Puţin timp, multe de făcut…

… dacă mai pun şi răceala la socoteală ies pe minus.

Aş spune multe lucruri pentru că azi sunt nervoasă pe politicieni, pe viaţă, pe cei din jurul meu (Piţi a fost cuminte), pe vreme şi, mai ales, pe timp.

Dar n-am timp să vă spun tot ce am pe suflet. Asta ar însemna să vă pierd şi vouă minute bune şi să scriu un mini-roman pe blog. Nu se face. Aşa că reiau în ordinea înfăptuirii şi vă spun lucruri constructive şi motivaţionale.

Mai întâi ţin să vă anunţ că „Aventuri din grădina cu pisici” cartea minunatei Candice Luana Dragotă se afla în librăriile din Piteşti. Am văzut-o eu. Aceasta fiind nota informativă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi, vineri, 6 mai, ora 13:00, Librăria Mea, ceainăria din Piteşti, va găzdui evenimentul numit „Comando Crime Scene”, eveniment în care „Sărutul Morţii” va fi vedeta. După cum puteţi observa, cei mai mari autori ai genului şi nu numai, vor fi în Piteşti să-şi prezinte operele: Lucia Verona şi „Afacerea Clonegate”; Monica Ramirez şi „Cum să scrii un best-seller”, George Arion cu „Fortăreaţa nebunilor” şi Bogdan Hrib cu „Ucideţi generalul”. Dar, fiecare dintre noi, avem mai multe cărţi de arătat. Vedeta incontestabilă este Andra Pavel care la numai şaptesprezece ani debutează cu un roman destul de complicat, adică „Sărutul Morţii”. Eu oricum sunt pe moarte deci nu contez.

 

 

 

 

 

 

 

 

Lunea aceasta, din tipar, va ieşi şi cartea care, de fapt, conţine două cărţi 😉 Atenţie mămici şi pitici: Bunny Detectiv şi Magie într-un pahar cu apă – adică eu şi Ivona Boitan – ies la lumina zilei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tot spre tipar a pornit şi cartea lui Claudiu Lucaci „Programarea binelui”. Ce să mai, e o lună plină, luna mai. Unde mai punem că pe 25-29 mai e şi Bookfest-ul… Da, e luna cărţilor, asta e clar.

 

 

 

 

 

 

Cu speranţa că voi măcar veţi citi şi că mie îmi va trece răceala, mă retrag la hibernare.

Fără maşină viaţa e pustiu

Tocmai ce mi-am limitat de una singură liberatea de mişcare. Nici nu pot scrie reportajul, pentru că gândul meu e tot la biata maşină, singură, părăsită, abandonată – fireşte, eu, maşina e bine. Aşa îmi trebuie dacă am vrut s-o fac mai frumoasă decât e şi am lăsat-o la polish. Acum mă uit lungggg pe fereastră şi simt că înnebunesc.

Sigur, nu pot zice că m-am plictisit. Am mai făcut o înregistrare pentru Radio România Cultural – mulţumesc Anca Ionescu – am mai citit două pagini dintr-o carte, am mai conceput în capul meu un nou capitol pentru Sărut, dar reportajul nu-l pot termina decât pe malul apei. Şi cum să mă car eu cu ditamai laptopul şi cu materialele aferente o sută de metri pe jos? Cum? Spuneţi voi. Nu sunt în stare fără maşină nici să respir. Nu-i aşa că e cumplit de cald? Nu-i aşa că nodul ăla din gât e din pricină de stat ca într-o colivie?

Oare aşa se simte şi Piţi? Sau el s-o fi obişnuit după nouă ani de existenţă între patru pereţi. Bine, exagerez, sufrageria mea are cinci pereţi sau a avut că acum am făcut tot patru.

Neaţa soare, îmi vreau maşina înapoiiiiiiii. Nu mă pot mişca, parcă aş fi handicapată. Vreau, vreau, vreau. Cât mama mă-sii durează un polish?

Vreau şi pe malul apei ca să mă pot concentra la ce am de făcut. Cum să scrii despre Veneţia dacă n-ai apa lângă tine? Nu-i aşa că practic e imposibil? Vă spun eu că e. Vreau o gondolă ceva care să mă ducă până la Zahana. Şi, la dracu’, tocmai acum a rămas şi Max fără permis. Deci nimeni pe lumea asta nu-mi poate oferi un mijloc de transport. Fireşte, nu pot chema taxiul să mă ducă până la Zahana, decât dacă n-am fost bătută în ultima vreme.

