În capul meu…

Mai întâi vă anunţ că am trecut pe pastile. Gata, am fost vitează destul, iar răceala mă domină. Mno, era şi cazul să văd cum e să fii dominată. Acum ştiu.

Apoi vă spun că aseară am reuşit să scriu la poliţistă. Eram în delir, dar nu atunci ies lucrurile cel mai bine? Dumnezeu ştie, deliram. O să văd diseară dacă a ieşit sau nu ceva 😀

img_7932

Şi acum, revenim la subiect. Să citiţi până la capăt că am un P.S important.

Ziceam ceva de capul meu. Şi nu e la figurat, ci la propriu. Să vă spun. Când am venit de la Satu Mare, pisica din dotare, care, evident, a luat-o razna, a decis că e ok să doarmă în capul meu. Eram prea obosită să o simt, cu toate că, la un moment dat, am priceput că ceea ce îmi făcea masaj în căpăţână nu e de metal, ci îs chiar gheare.

Pentru cine nu ştie – iar voi n-aveţi de unde şti – când am dat comandă de mobilă, le-am zis oamenilor că vreau un pat mare. Aşa că ei au hotărât că o lăţime de 2,10 ne ajunge. Da, ne ajunge. Între perna mea şi a lui Xreder, mai există o pernă şi jumătate, destinată pisicii. Acum poate mă înţelegeţi de ce am fost aşa uimită că mica creatură doarme la propriu în capul meu.

În fine, după acea noapte, pisica din dotare s-a potolit, asta până într-o dimineaţă când iar m-am trezit cu pisica în capul meu. Apoi iar s-a potolit. Dar ce credeţi că mi s-a întâmplat dimineaţă? Ei, o să ziceţi că Piţi iar dormea în capul meu. De fapt, mă gândeam la anii copilărei. Mai ales la anii de liceu pe care i-am urât din tot sufletul. Mă sună Dumis, făcându-mă să-mi uit amintirile şi aşa nefericite. În cartierul meu, cel de lângă râu, bătea un vânt aprig. Aşa că până la maşină m-am trezit cu părul vâlvoi. Noroc că m-am uitat în oglindă exact când câinele a sărit pe geamul din dreapta holbându-se inteligent la mine. A, staţi o clipă, am deviat. Cum spuneam, dimineaţă Piţi tot în capul meu 😀

Domnilor posesori de pisici, poate reuşiţi să-mi explicaţi şi mie acest comportament pisicesc, ţinând cont de câteva detalii: Eu cu pisica mea niciodată n-am fost prea apropiaţi. Ne mângâiem uneori şi alteori când îi zic „peria” el sare în cadă fericit, iar eu mă amuz şi îi explic cât de uşor e de manipulat. Drept răzbunare martore stau semnele de pe mâini şi picioare. Piţi se mai suie pe Xreder şi doarme acolo ca pe perna proprie, dar pe mine niciodată. Când îi e frică, numai, se bagă în mine – oare am eu faţă de apărătoarea pisicilor? În rest ne întâlnim prin casă şi urlăm unul la altul. O relaţie cu năbădăi. Atunci ce l-a apucat să se agăţe de capul meu? Nu îmi spuneţi că încearcă să-mi salveze neuronul… Să ştiţi că asta este. De ce nu m-am gândit până acum?

După cum vedeţi, întrebările mele sunt existenţiale. Aş prefera să îmi răspundeţi promt şi la obiect, desigur, deviind inteligent.

