Să fiu eu oare George Martin?

No, povestea cu postul de mai jos e următoarea (adică cel de aici, că poate nu înţeleg toţi care e postul de mai jos):

Cu ceva ani în urmă s-a întâmplat, cum se întâmplă, să cunosc un personaj. Personajul respectiv a criticat dur un autor atât personal cât şi textual. Aşa că eu, nu ştiu de ce, m-am repezit în personaj. Pentru că nu mi s-a părut corectă atitudinea lui. Ei bine, ne-am certat ca dracii ajungând la chestii urâte. Apoi eu l-am uitat, dar el a continuat să-mi dea mailuri. L-am băgat la spam şi mi-am văzut de drum. Nu am mai auzit de el de vreo doi ani când acum o săptămână îmi scrie, spunându-mi, cu aproximaţie, că ar vrea totuşi să avem un dialog civilizat şi că el are o propunere pentru mine.

Am zis că fie, cu toate că scepticismul meu a rămas. Unii pot urî cu patimă, iar acest domn chiar nu vrea să se dezică. Aşa că intru într-un dialog cu el pe mess. Unul destul de blând (dialogul). La un moment dat îmi spune că a auzit de cărţile mele şi ar vrea să citească şi el măcar un fragment din ce am scris. Io sceptică, cum vă zisăi. I-am spus că mă mai gândesc, dar înainte de toate aş vrea să ştiu care e autorul lui preferat în materie de fantasy. Îmi înşiră câteva nume apoi spune că supremul absolut e Martin. Zic bine, şi mie îmi place Martin, dar chiar supremul absolut nu e. Dar în fine. Zău aşa. Fiecare cu gustul lui. El insistă. Şi eu zic bine, dar îi cer două zile pentru a mă hotărî ce parte să-i trimit din una din cărţile mele.

 

Aici facem o paranteză: acum fix patru ani, eu şi un amic scriitor ne tot duceam la edituri cu manuscrise. Eu am renunţat după un timp, plictisindu-mă de moacele oamenilor, el nu. I s-a pus pata pe o anume editură şi le-a trimis ălora vreo douăzeci de manuscrise 😀 La un moment dat, disperat omul de faza asta pune mâna pe o carte care ieşise la respectiva editură cu vreo două săptămâni înainte, modifică numele personajelor şi sexele lor şi le-o trimite. Ăia îi spun că n-au citit în viaţa lor ceva mai prost 😆 O, da, am fost acolo când amicul meu le-a dăruit cartea scoasă cu sigla lor, carte, desigur, copiată de el. O, da, au făcut nişte feţe total nefericite, dar până la urmă s-au amuzat. Dar nu, nu l-au publicat.

 

Acum cred că vă daţi seama cum mi-a venit ideea. Ei bine, două zile am copiat zece pagini din Urzeala Tronurilor Vol I, schimbând numele personajelor (nu le-am gândit deloc, mi s-a rupt) şi sexul lor, în rest neschimbând nici o virguliţă (oh, şi scutiţi-mă cu „niciun”, nu-l voi scrie aşa în veci, ok?). Şi îi trimit domnului respectiv. Ieri la ora cinci am primit răspunsul: E cea mai proastă scriere ce mi-a trecut prin mână, îmi spune. Şi îmi mai spune şi că va scrie despre mine într-un anumit ziar de cultură şi mă va desfiinţa. I-am spus omului să se calmeze, dându-i numărul paginilor respective, titlul şi autorul. A intrat instant pe mess făcându-mă cu ou şi cu oţet. Stai, frate, Martin nu era the best? Ce s-a întâmplat? Stilul lui e naşpa? Oh, Good! Trist. Aşa că vă închipuiţi ce aş fi păţit dacă chiar i-aş fi trimis un text scris de mine. Atunci nu mai aveam de ales. Dar tot ce am făcut a fost să-i testez bunele intenţii. Nu, n-au existat.

Şi tot aşa mi-a venit şi ideea postului de mai jos. Am zis să încerc. Din greşeală am şters cele zece pagini, aşa că nu era cazul să o iau de la capăt. Dar am zis că pot face două pasaje mai scurte, da, tot din George Martin, Urzeala, Vol II (de data asta), pagina 96 ultimul paragraf, adică ăla cu „sunetul tobelor şi al cornurilor”, respectiv pagina 211 paragraful doi. Vă rog să citiţi şi veţi vedea că e totul copiat cuvânt cu literă 😉 Cu mici modificări, am modificat prunele cu merele, numele personajelor, numele caselor cu rasele şi am făcut o cacofonie voită, crezând eu că doar de aia se va lua cititorul şi sexele în al doilea pasaj.

Dar pe voi nu vă condam pentru că fragmentele au fost prea scurte, pe de o parte, poate nu prea relevante, pe de altă parte şi să zic că le-oi fi nimerit eu pe cele mai nasoale. A, da, şi în locul lupilor antici am pus pisica şi Pantera. Serios, ar fi fost prea evident pentru un cititor Martinian.

De aia am şi băgat moderare. Ba de teamă ca personajul de care v-am povestit să nu dea totul în vileag, ba de teamă că alţi cititori de Martin se vor prinde. Nu a fost cazul. Nici, nici.

Ei bine, văd că aveţi să-i reproşaţi câte ceva lui Martin 😀 Dacă îi ştiţi adresa de mail ar fi bine să-i spuneţi sau să vă răfuiţi cu traducătorul. Cele două pasaje de mai jos îi aparţin. Şi puteţi verifica foarte uşor.

Bun, deci am demonstrat că şi cei mai buni pot fi criticaţi. Atunci, noi ăştia mai proşti, ce să mai facem?

Un singur lucru m-a bucurat totuşi, nimeni nu a ridicat tonul.

No, cei care s-au supărat din pricina farsei să fie sănătoşi, ceilalţi… 😆 Fiecare învaţă ce vrea de aici, dacă vrea. Dacă nu, nu. (Şi scutiţi-mă şi de faza: „mi s-a părut mie că e prea bine scrisă”, ar fi trebuit să o spuneţi cât v-am rugat). 😉