Dacă sursele sunt tăcute…

În ceea ce priveşte măreaţa întâlnire de azi a celor de la RCWC, măcar să vă spun două vorbe.

Mai întâi de toate avem o poveste cu reţete de toată frumuseaţea. Cred că o să-l depăşească în curând clubul secret al bucătarilor pe Harry Potter. Ceea ce le şi dorim celor de la Cantina Socială.

Pe urmă, ca să nu fie apoi, Vania iar mă ucide atât pe mine cât şi pe Anastassia în noul său foileton-parodie „Kriminalroman” sau „Inocentul” dacă vreţi.

Cum de la întâlnirea secretă nu veţi afla nimic, măcar să aveţi ce rumega până când îmi termin eu sumedienie de treburi. Fraţilor, şi mereu zic că le fac pe rând şi ajung să le fac pe toate în acelaşi timp. Cred că nu sunt normală. Deci la muncă nu la întins mâna. Sau pe acolo. By!

A, da, zilele astea, totuşi, sursele vor da în mod oficial o bombă… De presă 😉

Reclame

Pana marti…

Să ieşim din nebunia momentului creat. O noapte grea cu nervi adunaţi a dus la ce a dus. Bun, acum nu mă scuz că nu am de ce. În plus, iar nunţi, iar tărăboi. Iar nervi. Timp de scris când, dacă eu mă duc să mă distrez? Mă rog, vorba vine. Că o să stau bosumflată la masă. Numai aşa, să se întrebe lumea de ce sunt supărată. Na 😀
Acum, să vă dau o poveste, să nu vă dau. Să mă apuc să inventez, să nu mă apuc. Habar nu am nici eu. Cred că nu e cazul, mai scriu puţin la arkudă, până să mă duc să-mi aleg rochia şi toate cele. Că de, nu mă pot duce la nuntă în blugi, cu toate că tare aş vrea.
Până una alta, Cella, pregăteşte-te. Mai am puţin şi termin. De termin forţat şi scap de arkuda asta că mi-a mâncat zilele. Doar nu o să sufăr singură, o să suferi cu mine. Aşa că o vei citi prima. Vezi? În materie de suferinţă nu sunt egoistă, împart cu toată lumea.
Culmea e că îmi place să scriu serii. Pentru că aşa mă apropii de personaje. Ştiu scriitori care se plictisesc. Nu pot scrie mai mult de două sute de pagini care să implice aceleaşi figuri. Eu sunt pe invers. Pot să scriu despre acelaşi personaj până îmi sar dracii şi îl omor. Dar îmi sar greu şi nervii ăia. Că nu degeaba am păstrat personajul Yassunei. Şi nici degeaba nu îl voi păstra poate până la final. Poate moare, poate nu. Oricum, mai apropiată sunt de zână. Cum am făcut, cum n-am făcut că pe ea am târât-o în fiecare volum. Cu arkudele a fost mai greu. Nu am reuşit să mă ataşez de nici una atât de mult încât să le păstrez de la un volum la altul. Poate de aceea mi-a fost şi atât de greu să scriu despre Fraã, a treia regină arkudă din poveste. Pur şi simplu nu am nimic în comun cu personajul ăsta. Desigur, şi Sirona face parte din neam. Dar cu Sirona a fost altfel. Eram nebune amândouă în perioada aia, iar ea mă definea pe mine ce-a de-atunci. De câte ori a fost ea bolnavă, rănită, am fost şi eu în realitate. Normal, eu nu auzeam voci, dar mi le-aş fi putut crea cu uşurinţă.
Acum am descoperit o chestie super tare, eu scriu şi Vania mă parodiază. Sincer, aş vinde Şarama la pachet cu Tenebre. Adică originalul şi parodia. Altfel parcă nici nu are sens. Nu credeam vreodată că o să-mi placă să fiu parodiată. Şi iată că sunt încântată. Acum, parodia nu îmbină mai multe poveşti: Our, Din sângele Iarei, aş putea spune că, fără să vrea, Vania a parodiat şi regina arkudă. Desigur, datorită lui Our. Că Our nu e o poveste independentă. Mai am un volum până ajung la Regele pitic, acela fiind personajul în cauză, care, în cele din urmă, e nevoit să se întoarcă pe tron. Da, poveste lungă. Au murit toţi regii pitici, iar Our se plimbă prin lume – moştenitor fiind – în căutarea „căpăcelii”.
Mă întreba Vania odinioară dacă la fel de dilău e şi în roman. Sigur că e la fel de dilău. Toţi îşi consumă dramele, numai el se amuză. Cum să mai îmbătrâneşti când eşti ironic până dincolo şi pus pe glume tot timpul? Nu mai ai cum, zău aşa. Mai mişto va fi când Our va face alianţă cu dwarfii, nu de alta, dar sunt cam la fel trupeşte. Hehe, Our are multe prostii în cap, cum ar fi zeii. El crede în zeii lui, ăia muritori, cum ar fi fostul regel Vallon cel Bărbos. Dacă vă puteţi închipui că în vremurile în care zeii se arătau uneori fiinţelor pământene, piticul refuza cu încăpăţânare să le acorde vreun statut. De aia şi spuneam că singurul personaj din regina arkudă care îmi e aproape cât de cât e piticul. El face diferenţa dintre minţile tragice ale celorlalte personaje şi realitate. E o pată de culoare. În primele două volume nu prea a fost nimic amuzant. Totul e o continuă tragedie. Mă rog, mai are Yas unele momente de ironie, dar Our e cireaşa de pe tort. De aia îmi place mie Our. A reuşit să detaşeze situaţia dramatică. Abia aştept să scriu Regele pitic, cred că va fi cel mai haios volum din serie.
Şi ca să vă amuzaţi totuşi, căci, până marţi, veţi avea timp, poftim povestea:
BILET DOAR DUS
 
