cu „mi-ai ştirbit personalitatea”. Că doar mi-a spus psihologul, ce mama dracului. Aşa am aflat şi eu de ce sunt rebelă la vârsta asta. De ce fac totul pe dos decât mi se cere şi de ce tind să fac şi mai multe nebunii pentru a le crea celor din jur disconfort. Dar psihologul zice că bine fac. Că trebuie să-mi regăsesc personalitatea închisă. Deci fac bine. Să ne înţelegem. Şi orice aş face nu sunt eu vinovată. Şi pe asta am băgat-o la cutiuţă.

Doar că nimeni nu-mi explică dacă omor pe cineva tot mama e de vină? Cred că da, din moment ce eu nu pot fi vinovată.

Cel mai mult mi-a plăcut asta:

„Ai într-adevăr nevoie de altcineva să te protejeze?”

Răspunsul firesc este NU. Dacă răspundeţi cu da deja aveţi o problemă.

„Ai nevoie de un singur om ca să rămâi în viaţă?”

Vă spun eu, n-ai nevoie de nici unul. Oamenii au fost născuţi să trăiască singuri şi ar trebui să se descurce mult mai bine aşa, adică singuri. În momentul în care te legi de un altul pentru a avea impresia că aparţii cuiva (Doamne ce neomenesc sună), atunci iar ai o problemă.

„Ai nevoie de un bărbat/femeie pentru a te simţi iubit/ă?”

Categoric NU.

Dar, pe partea cealaltă, zice psihologul, e nevoie şi de iubire. Adică se poate trăi fără ea, categoric că se poate, dar nu e recomandat. Cică ăia de trăiesc fără iubire sunt handicapaţi. Doar că trebuie şi pe asta să o pui sub analiză. Şi tot psihologul zice că nu te poţi duce în patul unuia (uneia) aşa că ţi-a venit ţie. Trebuie să analizezi motivele pentru care vrei să o faci. Şi să ţii cont de toate substanţele chimice pe care le degajă creierul… şi… da. Şi aici aş fi curioasă să ştiu câţi din ăia de au aventuri de-o noapte stau să analizeze de ce le vine să aibă o aventură. Aici, cumva, psihologul se contrazice. Adică fă ce îţi trece prin cap că nu eşti tu de vină, dar mai întâi analizează. Să ştiţi că mi-a zis mie cineva că nebunia cu analiza nu fac casă bună. Atunci despre ce mama dracului vorbim aici?

Bine, mă întorc la citit şi dacă mai aflu ceva interesant vă spun.

Şi nu uitaţi, mâine la 14:30 la Liceul Mihai Eminescu din Bucureşti, unde nu vorbim despre sex. Clar că vorbim despre fantasy. La naiba, sunt aşa plicticoşi profesorii ăştia. 😀

Reclame

Să sufere şi mă-sa

autumn-woods

Sibilla zice că asta sunt eu 😀

 

Azi mi s-a întâmplat să gândesc. Şi am gândit eu aşa: cum ajung oamenii, de la o relaţie normală de omenie la ură profundă.

Şi aici mă refer în special la cei care sunt nevoiţi să sufere fără a avea vreo vină. Să le spunem victime colaterale. Iar aceste victime, în general, sunt copiii unor părinţi cu apariţii publice sau cu un venit mai mare etc. Vă mai gândiţi şi voi la variante. Desigur, nu spun de copiii care îşi asumă (vezi Elena Băsescu), acolo e altă mâncare de peşte. Iar respectivul poate fi judecat după faptele proprii. Dar de ce să sufere un copil al cărui părinte este în centrul atenţiei? De ce să i se pună şi lui aceeaşi povară pe umeri ca celui ce i-a dat viaţă? Asta nu o s-o înţeleg niciodată. Vă rog să mă credeţi că sunt mulţi copii care trec prin iad doar pentru că unul dintre părinţi, sau ambii, are neruşinarea de-a se exprima public cu privire la o chestiune sau alta.

Aici mi-o amintesc pe Mana care îmi spunea după ce dl. Boc l-a făcut derbedeu pe soţul ei, cum trebuie să îi explice lui Vlad ce s-a întâmplat. Pentru a fi pregătit în cazul în care cineva va încerca să-l atace.

