Oana, Brussel-ul şi ardelenii

Este iarnă bine. Un fel de iarnă combinată cu primăvară, ca să fiu mai exactă. Cel puţin în România. Corina ne trimite mail cu prognoza meteo de la Brussel sau, să fi fost Horia ori Andrei. Cine mai ştie. Toată lumea dădea câte un mail, ba cu programul, ba cu biletele, ba cu una, ba cu alta. Oricum, tot de la Corina erau pentru mine, că tare îmi era lene să citesc şi cine le semna – ştiu, sinceritatea asta a mea vă copleşeşte, dar nu contează.

img_6731

Am plecat spre Bucureşti, că de acolo am luat avionul. Normal, am început cu peripeţii. Cu emoţii. Avionul sătmărenilor, respectiv Crina şi Darius, nu a putut fi degivrat. Asta, cred eu, din pricina lui Darius. Vă explic imediat: Darius a fost ferm convins că atunci când i-au dat jos din avion – asta după ce le-a dat şi un sandvici – a lăsat sandviciul pe scaunul avionului. Logic, după nu l-a mai găsit. Adică după degivrare. Se întâmplă chestii interesante în Satu Mare la degivrare. Dar eu n-am timp să le judec. Ulterior, tot Darius, că despre cine altcineva să vorbim, îi cere Crinei un şerveţel, convins fiind că soţia lui i-a pus direct în buzunarul hainei, şerveţele umede. A doua zi, din buzunarul cu şerveţele umede, scoate, de fapt, sandviciul de la degivrare. Ce poate fi mai bestial de atât? Serios acum? Adică, după ce a dat vina pe soţie că nu s-a gândit la şerveţele normale, şi totuşi s-a gândit la cele umede, iote că nu era nici una, nici cealaltă. Extratereştrii ăştia 😆 – Această poveste s-a finalizat în faţa Parlamentului Europei –

Bine, până acolo… doar nu credeţi acum că vă spun tot, pentru că ar fi de scris un roman. Şi totuşi mă sâcâie pe creier, ce s-a întâmplat cu ora aia pe care am pierdut-o în avion? Dap, ăsta chiar e subiect de roman 😉

Să trecem peste, pentru că e prea mult de râs şi i-am promis lui Darius că nu mai zic nimic de el. Ba mai mult, trebuie să-i fac loc şi în blogroll pentru că s-a sacrificat cărându-mi cumpărăturile. Acum nu că Chinezu’ nu s-ar fi sacrificat în acelaşi scop nobil. Dar nu din nobleţe, ci pentru că-l ţineam în loc cărând 😛 După cum vedeţi, fiecare a avut câte un motiv. Desigur, cred că şi Crina tot din aceeaşi pricină mă tot ajuta să car. Pentru că o ţineam din mers. N-aţi văzut aşa ceva, nimic nu fac oamenii ăştia din educaţie 😆 Oh, dar să nu-l uit pe Mordechai, care, la un moment dat, dintr-un sentiment exagerat de milă şi-a dorit foarte mult să ţină punga mea cu ciocolată. Desigur, după două minute i-a înmânat-o Crinei. Adevărul e că era foarte grea.

img_6985

Dar ce vă spun eu aici? Bine, trec repede prin personaje: Crina, o ştiţi, roşcată, înaltă, râde non-stop şi nesuferită, normal. Normal că mă enervează, pentru că toată lumea mă recunoştea pe mine după Crina. Având părul foarte roşu era destul de greu să nu o observi şi cine să fi fost aia de lângă roşcată dacă nu Oana? Acum sunt nevoită să-mi fac un poster cu roşcata în mărime naturală şi să merg cu el pe stradă, nu de alta, dar altfel nu se prinde nimeni cine sunt. Enervantă Crina 😀