Şi ştiţi ce aş mai vrea? Dacă tot suntem la capitolul „vreau”. Vreau să vină mai repede întâlnirea bloggerilor că iar am strâns în geantă o tonă de biscuiţi pentru Foin şi deja o simt grea şi apăsătoare. Dar nu numai de asta vreau întâlnire, ci şi pentru că aş avea chef de oamenii ăia nesuferiţi. Ce e mai mişto pe lume decât să-l ai pe Canguru’ (pro putere) între mine şi Geoger (anti orice)? Normal, cireaşa de pe tort e Ema, dar nu vă spun de ce, trebuie să veniţi şi să vedeţi cu ochii voştri.

Concluzia: fără maşină viaţa-i tot mai pustiu.

Mă bat pisicile

Nu vorbesc despre vreo pisică reală, ci despre căutările din google. Dumnezeule mare, 48 căutări pisici, 34 „io”. În fiecare zi de vreo două săptămâni îmi iau bătaie la greu din pricina pisicilor. Sigur, Piţi e mulţumit. Acum se simte vedetă şi stă ca şarla nesimţită pe acvariu. Dar adevărul e că e puţin supărat, pentru că azi a făcut puf 😦

 

Ăla a fost prologul. Aşadar, azi am dat un interviu pentru „Adevărul de seară”. Mi s-a părut foarte profesionistă Patricia, adică ziarista. Se vede că îşi face meseria cu plăcere. În plus e foarte plăcută. Nu ai motive de stinghereală în preajma ei. Ceea ce e foarte bine. Şi am aflat că a fost colegă cu Raluca. Dar am pomenit de Raluca cu un scop. Şi anume acest scop. Da, vă duceţi şi vedeţi 😀

Nu îi mai mulţumesc public, gata, o fac vineri între… câţi ochi or fi 😉

A, da, să nu uitaţi mâine să luaţi „Adevărul de seară”, domni piteşteni. Ok? Altfel vă alerg.

 

Dacă vă interesează poveştile cu oase, mai ales când se presupune că oasele îi aparţin lui Iisus, vă rog poftiţi. Nu, nu e o poveste religioasă, ci una atropologică. Iar partea de antropologie e foarte mişto explicată.

Că tot sunt la cărţi – poate îmi aminteşte şi mie mâine cineva să vă spun despre politică – trebuie să vă spun că azi noapte am început „Somalia, mon amour”.

Nu, n-am vrut să o citesc. Eu îs sinceră, iar lui Bogdan i-am spus drept în ochii lui kaki: „Nu îmi plac thriller-ele geopolitice”. Sanchi, n-am citit nici unul, dar am presupus eu aşa. V-am spus să nu mai presupuneţi. Aşa că stăteam cu romanul în mână şi mă văitam la Xreder că Bogdan m-a obligat – m-a ameninţat – să citesc cartea. Văzându-mă Xreder atât de amărâtă zice: „O citesc eu, mă, şi ţi-o povestesc”. Imediat m-am debarasat de Somalia, jur. Dar când X a început să mârâie: „Wow, ce mişto” şi a ţinut-o aşa vreo zece minute, m-a convins. Oricum, rău a făcut Bogdan că a vrut să afle părerea mea. Cunoscându-l, aşa cum o cunosc şi pe Sofia – nu scriitoare, chiar dacă ştiu cine e, ci întruparea – n-am cum să mă abţin. Desigur, publicul larg va crede că totul e ficţiune. Dar eu ştiu, şi va fi foarteeeeeeeee amuzant. Cât mişto o să fac. A, am început de azi 😀 În rest, ca subiect, culmea e că nu m-au plictisit nici comunicatele de presă. Cu toate că eu am zis că peste alea voi sări. Dar n-am sărit. Până acum chiar mi-a plăcut. Desigur, detaliile reale le ţin pentru mine. Cu toate că Bogdan mă enervează, am ochii verzi, nu negri. Şi cică ştia. Puha… Şi pe baza acestei cărţi va trebui să am o discuţie serioasă cu el. Aşa, deci, da? Lasă, ştii tu despre ce e vorba. Spui tot sau te tai.

În plus, visul meu de o viaţă se va concretiza, în sfârşit. Voi scrie o carte în colaborare. Nu vă dau de acum detaliile, dar o să spun tot când va veni vremea. Şi nu veţi avea de aşteptat mai mult de trei sau patru luni. Bine, pot să vă spun că „Amurg” se întoarce, în variantă jumate britanică, jumate românească 😀 Sunt happy 😀

Şi da, sunt isterică. Nu ştiu de ce, dar sunt.

 

P.S: Totuşi, să-mi aduceţi aminte că mâine e zi de politică. Plzzzz!!! 😆

Acvaristică

My Precious Beta

Şi, evident, vedeta. Cred că a fost peşte în altă viaţă, pentru că de mâncat nu mănâncă aşa ceva nici picat cu ceară. În schimb mănâncă de la MCDonald’s, logic, doar acolo l-am găsit. Ce pretenţii pot avea?