Când trăim ştim că întreaga noastră existenţă va fi un mister. Niciodată nu ştim ce se va întâmpla mâine sau în ce fel ne vom trăi restul zilelor. Nu ştim ce se află dincolo de cer sau dincolo de praful depus pe pământ. Şi-atunci când aceste secrete există, ştim că trebuie să continuăm. Ştim că putem afla ce se află în lumea pe care noi nu o vedem. Dar dacă într-o zi lumea nu ar mai avea secrete? Dacă într-o zi aţi afla că sunteţi singurul de pe pământ care ştie tot? Atunci ce sens ar mai avea viaţa? Dacă ai şti dinainte cum să ţi-o trăieşti, ce secret ar mai ascunde?
Ziua de mâine, pentru mine, nu e nici un mister. Ştiu că mă voi trezi în acelaşi pat vechi, lângă aceeaşi sticlă de whiski, cu aceleaşi gânduri de sinucidere. Apoi voi sta toată ziua în pat, bând din otrava de culoarea ceaiului, voi visa o femeie frumoasă şi voi adormi la loc. Când mă voi trezi va fi deja ora prânzului, dar eu nu am nimic de mâncare, aşa că o aştept pe bătrâna de deasupra să bată la uşă şi să-mi aducă aceeaşi budincă cu gust de ou clocit, dar în lipsă de altceva… Seara mă va prinde lângă aceeaşi sticlă de whiski privind de la fereastra apartamentului meu luxos, un apus rece ce se lasă printre clădirile înalte.
Ziua de poimâine va fi la fel, tot aşa şi următoarea, şi următoarea, până când voi cădea în comă alcoolică şi voi uita de toţi şi de toate.
Zilele ce vor urma nu vor avea secrete pentru mine, nici măcar moartea nu mai e un secret. Nici norii sau praful nu mai deţin misterul. Ce am să fac mâine? Acelaşi lucru, până când infinitul mă va cuprinde. Dar cea mai mare problemă a mea e ce am să fac după moarte. Dacă sticla de whiski nu va veni cu mine, probabil că mă voi plictisi groaznic.
Azi e duminică şi, ca de obicei, îmi iau proteinele din băutură încă de la prima oră. Ca de obicei, azi voi sta nemâncat, pentru că bătrâna de deasupra va sta toată ziua în curtea cimitirului jelindu-şi fiul şi soţul. Aşadar, mă voi aşeza în faţa ferestrei şi voi privi trecătorii, maşinile, şi fumul propagat de acestea.
Telefonul sună. Iată misterul, mă gândesc cu groază. Nu a mai sunat de săptămâni întregi. Vreau să se oprească. Nu mă intereseză cine e. Nu vreau să ştiu asta. Vreau doar să beau şi să dorm.
Telefonul continuă să sune. Mă simt deprimat. Probabil că e mama care îmi recomandă cu căldură un psihiatru. Da, poate că aş avea nevoie să ies din zilele astea care se petrec mereu şi mereu în acelaşi mod. Poate că am din nou nevoie de mister.
Da, cum să nu? Ce mister mi-au adus banii şi faima? Ce mister mi-a adus viaţa? Niciunul. Pentru că banii nu reprezintă nimic, faima nu reprezintă nimic, nici măcar dragostea nu reprezintă nimic. M-am săturat de toate astea. Gândurile de sinucidere cel puţin îmi dădeau fiori, odată. Acum nimic nu mă mai convinge să am vreun fior. Nici amintirile acelor zile nu mă mai încântă, nu îmi mai dau mistere. Ele s-au dus. Acum, eu singur am rămas.
