Câteva vorbe şi o leapşă culturală…

Pe Club aveţi o mică prezentare a lui „Dorian Gray”, da „Portretul lui Dorian Gray”, carte scrisă de Wilde.

Dacă mă mai întreabă cineva de ce recitesc, again, „Infernul” lui Dante răspunsul îl are public: pentru că vreau să ştiu exact unde ajung, fără ocolişuri. Ar fi bine să îl citiţi şi voi, s-ar putea să vă intereseze. Despre operele lui Platon n-am să vă povestesc acum. Mă gândesc că e destul de greu să le recenzez, dar găsesc eu o soluţie. Oricum, şi astea ar trebui citite, încă sunt actuale. Vă garantez. Iar puţină gândire filozofică nu strică. Cel puţin n-au cum să vă bage mai rău în depresie. Aaa, scuze, eu eram aia cu depresia. Voi, ca să ajungeţi depresivi, vă rog citiţi „Infernul” sau recitiţi-l.

 

Şi acum leapşa.

E a doua leapşă pe care mi-o dă Daniela. Prima oară m-am fofilat. Acum nu mai pot, dar îmi şi place aşa că nici nu mai vreau să o fac. Să începem:

 

1 Citatul tău preferat dintr-o poezie a lui Eminescu:

Ei, hai, că am tot zis care e poezia mea preferată, doar că o prefer cu totul, nu la citat. Dar o să încerc cu două strofe, fie: „Amorul unei marmure”

 

Căci te iubesc copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urmă-ţi zboară c-o tainică mâine,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

2 Poeţii preferaţi de naţionalitate română:

 

Minulescu

Coşbuc

Eminescu

 

3 Poeţii preferaţi de naţionalitate străină:

 

Poe

Baudelaire

(Or mai fi dar nu mi-i amintesc acum)

 

4 Poeţi contemporani:

Răzvan Dolea

George Arion

Adrian Suciu

Şi mulţi alţii…

 

5 Scriitori preferaţi

Wilde

Poe

Cervantes

Dante

Şi mulţiiiiiiiiiiii……

 

6 Scriitori contemporani

Oh, cât de mulţi sunt:

Lucia Verona

George Arion

Bogdan Hrib (Somalia a fost chiar bestială)

Ivona Boitan

Ioan Sorin Usca

Constantin Stanoiu…

Şi mai sunt…

 

7 Ultima piesă de teatru văzută

„Lady Capuletti”

 

8 Ultimul spectacol de opereta vazut

„Voievodul ţiganilor”

 

9 Cărţi preferate

La asta chiar nu pot să răspund pentru că depinde mult de starea de spirit. Dar „Infernul” rămâne printre primele. Nu întreaga „Divina comedie”, ca să ne înţelegem.

 

10 Cu ce scriitori, dacă ar trăi azi, ţi-ai dori să fii prieten

Cu Dante şi Wilde.

 

11 Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce

Ei na, sunt prea arogantă ca să-mi doresc aşa ceva.

 

Şi cam atât. M-am gândit bine şi dau leapşa mai departe în lumea spiritualităţii şi cea a poeziei: Vania, na, să te saturi 😀 ; Cella, te rog, sunt sigură că e pe gustul tău.

Reclame

Ziua cu numărul trei…

A noului an, adică 2009. Mna. Am început ca de obicei, cu nimic anume. Anul ăsta am început prin a termina „Luna Nouă”. Doar v-am spus că intuiesc că e uşor de citit, şi apoi trebuia să-i dau bătaie că nepoata mea mă presa. I-am dat, am terminat, nu ştiu exact ce să spun despre carte. Mă mai gândesc. Apoi am citit „Cartea fără nume” a lui Anonymous, aşa scrie, aşa vă spun. Carte apărută la editura Leda. E o combinaţie între un western, horror, fantasy şi thriller. Multă, multă violenţă, limbaj vulgar, oameni care beau urină 😀 – ok, ei aflau doar după ce beau. O amuletă ce ar fi putut aduce întunericul pe pământ pentru totdeauna. Nişte călugri super tari şi aş putea să o ţin aşa până dimineaţă.

Datorită crimelor explicate în morbidul detaliilor şi al limbajului licenţios nu aş recomanda-o celor sub 18 ani, dar asta e treaba părinţilor lor până la urmă, că nu educ eu copiii altora.

Normal, am scris vreo 60 pagini A5 la noua carte, aia cu Lumea Pierdută. Mă rog, până acum, că nu cred că se va numi aşa. Oricum, acţiunea se petrece pe două planuri: Unul în Londra, altul în Oraş sau Atlantida. Am renunţat la Platon până la urmă, în a mă îndruma pe drumul atlanţilor şi l-am preferat pe Theopomus din Chios, mi s-a părut mai interesant. Plus că teoria lui privind: „Aztlan al celor Şapte Grote”, mi-a adus aminte că odinioară voiam să scriu ceva numit „Rege peste şapte ape”, care, credeţi ori ba, chiar avea o legătură subtilă cu ceea ce spune omul din Chios 😉 Cel puţin, acum, Theopomus mi-a spus pe ce drum s-o apuc şi cu cartea aia. Am citit şi celelalte teorii despre Atlantida, dar, până la urmă am rămas la asta combinată cu imaginaţie. Ok, recunosc, am folosit descrierea lui Platon, sper să nu mă dea în judecată pentru asta.