Dar să ne gândim, de asemenea, şi la copilul Sibillei, care e nevoit să suporte presiuni din pricina faptului că mama lui a avut curaj să denunţe un sistem. Iar copilul ăla suferă din multe puncte de vedere: marginalizat economic şi moral. Pentru că mama lui a spus adevărul. Şi să nu fi avut dreptate Adi Voicu când s-a referit la proverbul acela african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul”

Exemple ar fi multe. Şi eu am trecut prin asta din pricina tatălui meu. Cea mai dureroasă experienţă a fost pe clasa a 11-a când profa de chimie ne-a chemat pe mine şi alte trei fete şi ne-a spus: tac-tu e director, mă-ta e patroană, etc, dacă vreţi să mai treceţi la chimie marcaţi banul. Printre ele a fost şi colega mea de bancă. Nu ştiu de unde se vehicula ideea că ea ar fi bogată. Avea doar nişte părinţi care încercau să-i ofere totul, iar ea era foarte cochetă. De aveai impresia că s-a trezit direct dintr-o revistă de modă.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon şi i-am spus mamei ce s-a întâmplat. Mama s-a resemnat spunând că „asta este”. Eu am refuzat categoric să pic în jocul ăsta murdar. Cum s-a terminat totul? Una din colegele mele a spart un geam şi şi-a tăiat venele, pentru că da, mă-sa era patroană, dar ţinea şapte suflete din magazinul ăla. Şi nu avea bani peste bani. De atunci societatea a evoluat, adică e tot mai rău. De multe ori eu sunt nevoită să-mi reneg propriul părinte şi să spun că nici n-am auzit de el, pentru că altfel aş putea păţi ca la testul psihologic, când nenea ăla a venit la mine şi a urlat pur şi simplu: „Ştii că tac-tu m-a dat afară?”. Noroc că soţia lui l-a îndepărat cu un: „Şi ce vină are ea?”. Mi s-a întâmplat şi la doctor în Piteşti. Pur şi simplu mi-a închis uşa în nas spunându-mi că pot muri, el nu o tratează pe fiica lui X. Bine, frate! Eu mă conformez. Sunt obişnuită. Sigur, mai sunt şi lucruri simpatice dar total imorale care se învârt în jurul fenomenului. Cum ar fi proful de chimie de la facultate care mi-a spus că lucrarea mea e de 9. Am zis că da, aşa e. Şi apoi m-a întrebat eşti fata lu? Iar eu am oscilat între a spune da ori ba. Iar el a zis că dacă sunt îmi dă zece. Şi m-a pufnit râsul pentru că mi s-a părut de-a dreptul halucinant. Nu, staţi calmi, am rămas cu 9. Dacă îmi dădea zece pentru orice altceva, la fel de imoral, nu cred că m-ar fi deranjat. Ohooo, şi prin câte şi mai câte n-am trecut. Şi le-am înmagazinat pe toate. Le-am pus acolo pe stoc, la păstrare. Nu, nu le vând, sunt ale mele.

Dar azi mi s-a întâmplat o chestie de mi-a picat faţa, că de aia am şi început să mă gândesc la copiii altor oameni şi la câte or avea ei de pătimit. Cum spuneam, m-am dus la spălătorie, că maşina mea arata ca după un război. Mereu la aceeaşi, pe aceeaşi tură, pentru că am acolo un băiat care nu îmi pune întrebări. Ştie ce să facă fără să mă explic de fiecare dată de ce vreau aia sau ailaltă. Şi se mişcă şi repede. Uneori stau de vorbă cu el. Sigur, e unul dintre acei oameni care se inspiră din Guţă, dar nu mă deranjează. Nu le poţi cere tuturor să facă ceea ce nu pot. Şi azi am zis că nu e cazul de interior aşa că am stat cu el de vorbă. Şi vine unul dintre şoferii instituţiei lu’ domnu’ tata. Şi îl ia pe ăla la trap: „bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?”. Bine, omul destul de slab la minte, dar nu suficient de prost încât să-i pese. Iar ăsta e un caz fericit.

Dar copiii oamenilor ălora, mulţi, prin câte trebuie să treacă ei din pricina deciziilor părinţilor? A? Şi de ce judecăm tot neamul după un singur om? Sunt sigură că sunt şi printre voi din aceştia. Poate copii, poate părinţi. Unde dracu’ ajunge societatea asta? Şi dacă te naşti în familia greşită – desigur, din punctul de vedere al societăţii – nu mai poţi scoate capul pe fereastră? Dumnezeule mare, îmi e silă!