 

P.S: – ăla important – Mânie sunt la WebEvent. Chestia asta se ţine undeva pe la Yaki, dar ăla nou, din centru. Cel mai corect e să găsiţi hotel Muntenia şi să vă rugaţi de un loc de parcare. Comunitarii poliţişti sunt acolo să vă ajute 😉 De la Muntenia, faceţi paşi pe propriile picioare şi vă holbaţi pe străzi în speranţa că veţi găsi hotelul cu pricina. – Eu tot nu îmi pot imagina unde e, dar sunt sigură că există. După ce faceţi toate astea şi ajungeţi la WebEvent, întrebaţi de Dumis, îl luaţi de gât pentru că a ales un loc fără parcare, dar nu îl omorâţi până nu ajung eu, nu de alta, dar aş vrea să-i dau chiar eu lovitura de graţie. 😀

Şi cum sunt convinsă că totul va ieşi bine, n-aveţi decât să veniţi. Şi nu, nu insistaţi, nu dau autografe decât pe bani.

Să nu uit. La ora 10, când va începe evenimentul, sătmărenii se vor întâlni la cafea. Eu mă întâlnesc cu Chinezu, măi, ofticaţi-vă!!! 😆

Reclame

Cu un pas spre Satu Mare

Nu, nu mă duc să văd dispensarul, poate doar aşa, de o ieşi în drumul meu. Cică l-au renovat, aşa o fi. Mă duc de aia şi de cealaltă.

macheta-lasare-satu-mare1                         invitatie-razboiul-reginelor1

Şi, în primul rând, mă duc să o văd pe Crina, Darius şi Chinezu (Darius, sper că ţi-ai dat seama că eşti înaintea Chinezului). Desigur, dacă şi alticineva îşi mai doreşte să mă vadă, îi stau la dispoziţie sau cel puţin încerc că aşa e frumos. Apoi mă duc s-o văd pe Cella, care mă tot ameninţă cu o cafea. În plus o să le povestesc orădenilor despre carte. Ştiţi voi, cartea aia a mea. Dar ca să nu vă plictisiţi până găsesc eu răgaz să scriu, treceţi pe la Killer să vă spună despre lansare. Şi pe la Vania să vă spună cum vede el Şarama şi Războiul.

img_79261

Sunt multe de făcut azi. În primul rând mi-am făcut unghiile în culoarea maşinii mele. Nu de alta, dar s-a stabilit că Honda rulz. După ce am spălat-o, aranjat-o, buchisit-o, nu mai mergem cu ea. Că se anunţă vremuri căcăcioase, aşa că luăm Jeep-ul. Maşina aia pe care n-am mai condus-o de ceva timp. Bine, nici acum nu o voi conduce, cu Xreder n-am nici o şansă decât să-l sedez – hmm, ce idee genială.

Nu ştiu nici eu ce trebuie să mai fac. Bagajul, da. Pentru doi, cum altfel. Pisica e pe mâini bune. Oricum, cel mai mult, când plec de acasă, îmi lipseşte maşina. Lao Ţ (aka Piţi) ştiu că îşi ţine dădaca trează, aşa că nu îmi fac griji. Nu se plictiseşte el. Dar maşina mea?! O să plângă după mine? Sigur că o să plângă. Cine o mai iubeşte ca mine?

Tot azi am aflat că Simona e vionovată pentru Chinez 😛 O să fiu cu ochii pe el.

Bine, dacă vreţi să mă scoateţi la o cafea, să îmi vorbiţi despre vreme sau pur şi simplu să-mi faceţi o poză, vorbiţi cu roşcata, ea e PR-ul meu, aşa că nu îi ies din vorbă. Cine nu îşi face programare din timp… ştiţi voi.

Nu ştiu ce să vă mai spun. Nu mai am ce pentru moment. Aş mai avea, de fapt, dar nu cred că interesează pe nimeni. Până nici pe mine nu mă mai interesează. Ziua s-a scurs repede. Eu sunt cam obosită. Cred că o să dorm câteva ore şi cu graţie voi rata examenul de mâine. O să plecăm mai devreme decât ne-am propus. Sunt nerăbdătoare s-o văd pe Crina. Cui îi pasă de un examen când roşcata rulz? 😀 Şi cu asta vă las. Nu de tot, nu vă bucuraţi, voi transmite în direct 😀

Dumis, nu uita de „Jurnalul de Argeş”, să-mi dai mail 😉

Hai, Ardealul!!!