 

 

 

 

 

Privitul pe pereţi

 

Acum că am terminat cu „Parfumul văduvei negre” privesc pereţii. Ştiu, ştiu, ar trebui să scriu la „Sărutul morţii”, dar mai întâi am de citit vreo două cărţi despre Guverne (alea adevărate) şi Opus Dei (documentaţie pe bune, nu ficţiune). Dar normal că eu citesc pastoralele lui Cervantes, că aşa am io chef. Şi care e problema? A? Până în martie va fi gata şi „sărutul”, oricum nu pot scrie carte după carte că se sinucide Bogdan. Nu că nu mi-ar conveni, că de când sunt „patroană” mă gândesc şi eu la câştiguri uşoare 😀 , dar îmi place prea mult doamna lui pentru a o lăsa singură.

Una peste alta „Filiera Grecească” cu copertă nouă şi frumoasă este la ofertă cu „Flacăra”. Vă spun sigur pentru că am văzut-o eu azi într-un chioşc. Şi dacă n-aş fi avut ediţia I, aş fi luat revista cu roman cu tot. Aşa că am cerut o revistă fără carte şi mi s-a dat, iar vânzătorul roşind mi-a zis că nu vrea bani pe ea, pentru că a „împrumutat” el cartea 😛 I-am mulţumit frumos şi i-am lăsat bacşiş. Măcar atât.

Pentru cei care nu ştiau, în curând, foarte curând chiar, Bogdan va avea un nou bestseller pe piaţă, adică „Somalia, mon amour”. Carte scrisă cu Sofia Matei. Care Sofia Matei este personajul feminin din carte, iar pe autoare nu o cheamă aşa, dar acolo planează un mare secret şi dacă ar afla SRI-ul ne-ar împuşca pe toţi, aşa că nu ştiţi nimic 😀 Hei, am vorbit serios. Sigur că SRI-ul nu are treabă, dar autoarea nu e Sofia 😉 V-am spus doar, e un mare secret pe care nu îl veţi afla decât după cincizeci de ani de la clasificare.

Dar lăsând asta trebuie să vă spun că Stelian Munteanu se întâlneşte şi cu Anastassia Marinescu, acum e cu doi „s” pentru că aşa a scris-o domnul autor Hrib. Iniţial avea un singur „s”, dar ce nu fac eu pentru autorul meu preferat? Acum nu ştiu sigur dacă primul „s” e dublat sau al doilea, dar ce mai contează, aflu eu 😛 acum nu o să stau într-o literă. Oricum aveţi copertă frumoasă cu jumătate de Sofia.

Din lumea cărţilor cam atât. Aş mai avea de spus, dar îmi e foarte lene ţinând cont că acum o oră am ajuns acasă şi de atunci tot casc. Se zice că nu mi s-a oxigenat creierul, dar nu cred să fi fost vreodată oxigenat.

A, da, am aflat că în nu ştiu ce revistă, în nu ştiu ce oraş – am fost foarte impresionată, de aia am ţinut minte – a apărut o super recenzie a Indiciilor. Dacă cineva a citit recenzia şi ştie revista, plzzzz, spuneţi-mi şi mie. Promit să nu mai uit 😛

Aici pun capăt, spunându-vă că Piţi doarme pe acvariu. Bietul animal trebuie dus la psihiatru. Bye!

Duşmanul

                 

         

              

             

Oh, iar bagaje?

Vă spun sincer că nu am nici cel mai mic chef să calc, să aranjez, să cumpăr şi să fac bagaje. Pur şi simplu am intrat într-o lume a cărţilor şi nu mă mai pot opri din citit. Nu, nu vă mai duc cu preşul, chiar nu mai scriu nimic pentru că nu am chef. Şi nici nu o să am o perioadă însemnată de timp. Şi nici nu vreau să am. Am ajuns la performaţa de-a citi o carte pe zi, uneori chiar două dacă lectura e sub două sute de pagini, şi vreau să rămân aşa o perioadă.

Mişto e că nu mai ţin minte chiar tot ce citesc. Adică mă trezesc că am citit o carte, dar îmi amintesc vag cum şi de ce. Bine, nu vorbesc de cele citite recent, ci de cele citite cu ceva timp în urmă.

Aşa că ieri am dat gata „Morţi cu toţii”. Nu am vrut să o citesc până nu apare şi volumul opt, dar nu m-am putut abţine. Acum îmi pare rău că am făcut-o, pentru că vreau mai mult şi nu mai am de unde. La naiba. După am început cu Sun Tzu, am râs o grămadă, dar n-am terminat-o. În vacanţă o să duc la bun sfârşit şi ultimele trei volume din Amber. E cazul să termin cu seria asta şi să vă povestesc despre ea. Probabil că şi Alexandru Macedon mă va însoţi, pentru că o să termin repede cu Amber, sunt destul de uşor de citit şi destul de scurte.