Cum n-am chef să mai citesc nimic fantasy acum, mi-am cumpărat o poliţistă, al cărei nume nu îl reţin, pentru că oricum n-am chef de ea chiar acum şi un Kant cu „ Critica facultăţilor de judecare”. Am mai citit odinioară fragmente din cartea asta, dar acum am chef de ea întreagă. Şi nu, nu cred că am poftă de net zilele astea. Poate şi pentru că mă gândesc că luni trebuie să-mi iau rolul de profesor în serios, şi am aşa un chef că-mi vine să plâng.

Mă rog, până luni mai e duminică, nu se ştie niciodată ce se va întâmpla. Poate că mă va lovi cheful. Vom vedea.

Despre sfârşitul anului nu am ce să vă spun. S-a dus, acum suntem într-un an nou, aşa că nu mai contează ce s-a întâmplat între.

Vă doresc încă o dată un an nou plin de împliniri şi criză uşoară! Ce va mai fi, vom vedea.

Pe când ţara arde…

vampire_001_fantasy_horror_art_wall

Aş vrea eu să spun că baba se piaptănă, dar nu, baba scrie. Asta era completarea demnă. Pe când guvernele se fac prin restaurante, ăia vor, ăia nu vor, dat toţi îşi doresc să apuce, eu, ca un om cu minte, scriu şi scriu.

Aş vrea să spun „Atenţiune naţiune!”, dar nu e cazul. Să începem aşadar.

Ei bine, după ce „Miercuri o să mori!” s-a finalizat, a intrat în acţiune „Oraşul pierdut” sau „Lumea pierdută” sau ceva pe acolo.

Povestea s-a născut aşa: plecând de la teoria lui Platon despre Atlantida şi mergând până pe urmele contemoparanilor, normal, autorul, a ales ce i-a convenit. Adică, un oraş cetate împrejmuit de munţi şi izolat de restul lumii ce ascunde ceva ce omenirea nu poate înţelege. (Ce? De aia există cititori, să afle ce 😀 ) O Bibliotecă, construită sub Londra, cu un Bibliotecar ce trăieşte de mai bine de două sute de ani şi un ajutor de doar douăzeci şi patru de ani, care nu prea pricepe ce se întâmplă.

Totul porneşte de la un recuperator de manuscrise unice: Zed, care îşi găseşte sfârşitul odată cu furtul unueia dintre cele mai importante dovezi ale istoriei. Dacă Biblioteca adăpostea toate cărţile ce se presupune că au fost scrise, toate adevărurile lumii, ei bine, cu siguranţă că nu deţinea nimic despre Atlantida, în afara teoriei că a fost scufundată odată cu potopul. Şi dacă acest manuscris ajunge în mâinile lor? Atunci ce se va hotărî? Şi dacă ceea ce are de ascuns Oraşul ( căci numele i se pierduse de-a lungul secolelor), nu este pentru a fi dezvăluit oamenilor? Atunci ce se va întâmpla?

Oraşul e o lume, Londra e o altă lume. Pentru că nu avem de-aface cu Londra oamenilor, ci cu cea a ciudăţeniilor. Şi dacă sediul FBI din Londra deţine un exemplar unic: o femeie-corb? Atunci, în ce direcţie se va porni şi unde se va ajunge? Până nici autorul nu ştie, abia are douăzeci şi patru de pagini A4, doar nu aveaţi impresia că autorul le ştie pe toate.

Oricum, cert este că voi avea parte de multă documentaţie. Mulţumesc, Bebe pentru „Istoria secretă a lumii”, e de mare ajutor. Voi avea parte de multe mituri, pe care, mai întâi trebuie să le aflu şi, de ce nu, de multe surprize.

Ce este? E un dark fantasy, dar asta nu se datorează personajelor, ci lucrurilor oribile care se întâmplă, pe de o parte în Londra, iar, pe de alta în Oraş.

E pentru prima oară când o carte a mea e învăluită de personaje masculine. Va fi în două sau trei planuri, oricum, unul e la persoana întâi şi îi aparţine lui Vrack, ajutorul Bibliotecarului. Vom vedea dacă agenta FBI Daleea va avea parte de un plan al ei sau o voi combina cumva cu toate celelalte. Dar, nu se ştie, pot fi şi patru planuri, căci, în secret, vulturanii plănuiesc luarea Londrei în stăpânire.

Desigur, vom vedea ce se va întâmpla, şi cum va reuşi „Corbul” şi „Omul” să salveze sau nu, ceea ce e pe cale să se întâmple. Dezastru sau istorie?

Să nu mai spunem că fiecare guvern în parte e interesat de Bibliotecă şi descoperirile ei. Va fi în stare Bibliotecarul să lupte cu guvernele lumii şi să le ţină departe de adevăr? Dumnezeu ştie.

Aşa că o să vă las cu prologul, încă nu sunt convinsă că ăsta e începutul de care am nevoie, dar pentru moment e tot ce am:

 

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile îi auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.