Cum se face un brad:

Pasul 1:

Începem cu o pauză, la câtă muncă o să fie….

12

Pasul 2:

Alegem globurile.

2

Pasul 3:

Încercăm instalaţiile.

 

3

Pasul 4:

Facem o vrajă şi gata, a ieşit şi pomul.

 

4

Pasul 5:

Cercetăm, poate că vraja n-a ieşit bine.

5

Pasul 6:

Să zicem, oricum am obosit.

6

Pasul 7:

Înapoi la somn, că bradul mai aşteaptă.

ultima1

Să fim aproape de ea

“Decizia definitiva si irevocabila impotriva ziaristei Feri Predescu, intr-un proces civil de calomnie intentat de primarul Constantei, Radu Mazare, este o victorie a coruptiei si crimei organizate asupra libertatii de exprimare.

Feri Predescu a relatat, intr-o emisiune TV la care era invitat si Radu Mazare, despre relatiile primarului Constantei cu lumea interlopa. Informatiile erau publice, ele erau rezultatul unei anchete realizate de o echipa de 12 jurnalisti de investigatie care au redactat o monografie a crimei organizate care sufoca orasul si judetul Constanta.

Informatiile la care s-a referit Feri Predescu fusesera deja publicate nu numai in aceasta monografie, ci si intr-un cotidian central. Ele detaliau relatia dintre afaceri, lumea interlopa, politicieni si administratia locala. Nici monografia, nici cotidianul nu erau editate in Constanta. Nici unul, nici celalalt nu au pierdut in justitie niciun proces deschis de Radu Mazare. A pierdut, insa, Feri Predescu: ea a vorbit, la telefon, din Constanta. A castigat la judecatorie, a pierdut la tribunal”.

Apel preluat de la Simona şi Crina

Semnează şi tu!

P.S: Piţi îi mulţumeşte moşului 😀

pisoi

Post in 10 pasi

23826

 PASUL 1.

Ce o fi aşa greu să scrii ultimile cinci pagini? Mă întreb de două zile. Da, stau în faţa calculatorului. Am word-ul deschis, acolo unde trebuie el să fie deschis, şi totuşi stau şi mă uit ca tâmpita. Mai fac un joc de whist, mai scriu trei cuvinte, mai dau drumul la tv, mai scriu trei cuvinte. Printre aflu că de săptămâna viitoare trebuie să asist la nişte ore, la un liceu. De parcă eu de asta aş avea timp, şi totuşi nu am de ales, aşa că o să mă duc, ce să fac? N-am de ales şi când n-am, n-am.

Uneori mă uit capie la Dinastiile mele. Ştiţi voi, cărţile în sine, nu blogul – pe care, apropo, momentan nu ştiu ce să scriu. Îmi zic, timid, că mai am de scris doar cinci cărţi din serie. Doar cinci, vă daţi seama? Când eu mă chinui la o cărticică de vreo două luni. Doamne. Nu îmi dau seama dacă sunt în criză sau doar în lene. Oricum, contează prea puţin. Sigur alea cinci pagini se vor termina până la urmă. Altfel de ce mă mai numesc scriitor? Trebuie să mă forţez puţin, eu pe mine. Aşa e normal, să mă chinui. Să storc tot din creierul meu. Abia aştept să încep dark fantasy-ul. Am o mie de idei şi sunt încântată de-a dreptul.

PASUL2.

Mă uit şi eu pe bloguri, ca oamenii. Şi îmi dau seama că tot eu sunt de vină pentru că lumea se clatină. Cel puţin Darius a înţeles asta ( desigur, voiam să-i dau link, să nu mai plângă 😀 ) Aşa că am luat o hotărâre, să îi las pe toţi bloggeri să dea vina pe mine. Nu aveţi trafic, sunteţi frustraţi, aveţi o durere în dos. Ok, eu îs de vină. Vreau să fiu de vină, îmi place să viu vinovată. Ba chiar mă simt bine. Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru că puteţi da vina pe cineva. Probabil că eu o să dau vina pe Piţi, mi se pare logic aşa.