Dar trebuie să vă mărturisesc că Doru mi-a făcut poftă de titlul de aici, aşa că sunt în dilemă. Probabil că mâine, când voi face ultimele cumpărături, o să dosesc şi cartea asta undeva prin geantă. M-am delectat puţin şi cu „Domnul deputat…”, dar despre asta vă spun eu când vin din vacanţă.

Desigur, Club de carte va rămâne la mila lui Vania, dacă îi va fi milă şi va posta ceva. Dacă nu, asta este, va trebui să transfer recenziile Luciei de pe laptopul meu pe cel al lui Sorin. Alternative am după cum se vede.

Între bagaje şi cărţi am ajuns la o dilemă, cam ce aş vrea să scriu pe viitor. Adică ce gen şi de ce? Nu îmi dau seama, oare cât voi rămâne în dilema asta. Şi dacă vă vine să credeţi ieri îmi venise o idee pentru ceva SF, dar mi-am amintit că eu nu scriu SF, deci am lăsat-o moartă. Poate o să încerc pentru propria-mi distracţie într-o zi. Ideea rămâne în baza de date a „ideilor ce se vor aplica cândva”, poate după ce mor la câtă lene am pe mine 😀

Bine, acum mai am un motiv în plus de îngrijorare odată cu plecarea în vacanţă, şi anume peştii. Dacă tot îmi fac mereu probleme pentru Piţi trebuie să-mi fac şi pentru peşti, normal. Mai ales că doamna Katy – dădaca pisicii – are bunul obicei de-a strica sau ucide ceva în absenţa mea. Dar m-am obişnuit. Acum asta este, sper să nu îi omoare pe toţi.

Când mă întorc vreau să-mi cumpăr un canar şi doi hamsteri. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată cât de dulci sunt hamsterii. Au un botic absolut fenomenal 😀 M-am îndrăgostit de ei. Canarul nu ştiu de ce îl vreau, dar mi s-a pus pata pe el. Şi aşa voi deschide un zoo în apartament. Care e problema? Am zis eu că sunt sănătoasă?

Ah, şi să nu uit: CRINAAA, să nu zic de rău, pune mâna şi scrie că te verific din Turcia, să nu crezi că scapi. Apoi îţi dau sms-uri maliţioase 😀 Ne-am înţeles? Sunt sigură că va fi foarte afectată.

Şi cum totul e bine când se termină cu bine, iar eu încă n-am apucat să fac bagajele, totul e rău. Aţi înţeles fraza asta complicată? Bine, nici eu.

Plouă, Piţi urlă

 

Cum o fi să ţipi ca pisica la ploaie? Mă rog, eu n-am mai văzut pisici mieunind la ploaie, cred că al meu motan e mai special, mai trendy, vorba aia. Probabil el se crede cool. O fi, că n-am de unde să ştiu eu cum e atunci când eşti pisică. Dar vorba lui Vania: „Pisica-i tot un fel de om”. Aş putea scăpa uşor de Piţi raportându-mă la acest gen de crimă perfectă. Nu că i-ar păsa cuiva dacă l-aş strânge de gât. De trei zile încerc să port un dialog cu ăştia de la protectia animalelor, doar că eu vorbesc singură. Normal că nu-mi răspunde nimeni. De ce mi-ar răspunde? Zău aşa. Că dacă sunt de la protecţia animalelor asta nu înseamnă că le şi pasă. Vreau şi eu răspunsuri. Dar de unde. Totuşi e bine că vorbesc eu, altfel aş uita dracu’ şi ce sunete scot.

Au făcut un rahat ăştia cu poliţia animalelor şi dreptul animalului şi tot aşe. N-au făcut nimic. Au urlat atunci şi au tăcut pentru totdeauna. Frumos ne şade. Păi normal, avem lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi să ne omorâm între noi. E chiar mişto. Ne înjurăm, ne dăm pumni, că doar suntem români, să nu cumva să ne dezicem că ar fi păcat. Îmi e milă şi silă, în acelaşi timp, de ţara asta. Cred că aş pleca fără nici un regret, dacă nu aş fi atât de fraieră şi nu m-aş gândi la alţii înaintea mea. Cred că azi m-am trezit scârbită. Scârbită tare. Îmi e silă de oamenii ce omoară animale, îmi e silă de mizeria verbală şi de tot ceea ce mişcă. Poate că de aia mi-am şi depus actele pentru a-mi cumpăra pistol. Îmi bag picioarele, în ţara nu poţi trăi dacă nu te poţi apăra.

Şi totuşi, eu vorbesc singură? Protecţia animalelor nu are nici o treabă cu mine? Or vorbi ei altă limbă sau eu? Tot ce e posibil. Om ajunge la un rezultat după ce va fi prea târziu.