Tânără speranţă

 

V-am mai povestit de Denis Meraru, nu? Da, e domnul care a scris „Pepiniera”, doar că, primul său roman, mai trebuie puţin ajustat. Aşa că mai aveţi puţină răbdare, cred că în curând vom avea un nou debutant pe piaţa cărţii româneşti, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ştiţi ce îmi place mie la Denis? De la romantism, trece la sadism, cu cea mai mare uşurinţă.

Sigur că nu i-am cerut voie să vă povestesc despre al doilea roman pe care abia l-a terminat şi pe care acum îl şlefuieşte. Sper să nu îmi bage un pumn în gură, că ar fi al doilea autor român pe ziua de azi 😀 Şi m-aş simţi uşor frustrată. Dar cunoscându-l pe Denis, nu cred că va avea curaj. Nu de alta, dar stăm în acelaşi oraş şi s-ar putea să nu îl văd când trece frumos pe trecerea de pietoni 😀 Ups!

Revenind la romanul lui. Noul lui roman. Ei bine, îmi permit de la mine putere să vă dau câteva detalii, asta aşa, pentru a vă deschide apetitul spre o lectură sadică, dar savuroasă în acelaşi timp 😉

„Oraşul fără bani”

 

 

Romanul „Oraşul fără bani” este – ca să folosesc un oximoron – o utopie realistă. Într-un oraş de 60.000 de locuitori, intitulat Steak City, pentru comandantul garnizoanei – generalul Locosinho – bancnotele şi puterea reprezintă raţiunea lui de a exista. Avându-i complici pe adjunctul său, colonelul Killenberg – un militar ahtiat după execuţii şi crime-  şi pe primarul Clementos, generalul reuşeşte să preia comanda oraşului şi să pună în aplicare un plan nemaivăzut, acela de a închide complet oraşul şi de a îl înconjura cu şanţuri speciale adânci de 5-6 metri în care se toarnă acid sulfuric pentru a împiedica ieşirea locuitorilor în afară. Oraşul este conectat cu exteriorul doar prin patru poduri mobile, ca un fel de castel fără ziduri. Locosinho ia decizia de a înfiinţa „Brigăzile Banilor”, care au rolul de a confisca salariile şi pensiile oamenilor în fiecare lună. Practic, locuitorii din Steak City rămân fără bani, iar în locul veniturilor în bancnote li se dă un cuantum impus în produse alimentare. Părăsirea oraşului se poate face numai în baza unui permis special şi în schimbul achitării unor taxe imense în produse, lucru practic imposibil pentru locuitori.

Cum oamenii rămân fără bani, trocul devine cuvântul-cheie în oraş. Steak City devine oraşul legilor lui Locosinho. Dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare, dar pe care adoră să o folosească în scopuri negative, generalul adoptă cu o frecvenţă năucitoare noi şi noi legi şi ordine abracadabrante care îngrădesc libertăţile locuitorilor. Sub pretextul restabilirii egalităţii sociale, în oraş se construieşte Marele Depozit de Alimente, singurul loc de unde oamenii îşi pot lua salariile şi pensiile în alimente sau schimba cu altele. Geniul lui Locosinho e controversat până la paroxism şi îl face să îşi ia şi o nevastă secundară, în persoana unei foste prostituate care încercase să atenteze la viaţa lui. Generalul ajunge şi să interzică folosirea maşinilor, impunând în schimb transportul în comun obligatoriu pentru toţi angajaţii.

În mod paradoxal, dictatorul Locosinho are şi momente când este justiţiar, precum atunci când ia decizia de a condamna la moarte mai mulţi soldaţi care uciseseră nişte copii într-un supermarket părăsit. În timp ce sumele strânse de către oamenii lui Locosinho cresc mult de tot, libertăţile oamenilor cunosc un regres radical şi dramatic. O parte dintre opozanţii regimului ajung să fie vânduţi la licitaţii emisarilor unor lideri sau magnaţi din alte ţări.

……………………………………………………………………

 

Finalul romanului este o mare lovitură de teatru, o dovadă de manipulare diabolic de creativă.

Prin dialogurile vii, „pigmentate” cu mult umor şi numeroase doze de aciditate, ca şi prin numeroasele răsturnări de situaţii şi întâmplările originale, „Oraşul fără bani” este un roman în care plictiseala este prohibită, o carte scrisă alert şi palpitant, fără timpi morţi”

 

Cam aşa se vede romanul prin ochii autorului.

Linişte, citesc un manuscris…

arp_7083500_138-201

În curând, cred, voi fi un editor de nota zece 😀 Da, citesc manuscrisul lui Denis Meraru. De ce? De ce nu? Ei bine, la drept vorbind a început să-mi placă. E cu totul altfel decât orice am citit eu până acum. Unde mai pui că personajul principal se numeşte Mirela… ăăă, desigur că nu seamănă deloc cu Mirela de la Tritonic, ea chiar fiind personaj de roman, doar că în romanul meu ea e ca în realitate 😉

Bine, vorbeam de Denis. Vorbeam despre „Pepinieră” şi despre vieţile disperate ale unor tinere. Unele obligate să se prostitueze, altele nu. Acum nah, nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Nu pot spune exact pe unde am ajuns în acest moment, pentru că, din păcate, după prea mult somn, îmi e din nou somn. Aşa a fost să fie. Dar până aici mi-a plăcut cartea lui Denis, normal că acum vreau să aflu cum se termină. Nu de alta, dar m-a incitat.