PASUL3.

Nu, Corina, nu mi-au trecut nervii după alegerile de duminică. Sunt încă în stare de nestare. Îmi dau seama că Băse a manipulat şi legea asta în aşa fel încât să poate juca el cum doreşte, iar doamna Udrea tot analfabetă rămâne 😀 Am un regret profund. Nu ştiu, o stare tâmpită după votul ăsta. Oh, ştiu, de aia nu sunt în stare să scriu ultimile cinci pagini, pot da vina pe politică? 😛

PASUL4.

Azi m-am gândit să fac nişte vrăji. De aia nu le merge unora bine, pentru că umblu cu moşmoande. Bebe mi-a adus o carte de vrăji, pe lângă cea de Tarot. Aşa am aflat că pot face vrăji combinate cu tarotul. Aşa-mi place să mă cac în fericirea unora încât am început să jubilez doar la gândul că voi face o vrajă mică. Aşadar, dacă simţiţi că aveţi limbrici, stări proaste, indispoziţii, trebuie să ştiţi că eu sunt de vină. Desigur, fac vrăji. Ceea ce se combină cu o stare acută de schizofrenie. Dar eu sunt fericită. Zău că sunt. Mă cam doare capul la ora asta, dar va trece el, altfel sunt pregătită să mă pocnesc, aşa cum e normal să o fac.

PASUL5.

Mă întreb: Cella, unde ai dispărut? Eşti bine?

PASUL6.

Pentru întrebări suplimentare vă rog contactaţi serviciul clienţi. Eu nu sunt birou de informaţii. Ok? Dacă am deranjat pe cineva mă bucur, dacă nu, mă bucur oricum.

PASUL7.

Gabi, hai să facem o coaliţie ceva. Nu ştiu, orice fel de coaliţie. Simt nevoia de-a revoluţiona blogosfera. Să îi dăm foc? 😀

PASUL8.

Pentru înjurături suplimentare, vă rog să verificaţi spamul. Trebuie să anunţ că am semimoderare, datorită Crinei care mi-a salvat blogul în timp ce eu înjuram netul. Aşa că dacă nu vă regăsiţi comentariul, mă scuzaţi. O să vi-l regăsiţi imediat ce dau drumul calculatorului. Din păcate cred că cei care nu au mai comentat de mult, vor intra la moderare. Aşa că nu vă speriaţi, e exclusiv pentru frustraţi.

PASUL9.

Mă simt bine în pielea mea. În pantofii mei cu tocuri cui, în hainele mele, foarte lungi sau foarte scurte. În lumea mea, foarte îngustă. Şi, cel mai bine, mă simt departe de falşii prieteni. Lucru pentru care cred că trebuie să mulţumesc, dar încă nu sunt hotărâtă cui 😀 Mă ajută cineva? Presupun că nu.

PASUL10.

Dacă aţi ajuns până aici, serios, înseamnă că nu aveţi treabă acasă şi aţi stat să citiţi toate prostiile înşirate de mine. Citiţi ceva, lăsaţi netul, nu aţi auzit că prosteşte? 😆

Desigur, era o glumă.