În atenţia părinţilor

Întotdeauna sunt pe fugă. Sunt ca melcul, zău aşa. Adică fug atât de încet încât îmi e şi teamă s-o mai fac. Ei bine, că tot sunt pe fugă, aseară, după ce am terminat a opta carte din seria „Lumea disc”, adică „Gărzi! Gărzi!” a lui Terry Pratchett, am dezvoltat un concept revoluţionar.

Am citit multe cărţi zilele trecute. Prea multe, dar nu am timp să vă povestesc, cu toate că fiecare în parte are o poveste haioasă despre cum am cumpărat-o, cum am citit-o şi ce nerv sau nu am avut. Aşa că iată. Mă opresc la Pratchett din motive întemeite.

Mai întâi pentru necunoscători, Pratchett scrie fantasy comic, adică se râde. Clar se râde. Dacă nu râdeţi, tot clar, e nevoie să vă căutaţi. Serios. Ei bine. Scrie fantasy comic, dar nu aşa oricum. Adică în discuţie se aduc târfele, şuturi în locul ăla dureros bărbătesc, aluzii sexuale etc. Înţelegeţi, da? Toată seria merge pe principiul ăsta, mai puţin cărţile pentru copii. Mai are câteva şi pentru puşti în serie. Destul de comice şi alea. Dar trecând peste şi ştiind clar despre ce e vorba în carte, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că pe etichetă scria: „Pentru copii peste 5 ani”. Mă rog, n-am zis eu nimic la librărie. Na, de unde să ştie vânzătoarea. Adică, cel puţin poate şti că omul există, dar nu ştie, vă zic eu. Dar mă gândeam, vine o mămică cu un puşti de şase, şapte ani, şi îi zice duduii că vrea ceva de citit pentru vârsta lui. Duduia se duce la calculator şi caută. Ei bine, dă de Pratchett şi i-o vinde. Apoi mămica va avea surpriza să-şi audă fiul întrebând chestii, ei bine chestii pe care ar trebui să le întrebe ceva mai târziu.

Eu nu sunt convinsă că e vina librăriilor pentru acele etichete. Sunt convinsă că librarul nu o să citească fiecare carte care i se pune pe raft pentru a stabili la ce vârstă se încadrează. Aşa că, cineva tot trebuie să fie de vină. Prin deducţie logică nu am putut decât să ajung la editură.

Bun. Autorul e străin. Probabil că nu prea comunică cu românaşii. Aşa că nu poate fi întrebat în ce categorie de vârstă se încadrează cartea lui. Editorul sună traducătorul, îi aruncă manuscrisul şi îi dă un termen. Omul ăla traduce în disperare. Îşi ia banii şi îşi vede de drum. De aici, cartea intră la corectură. Apoi, editorul vine să vadă ce s-a întâmplat cu manuscrisul. E gata. Corectat, tradus, mai are nevoie de copertă şi e bun de tipar. Coperta, bănuiesc, e şi ea gata. Editorul întreabă: „Ei la ce vârstă se încadrează?”. Corectorul: „Dracu’ ştie, am corectat-o, nu am stat să o şi pricep”, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e logic. La câte chestii se corectează, dracu’ stă să le şi înţeleagă. Editorul, abia trezit din ceaşca cu cafea se uită la copertă, îşi dă el cu presupusul: „Ei, copiii din ziua de azi, după vârsta de cinci ani cam ştiu să citească, merge aşa”. Şi uite aşa ţi-o trimit pe rafturi. Fără să îşi dea interesul prea mult, fără să se gândească că un puşti care citeşte cartea, pe lângă faptul că nu ar înţelege mare lucru, ar avea o tonă de întrebări de pus.

O staţi că nu m-am oprit aici. Pe cartea a opta scrie că e cea mai amuzantă carte din serie. Serios? A citit cineva seria? Nu pe bune, şi-a dat cineva interesul? Că dacă asta e cea mai amuzantă eu mă duc să mă sinucid. Şi ce s-a întâmplat cu Vânturache? Aia cred că era tristă rău. Dacă nici cărţile cu Vânturache nu au fost cele mai comice, atunci nici eu nu mai ştiu ce înseamnă a fi hilar. Şi uite aşa mă enervez eu în frumoasă zi de joi, când aş putea ieşi în oraş să beau o cafea. Dumnezeule!