În mintea mea simt încă poezia zilelor trăite pe scenă. Încă simt aplauzele, glasurile înfrigurate, gemetele plăcerii. Uneori văd cortina trăgându-se şi publicul primindu-mă în aplauze. Aud chiar textele. Îmi şuieră în urechi. Dar cel mai des mi-o amintesc pe ea, în rochia diafană prelingându-i-se pe trup şi jucând cu înflăcărare. Mi-o amintesc căzându-mi în braţe şi prefăcându-se moartă. Cred că iubeam momentul ăla. Era plăcut s-o simt în braţe la sfârşitul fiecărui spectacol. Apoi, râdea şi îmi punea veşnic aceeaşi întrebare:
„ Când ai să începi să mă simţi vie?”
Ce a vrut să spună? Nu am ştiut niciodată. Ştiu doar că în ziua în care a murit, am simţit-o că trăieşte. Oare unde am fost până atunci? Şi unde sunt acum?
Sunt îngropat în apartamentul meu şi într-o sticlă de whiski ce pare că nu se mai sfârşeşte niciodată.
Telefonul sună din nou. De data asta sunt pregătit să răspund. Mă îndrept încet, cu paşi mărunţi, înfricoşaţi, spre aparatul ce ţipă mânios, spărgându-mi timpanele îndopate de băutură. Poate că ar trebui să mă şi droghez, mi-am dat seama imediat ce am ridicat receptorul.
– Yan?! îmi zburli auzul glasul mamei.
Am luat o gură de whiski, pentru curaj, şi i-am răspuns pe cel mai firesc ton posibil.
– Da, mamă.
– Te caut de două săptămâni. Nu eşti de găsit niciunde, începu să vorbească repede pe un ton certăreţ. Îmi fac griji pentru tine. Crezi că nu îmi pasă? Aşa mă tratezi după ce m-am chinuit să îţi dau viaţă…
Continuă să vorbească în felul ăsta la infinit. Deja ştiam fiecare replică. Uneori aveam impresia că o repeta zi de zi, pentru că, de fiecare dată, era mai convingătoare. Probabil că stătea ore în şir în oglindă, spunând aceleaşi replici răsuflate, ca un actor ce joacă doar o singură piesă întreaga viaţă.
Şi atunci mi-am dat seama. Chiar eu jucam acelaşi rol de… trei sau patru săptămâni. Nu mă puteam opri. Ba chiar îmi făcea plăcere. O viaţă pe care o ştiam de dinainte. Dacă stau să mă gândesc nu e chiar aşa rău.
– Da, mamă, am replicat fără să aud nici un cuvânt.
– Aşadar, continuă ea, te vei duce la doctorul Smith.
O, Doamne! Era un ordin, iar eu spusesem „da” cu prea mare uşurinţă. Într-o zi va trebui să învăţ să ascult. Sigur că asta trebuia să fac. Acum ştiam că nu are rost să mai opun rezistenţă. Din moment ce spusesem „da”, păi aşa avea să rămână.
– Mâine, la douăzeci, o auzii din nou.
– Da, mamă. Aşa e perfect.
A închis telefonul fără alte cuvinte. Asta însemna că este nervoasă rău, dar nu îmi păsa. Încă mai aveam jumătate din sticla de whiski şi o zi de stat în casă. Ce rost avea s-o irosesc pe asemenea prostii? Restul zilei mi l-am petrecut aidoma celorlalte. Şi da, mă simţeam fericit.
 