Povestiri din criptă

Da, e pasiunea mea, munca mea, visul meu, realizarea mea, ei bine, e tot ce mă reprezintă. Cum ce? Scrisul? Probabil că de nu aş mai putea scrie, dintr-un motiv sau altul, fără să stau pe gânduri, m-aş sinucide. Da, da, vorbesc serios. Şi nu, nu dă rezultat tratamentul psihaitric, dar mă simt bine 😀 Ei bine, cu tratament sau fără, dacă nu aş mai putea să fac ceea ce reprezintă singura mea ambiţie, plăcere şi voinţă, aş face-o fără regrete. Singurul regret, poate, ar fi acela că nu am scris tot ceea ce mi-a trecut prin cap. Dar, până la urmă, cred că şi de o fi să mor de bătrâneţe, tot voi avea regretul ăsta.
Acum că îmi cunoaşteţi în totalitate secretul sufletului, ceea ce o să vă spun o să vă sperie. Aşadar, am o pisică, să-i zicem Piţi. Xreder îi mai zice şi Lao Ţ, dar asta e o altă poveste. O poveste cu mai multe tăişuri, că iar ne certăm pe testul de maternitate. Încă nu am stabilit dacă băiatul e al meu sau e dintr-o căsătorie anterioară. Poate vom face testul până la urmă, poate nu. Oricum, animalul mă recunoaşte de mamă, când are chef, normal.
Pisica mea, da, nu e normală. Cum adică nu e normală? Păi vă zic eu cum. Nu se freacă de picioarele nimănui, aşa cum zicea Trexel. Nu. Mai bine se sinucide în direct la OTV decât să se dea bine pe lângă noi. E drept, atunci când ne iubeşte, ne dă câte un cap în gură. Lucru interpretabil. Eu, totuşi, cred că şi-a adus aminte că nu ne-a pedepsit cu vreun prilej anume. X susţine că e drăgăstos. O fi, DAR ÎMI SCOATE DINŢII ÎN FELUL ĂSTA. Ei, asta nu ar fi nimic. Dar cum e să vă treziţi dimineaţa cu părul sculat şi perfect lins într-o poziţie anume? Cum să fie? Treci şi îţi speli capul că nu ai de ales. Nici mâncare nu cere. Asta nu ştiu cum vine. Ale lui tata cer tot timpul. Ăsta nu. Dacă îi dai, bine, dacă nu nu-i o problemă. Dar şi când îi dai, dacă nu îi convine, măgarul îngroapă farfuria. Ştiţi voi, ca şi cum şi-ar îngropa nevoile. Se uită la tine şi parcă zice: „Ăsta e cel mai scump produs după piaţă”. Oh, da, îţi vine să-i dai una exact acolo unde-l doare pe un bărbat mai cu foc. Parcă are un contor de preţuri. Nu e cel mai scump produs, nici vorbă să pună gura.
Are şi avantajele lui. Cu toate că are şapte ani, încă se mai joacă. Uneori, încă mă mai zgârie. Sau, ca să fie un domn, îţi dă o lăboaie, fără să scoată ghearele, de te cruceşte. Pliciuie exact ca palma unui om şi mai şi ustură. Cum aseară mâinile mele au fost un prilej de răzbunare dintr-un motiv oarecare, dar, sunt convinsă, bine argumentat în mintea lui, acum sunt numai dungi.
Bine, peste astea trec uşor. „E al meu”, îmi zic în gând. „ Retardat şi violent, dar e al meu”.
După ceartă, mâncare şi joacă, mă apuc de scris. Time out, gata, trebuie să scriu. Că volumul ăla nu se termină singur, iar Cella mă va da dispărută din lumea condeiului. Aşa că îmi întind cele trei caiete. Unul cu hărţi, da, multe hărţi. S-au dezvolatat şi ele în acelaşi timp cu povestea. Caietul cu numele personajelor şi descrierea lor, rasele şi descrierea lor plus chestiile pe care mi le notez pe margine pentru a nu le uita. Normal, asta nu înseamnă că nu le mai uit. Ba din contră, tot aia îmi e 😛 Hey, glumesc! Şi caietul cu metafore, comparaţii, tehnici de scriere şi alte chestii utile minţii mele. A, da, să nu uit de cele două dicţionare. Unul foarteee mare, ediţie veche, dar nu suficient de veche. Şi unul de sinonime, şi ăla mare, dar uneori e prea mic. Şi, desigur, carioca. Nu contează culoare, cariocă să fie.