Chinezu… hmm, tot timpul am avut impresia că e un puştan care ştie prea multe, dar spune prea puţine. Ultima parte e oarecum adevărată. Adică chiar ştie multe, dar spune puţine. În schimb, am fost surprinsă să întâlnesc un familist convins, foarte inteligent şi cu un simţ al umorului bestial. Darius, familist şi el, dar, până la urmă, încă un copil. Un domn. Râdea tot timpul. Şi mă credeţi sau nu, de multe ori nu am reuşit să îmi dau seama ce e amuzat, dar mă rog, doar nu o să-i iau eu bucuria omului 😛

Ei au fost cei trei ardeleni care ar fi trebuit să aibă grijă de mine. Dar, desigur, au avut grijă doar de ei. Au despicat fiecare politician, făcându-mă să casc, au râs non-stop, şi până mă prindeam eu… hehe, mai contează? Şi m-au chinuit o zi prin Brugge. Frateee, toţi aveau picioare lungi, eu mai mică şi mai scurtă cum să mă ţin după ei?

img_6684

Din păcate nu am avut suficient timp să stau la „bârfă” cu Isabelle şi cu Jamilla. Dar cu Isabelle nădăjduiesc, totuşi, să beau o cafea săptămâna asta. Poate şi cu Chinezu de s-o îndura să vină la lansare. Nu de alta, dar dau eu cafeaua şi, în plus, nici nu am apucat să îmi iau la revedere cum se cuvine. Pentru că el a dispărut până mi-am dus eu bagajele la maşină şi m-am întors.

Am mai primit, la Brussel, evident, cărţi de la Vania şi Gabriela. „Cartea de sidef” aproape că am terminat-o în masina. Gabi scrie bestial poezie. 😉

Pe ceilalţi nu am apucat să îi cunosc prea bine. Timpul a fost scurt şi nu ştiai unde să te duci mai repede şi ce să vezi. – Am fost şi la muzeul „Pisicii negre”, ca să ştiţi – Aşa că pe Sibilla şi pe Cora le-am văzut prea puţin, şi, din păcate, pe ceilalţi nu am avut timp nici să aflu cum îi cheamă. Ok, recunosc, am uitat 😛 Dar deh, nu le-am avut niciodată cu memoria.

Însă, adevărul este că în povestea asta este vorba despre mine, Brussel şi ardelenii. Mă rog, eu cel puţin aşa am priceput. Şi dacă chiar vreţi să ştiţi, de acum înainte, oriunde mă voi duce, voi încerca să găsesc ardeleni. Sunt aşa fainiii…. Vorba aia – că nu îmi amintesc cine a spus-o 😀 – haidiii, bre!

Oricum, a fost frumos. Bruxelle e minunat, iar de Brugge nu mai vorbesc. O să vă dau şi poze, dar, evident, după lansare. Dacă nu aţi înţeles de la Cella, ei bine, puteţi vedea aici coperta şi prezentarea. Cu un clik pe poză o să ajungeţi pe siteul editurii unde mai aflaţi una alta. Lansarea va fi joi, 20, ora şaptisprezece. Încă mă mai minunez că Voicunike ştia înaintea mea. Bine, îl bănuiesc pe Horia de „scăpare de informaţii” 😀 , dar să nu fiu rea.

Ei bine, poveşti Bruxelleze o să vă mai spun. Sunt multe, cum ar fi povestea domnului Antonio (?!). Desigur, neapărat trebuie să vă povestesc despre Ciupi, un personaj cu o mie de poveşti. Vom avea timp de toate, dar acum, neapărat, trebuie să mă pregătesc de lansare. Desigur, trebuie s-o fac din toate punctele de vedere 😉

Încă o dată îi mulţumesc Corinei pentru invitaţie, dar cel mai mult trebuie să-i mulţumesc pentru Crina. Dumnezeule, fata aia e fabuloasă. Să te trezeşti dimineaţa şi s-o vezi râzând, cât sunt eu de morocănoasă la orele matinale, nu am putut să nu zâmbesc. Dar despre Crina în alt episod, prea îi fac reclamă, zău.