*
Nu îmi amintesc prea bine când m-am trezit faţă în faţă cu doctorul Smith. Nici măcar nu ştiu cum m-am târât până acolo. Ziua de luni am pierdut-o complet, cu excepţia şedinţei la psiholog. Niciodată nu m-am simţit mai mahmur ca atunci, nu că asta ar mai conta. Dar trebuie să înţelegeţi exact în ce impas mă aflam. Trebuie să ştiţi că situaţia era de-a dreptul disperată.
– Aşadar, continuă doctorul după ce vorbise vreo douăzeci de minute fără să aud vreun cuvânt. De ce ai părăsit teatrul?
Da, aceeaşi întrebare mi-o punea şi mama. De parcă lucrurile nu ar fi fost evidente. Am surâs numai la gândul că voi da acelaşi răspuns iar şi iar. Acelaşi răspuns pe care il dădeam minţii mele în fiecare clipă din zi. Dar de ce aş face-o? Mister. Aşa că am schimbat brusc răspunsul:
– Pentru că aşa am vrut. Sau e greşit să faci un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat?
– Tu nu ţi-ai dorit asta, Yan. Ce ar fi să încercăm să fim corecţi faţă de noi?
– Ştii, doctore? Nu trebuie să îmi vorbeşti la persoana a doua. Mă simt bine doar Yan.
I-am simţit crisparea din priviri, dar şi-a revenit imediat ca un adevărat profesionist.
– Bine, Yan. Ce ar fi să îmi povesteşti experienţa asta din punctul tău de vedere.
Punctul meu de vedere nu prea mai exista. Sau dacă exista era undeva înnecat în alcool.
– Punctul meu de vedere, îngânai. Păi, nu prea ştiu. Să vedem. Alice a murit de-a devăratelea. Lumea mea s-a sfârşit, iar voi vă băgaţi nasul în viaţa mea.
– La cine te referi când spui „voi”? mă inteorgă el pe un ton atotştiutor.
– La tine şi la sticla de whiski, evident. La tine şi la mama. Nu înţeleg de ce dracu’ nu mă lăsaţi în pace. Nu am nevoie de psiholog, nici de sfaturi, nici de cineva să îşi facă griji pentru mine. Sunt bine, pentru Dumnezeu. Sunt mai bine ca niciodată.
M-am oprit din urlat şi l-am privit pe Smith. Stătea în spatele biroului neclintit, de parcă nici nu mă auzise. Mă enerva calmul acela placid, prefăcut, fără pic de sens. Mă enerva până şi figura lui rotundă, şi ochii de un negru sclipitor.
– Bine, spuse doctorul. Bine. Cel puţin dai drumul furiei.
– Furie?! Te înşeli domnule „ eu le ştiu pe toate”. Nu e vorba de furie. E vorba de viaţă. Iar a mea îmi place aşa cum este.
– Să înţeleg că băutura a devenit noua ta viaţă.
– Nu, domnul „Whiski” e cel mai de preţ prieten al meu…
– E normal. Doar te face să uiţi.