Bun, rămăsesm la scris. Îmi întind eu toate cele de trebuinţă. Recitesc puţin din urmă. Pun carioca între dinţi, îmi pocnesc degetele de câteva ori şi îi dau bătaie. Mă afund cu totul când scriu, e greu să mai aud, văd, ceva în jurul meu. Televizorul turuie ca prostul. Oricum, cine-l bagă în seamă? Clar, nu eu. Aşa că, la un moment dat, dintr-o zăpăceală uit cum o cheamă pe Fraã. Dumnezeule mare şi Maică Precistă, cât de dobitoc poţi fi să uiţi cum se numeşte personajul principal. Cel pe care-l plimbi de vreo trei sute de pagini, contorizând nu ştiu câte sute de mii de cuvinte. Ei, uite că poţi fi. Aşa că încep să caut caietul cu pricina. La dracu’, sunt perfect convinsă că l-am pus lângă mine. Altfel carioca nu ar fi avut ce căuta între dinţii mei. DA, SUNT SIGURĂ! Piţi se întinde tacticos. E mort de somn, nici din coadă nu mai poate da. Mă uit peste el. Caietul cu hărţi şi cel cu metafore şi alte chestii. Mă rog, în partea cealaltă, dicţionare.
Mă uit din nou la Piţi, având o senzaţie de afecţiune profundă. Afecţiune… AFECŢIUNEEE?
– Animal cretin, nu vezi că stai pe caietul meu?
 „Şi care-i treaba?”, pare să-mi răspundă el.
Ok, mă lupt cu pisica. Nimic. Nu vrea şi pace, ba chiar scoate şi ghearele: „Dacă te atingi te părui”. Minunat, ce pot spune, minunat. Şi acum, să ajungem la prima parte a scrierii. Mă gândesc: „Ăsta e unul dintre acele momente în care nu pot scrie. Ce fac? Mă sinucid sau omor pisica?”. Desigur, vocea din capul meu nu se grăbeşte să de vreun răspuns. Aşa că mă plimb cu „şoaricele” pe document.
Îi zic lui X:
– Chemă-l pe Piţi la tine?
– Nuuu, că îmi încurcă cablurile.
– Dar pe mine nu mă lasă să scriu.
– Ţi-am zis că lumea reală nu e în cărţi, maturizează-te şi lasă pisica în pace.
Scot limba ostentativ. Desigur, nu era lângă mine, aşa că mă şi strâmb. Ieh, sunt răzbunată. Cursorul se mişca uşor în sus. Apare, ca prin minune: „Fraã”.
– O yesss!!! strig eu.
– Ce? intervine X dintre cablurile lui.
– Nu mai trebuie să mă sinucid şi nici să omor pisica. Ba mai mult, o s-o las în pace. M-am maturizat.
Se lasă liniştea. Eu scriu, Piţi doarme pe caietul meu şi X trage la cabluri.
– La dracu’, se aude din cealaltă cameră, nu puteai să omori pisica apoi să continui cu sinuciderea?
– Dap, zic eu mai mult inconştient, doar că nu avea vreo logică. Dacă factorul care îmi perturbă scrisul nu mai există, la ce aş fi purces la sinucidere? Vezi?
– Shit.
Piţi pleacă la X. Eu mă uit după el şi îi zic:
– Treaba ta, dar dacă te omoară eu nu îţi sar în apărare.
Motanul se uită la mine nepăsător. Mă rog, glume sadice în famila Stoica-Mujea, că doar suntem oameni normali, cu preocupări normale şi discutăm mereu despre cum vom muri natural cu cuţitul înfipt în ceafă sau mai ştiu eu cum…
Şi ca să vă fie bine intrat în cap, azi X a scăpat. Dap, l-am speriat atât de rău, că am fost convinsă că inima îi va ceda. Nu-i nimic, mai încerc şi mâine.
P.S: Întâi am încercat cu Piţi, dar ăla nici măcar nu a tresărit. Ghinion 😀