Special pentru Cella:

img_6647

Reclame

Inainte de plecare

Cella mi-a amintit de surpriză. Ei bine, da, pentru voi nu va fi una, dar pentru cumnaţii mei zău că a fost. Nepoata mea e creaţă şi îşi urăşte părul. Face tot felul de nebunii pentru a-l avea cât mai drept. I-am cumpărat şi placă, dar aia nu e bună, arde părul. Aşa că muma-sa nu o lasă să se facă atât de des cât ar vrea ea. Normal. Nici eu nu aş lăsa-o. Dar, gândindu-mă că mergem împreună în concediu şi că nepoata mea e foarte cochetă – dracu’ ştie cum de-a ajuns să semene cu mine – ei bine, am decis să o duc la coafor. I-am făcut şuviţe, nu, nu vă speriaţi, nu sunt prea evidente, totuşi începe şcoala şi i-am îndreptat părul. Apoi, ca să nu zică copilul că l-am făcut frumos degeaba, am dus-o la Mall, unde eu am ras o cafea, iar ea a băut un Pepsi. De la Mall, s-a dus acasă cu Xreder. Că na, aşa a fost să fie. Eu m-am dus singurică… ăăă… nu chiar acasă 😛 Ei bine, cumnatul meu a avut o reacţie destul de drăguţă. Sunându-mă: „Pizda mă-tii şi a întregului tău neam”. 😆 Cumnată-mea mă întreaba: „A, mai ai curaj să îmi răspunzi?”. Hmm, dar, desigur, le-a plăcut ambilor. Mă rog, că dacă nu le plăcea lor, muream eu, ce să-ţi spun. Una peste alta, nepoţica mea a avut zi grea azi. Să stai trei ore pe un scaun nu e uşor. Păi nu?
 
Partea a doua sună aşa: Rex, v-am spus eu de el, căţelul din faţa blocului, mare şi agresiv. Sufletul meu. E bolnav. După una bună, vine una rea. L-am dus la doctor. Are probleme la plămâni. Mă prăpădesc de mila lui. Îmi vine să-l jelesc non-stop. I-am făcut perfuzie şi vreo cinci injecţii. E cca drogat. Vreau sfaturi. Poate ştiţi vreun tratament băbesc care să dea rezultate. Orice, orice ar fi de folos. Nu mai vreau să-l duc la bază. Vreau să se facă bine. Îl ador pe Rex, e un suflet şi cred că dacă el moare, mă duc şi eu.
 
Ei, bine, vine şi treiul. Da. Mâine ştiţi şi voi, bagaje, extraveral pisicii care a înnebunit şi plecat la bulgari. Cu sufletul îndoit: Rex, Piţi… ufff. Parcă nici nu îmi mai vine să plec. Am aşa un nod în stomac, mai ales când mă gândesc la Rex. Dar sper să fie bine. Vecina de la patru se îngrijeşte de el. Sper.
Aşadar, de plecat tot plec. Fără pisoi. Cu bagaj o groază, că eu aşa plec, cu toate alea după mine. De, ce să fac, sunt nebună, dar sunt un geniu. O să-i las lui Vania câteva materiale. Cu toate că mai are din Sărutul Morţii. Vania, eu zic să mergi cu Sărutul mai departe. Cât o mai fi, apoi, îi trimit eu de acolo. Nu cred că mai am timp mâine, dar să vedem, poate las mai multe materiale. Unul pentru fiecare zi. Cella şi Crina, chiar dacă Vania e cu parola, am nevoie de voi să fiţi acolo, pe blog, gata de sărit la beregată. Voi ştiţi cel mai bine să întreţineţi atmosfera. Oricum, o să mai auziţi şi de mine din când în când, sper că cel puţin o dată pe zi.
Cum cadouri văd că nu vreţi, ce să mai zic eu? A, desigur, să nu uităm. Chiar nu trebuie să o facem. A fost ziua Corei, aşa că să-i urăm cu toţii: La mulţi ani! Cerul vieţii să rămână mereu senin şi plin de speranţe! Tot ce îţi doreşti Cora!
Şi cu asta, mă îndrept spre pat. Mâine voi fi un zombie 😀
UPDATE:

Naşa eu 😛