– Să uit? Nu, în nici un caz. Mă face să îmi amintesc mai bine. Ştii ce e distractiv doctore? Mi-am dat seama că nici măcar nu o iubeam. Eram doar obsedat de a mă culca cu ea. Cel mai tare m-a enervat că a murit înainte de-a o face. Şi cel mai rău îmi displace… Dar ce contează? Nimic din ceea ce fac nu mai contează. Viaţa mea îşi joacă rolul fără mine. Eu nu mai exist, dar ea, da. Ea există, sticla mea de băutură există, fereastra din apartamentul meu există. Ce mai vrei de la mine?
– Eu nu vreau nimic, Yan. Dar ar trebui să te întrebi ce vrei tu de la tine? Vrei să ajungi un alcoolic ce colindă străzile? Un actor de doi bani? Cam ce ţi-ai dori?
Am râs. A fost un râs isteric, involuntar şi plin de amărăciune.
– Vreau să ajung în rai cu sticla în mână.
– O, dar asta nu e o problemă. Dacă o ţii tot aşa ai toate şansele.
– Mulţumesc! Acum mă simt mai liniştit. Pot să plec?
Doctorul mă privi pe sub gene.
– Să pleci? Dar poţi face ce doreşti, nu eşti prizonier.
– Bizar, dar eu aşa mă simt, am spus în timp ce îmi culegeam haina de pe jos şi mă îndreptam spre lift.
Nu ştiu clar cum am ajuns acasă, sau cum m-am trezit abia miercuri. Clar este că am mai pierdut o zi din viaţă fără să ştiu nimic. Şi apoi, miercuri, când m-am trezit totul părea schimbat.
Am pivit pe fereastră. Ciudat, dar în afară de o bătrână ce îşi plimba câinele de „marcă”, cum îmi place să-i numesc, nimeni altcineva nu se mişca pe stradă. Nici o maşină, nici o bandă de cretini, nici un tip îmbrăcat din cap până-n picioare de la Versace. Apoi mi-am rotit privirea prin încăpere. Camera arăta la fel, doar lumina de la firma alăturată lumina verde pereţii albi. Cu siguranţă că luni nu fusese acolo. Firma, căci la ea mă refer. Sau a fost?
Nu mă mai simţeam mahmur, ceea ce nu era chiar bine pentru că începea să revină misterul. Nu mai voiam mister. Îmi plăcea să retrăiesc ziua de ieri la nesfârşti, era chiar bine. Dar simţeam că de data asta ceva avea să se întâmple.
Am căutat sticla de whiski sperând că asta mă va ajuta să îmi înving temerile. Dar sticla nu era acolo şi nici în altă parte. Dispăruse pur şi simplu, iar mintea începea să mi se limpezească. Am încercat din răsputeri să caut un înlocuitor al băuturii, şi spirtul ar fi fost bun, dar nu exista nimic de felul acesta care să mă ajute să uit, să îmi înnec mintea. Doar o ţigară rătăcită din timpul ultimei repetiţii ce a avut loc la mine acasă.
M-am repezit spre ţigară ca spre o soluţie salvatoare. Atunci am leşinat. Am simţit o lovitură în moalele capului şi am căzut.
I
 