Ok, pot să-i dau un sfat autorului? Foloseşte blogul pentru a promova cartea, pentru a te promova pe tine. Alege un pasaj care îţi place şi publică-l pe blog, fă-i curioşi pe oameni. Nu vor fi foarte mulţi, dar unul, doi de vor fi, vor spune şi mai departe. Hai să facem din manuscrisul ăsta un roman de debut de succes.

Oricum, până una alta, linişte pentru că eu citesc!

În acest moment…

recreere-cluburi-discoteci-_mg_9089

TERMINATI CU SUPOZITIILE, POZA E LUATA DE AICI. ARE SI DATE DE CONTACT DACA TOT VA PLACE SI E DIN BUCURESTI.

În care citiţi aberaţiile mele, eu scriu. Deja am ajuns să îmi doresc să termin o carte pentru Crina. Da, doar pentru că mă bate la cap, nu din alte motive. Aşa că nu mai râdeţi pe sub bănci. Până la a termina cartea, mă gândeam eu aşa… Aş vrea să vă arăt cum, dar nu pot.

Cum mă holbam eu ieri pe nişte bloguri cu specific SF-F, forumuri, etc, de fiecare dată îmi sare în ochi afirmaţia: „Prefer să citesc un autor străin, n-am încredere în români”. Şi cum mă gândeam eu aşa, îmi venea să întreb: „Scuze, dar câţi români ai citit?” Nu serios acum, asta este discriminare. A ajuns să fie rău şi pentru ţara ta că eşti al ei. Ok, plec în America, îmi schimb numele şi public peste doi ani la Tritonic, asta după ce oamenii se vor chinui să traducă cartea, că nah, acum sunt în America. De parcă asta mi-ar schimba cu ceva stilul sau sângele. Dar mna, acum eu ce dracu’ să mai zic? Nu citiţi fraţilor că n-aveţi ce.

Dar eu am să citesc. Am citit în ultimul an mai mulţi autori români decât mi-aş fi închipuit. Şi ştiţi de ce? Pentru că românii au început să scrie pe gustul publicului. Dar, dacă nu citiţi, nu aveţi de unde şti.

Aşa că, tot fiind la autori români, sunt cu ochii pâlnie pe unul. Ei, o să vă dezamăgesc, dar nu scrie fantasy. Însă, prezentarea cărţii mi-a plăcut la nebunie. Pe mine m-a convins să citesc. Să vă spun două vorbe:

Se numeşte Denis Meraru şi a fost ziarist – Ei, acum nu daţi cu parul, o să ne spună el, dacă o vrea, dacă mai practică sau nu meseria – Ideea e următoarea – înainte de-a ajunge la carte – J.K. Rowling, fostă ziaristă. S-a apucat de scris şi a ieşit Harry Potter. Să vă vând un secret? Să nu vi-l vând? Aş putea cere nişte bani, dar azi sunt de treabă pentru că mă grăbesc la scris. Aşadar, întotdeauna, ziariştii sunt cei mai buni scriitori. O să mă întrebaţi de ce. Iar eu ştiu şi răspunsul. Una e să fii ziarist, să fii obişnuit cu frazele scurte, la obiect. Asta face o carte bună citibilă. Nu bărbile scriitoriceşti. În ziua de azi cartea trebuie să poată fi citită repede, înţeleasă repede etc. Niciodată nu m-a dezamăgit vreun ziarist care s-a apucat de scris. Tocmai de aceea sunt convinsă că istorisirea lui Denis se ridică la aşteptările publicului.

Denis a început acest roman în urma unui articol scris de el: viaţa fetelor obligate să se prostitueze sau „traficatele”, aşa cum le numeşte autorul. Eroina principală ajunge în „pepinieră”, locul în care se întâlnesc atât „traficatele” cât şi târfele.

„Romanul „Pepiniera” este o poveste dulce-amară a unei fete  – Mirela – care nu pare a sparge tiparele unui trai obişnuit. Abia după ce este forţată să se prostitueze un an şi jumătate la Istanbul, viaţa ei suferă „mutaţii” de ritm. Ajunge alături de alte 11 colege într-un adăpost pentru fete traficate sau prostituate, adăpost supranumit „pepiniera”. Proprietara „pepinierei”, doamna Iulia, este o altruistă incurabilă, care ţine la toate fetele fără discriminare şi orice păcate ar fi avut ele. Inamiciţiile dintre fete se manifestă şi prin crearea a două tabere – „coardele” şi „traficatele” – în care „coardele” sunt majoritare, cu nouă reprezentante” – aşa îşi începe autorul descrierea cărţii.

Pe mine una m-a fermecat şi abia aştept apariţia ei. Sper ca cei de la Polirom să nu dea cu băţul în baltă. Din punctul meu de vedere romanul are deja un real succes. Subiectul e actual, se întâmplă în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii. Este o poveste de viaţă, o alt fel de viaţă. Poate că unii dintre noi nu îşi pot închipui că fata aia care se prostituează o face împotriva voinţa ei. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă în sufletul unei astfel de persoane.

Cartea a pornit de la un subiect real, dar s-a distanţat de realitate pe parcurs. Dar asta nu înseamnă că lucrurile povestite acolo sunt mai puţin adevărate. Eu zic că Denis merită încurajat. Chiar dacă romanul nu a apărut încă, dar o să apară şi autorul are nevoie de toate încurajările. Baftă, Denis! Îţi ţin pumnii. A, da, şi vreau neapărat cartea cu autograf 😉

Sigur, ţinem aproape, subiectul nu s-a terminat nicidecum. Sunt cu ochii pe tine.