Probabil că era după amiază când simţurile mele au devenit reale. Eram afară în mijlocul unui soare ce ardea puternic. Sticla de whiski era şi ea acolo, dar goală. Numai Dumnezeu ştie cum am ajuns în acea grădină, în singura băltoacă ce se afla pe o rază de patru sau cinci kilometri. Eram fleaşcă din cap până-n picioare şi miroseam a băutură de la o poştă. Poate de aceea nici nu mi s-a părut ciudat când am văzut fiinţele acelea micuţe, îmbrăcate în verde, ce îşi dădeau coate şi boscorodeau.
Mi-am şters ochii până la epuizare, dar când i-am redeschis fiinţele acelea erau tot acolo. Simţeam că vălul de băutură plecase din capul meu, dar pe de altă pare, eram sigur că încă mai rămăsese suficientă încânt să văd ceea ce văd.
Una din creaturile acelea pitice, cu barbă şi ochi bulbucaţi a venit lângă obrazul meu şi mi-a zâmbit mişeleşte. Apoi a spus:
– În sfârşit.
Ce o fi vrut să însemne asta. Am închis ochii şi mi-am zis că e momentul să nu mai beau. Da, asta trebuia să fac imediat ce aveam să găsesc drumul spre pat.
Am redeschis ochii cu speranţa că piticania cu „ În sfârşit” a dispărut, dar m-am înşelat.
– Ok, îi spun cu jumătate de glas încercând să omit deliberat durerea de cap şi starea de vomă. Poţi să pleci, acum mă simt bine. Mulţumesc!
Piticania a ridicat din sprânceană şi a început să râdă.
– Să plec? Dar abia am reuşit să te cărăm până aici, iar tu vrei să plec?
– Nu vreau să vorbesc cu tine, m-am răţoit eu. O, Doamne, am început să vorbesc cu ceva ce nici nu există.
– Cine nu există, întrebă piticania?
– Tu. Evident, tu nu exişti.
– Ah, serios? făcu el la mine mărind ochii anormal de mult. Atunci nu pot să fac nici asta, spuse croindu-mi una peste ochi.
Jur că lovitura a fost mai reală decât m-aş fi aşteptat. Am simţit usturimea degetelor lui subţiri şi lungi.
– Mda, am confirmat. Dar la dracu’ data viitoare încearcă să te abţii. Mă doare.
– Foarte bine, spuse el rânjind misterios. Era şi cazul. Eu sunt Spir.
– Napoleon.
– Credeam că te cheamă, Yan.
– Las-o baltă, îi spusei încă încercând să înţeleg ce mi se întâmplă.
Încă îmi era clar că sunt beat, dar pe de altă parte în afară de durerea cumplită de cap nu aveam alte simptome. Vedeam, simţeam, şi la dracu’, îl şi auzeam. Trebuia să scap de aici şi să mă întorc în pat.
– Eu bine, Spir. Îmi pare bine că te-am cunoscut, dar aş vrea să mă întorc în patul meu.
– Hmm, făcu piticul în timp ce se trăgea de barbă. Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa? Nu există cale de întoarcere.
– Bine, mă bucur, acum, pa-pa.
Piticul râse atât de tare încât mă făcu să rămân pe loc cu mâinile în cap.
– Pa? Unde crezi că pleci?
– Acasă.
– Lumea ta nu mai există. Înţelegi? Şi nu ai cum să te întorci. E ireversibil. Şi cu asta am terminat.
– Şi eu care credeam că beau prea mult. Ascultă piticanie, lasă-te de băutură, o să începi să vezi pitici. Îţi jur.
– Spiriduşi, spuse piticania nervoasă. Noi suntem spiriduşi.
Îmi mai frecai încă o dată ochii. Dar fără nici o speranţă.
– Spiriduşi, repetai ca o casetă proastă. O, Doamne, cu ce am greşit?
– Nu ai greşit cu nimic, mă asigură Spir. Doar că avem nevoie de ajutorul tău.
– O, serios?! Chiar nimeni nu vrea să mă lase în pace?
Spiriduşii îşi încrucişară privirile. Cei ce stăteau în spatele lui Spir erau mai tineri, unii chiar erau ceva mai înalţi. Dar toţi purtau aceeaşi costumaţie verde, cu saboţi ciudaţi, cu vârful ascuţit, şi căciuliţe ce le lăsau urechile lungi să le iasă în afară.
Într-adevăr, semănau cu spiriduşii din poveşti. Dar cât de reali erau nu puteam spune la acea vreme. M-am hotărât să mă târăsc mai încolo de mocirlă. Până la urmă eram suficient de ud ca să îmi dau seama. Mi-am scuturat hainele şi m-am ridicat în picioare. Diferenţa dintre mine şi creaturi se văzu imediat. Nu erau mai înalte decât glezna mea, aş fi putut să le strivesc cu o simplă lovitură de picior, dar mi-am dat seama că oricum eram mort, nu voiam să fiu şi mai mort de atât.
– Cum dracu’ am ajuns aici?
Spir rânji în barbă. Semăna oarecum cu Smith ăla, atotştiutor.
– Noi te-am adus.
– De ce?
– Ţi-am spus, avem nevoie de ajutor.
– Hmm, şi după mă pot întoarce acasă?
– Nţ, făcu spiriduşul. Nu există cale de întoarcere.
„ Să vezi ce se va enerva mama”, gândii aproape bucuros.
– Atunci să vă duceţi la dracu’. Dacă nu mă întorc acasă, nu vă ajut.