Aşa nu se mai poate

Eu înţeleg că unii îmi sunt prieteni de ani de zile, dar să insişti de la opt dimineaţa până la opt şi jumătate să mă trezeşti, deja asta mi se pare cruzime pură, iar eu simt aşa că îmi vine să-i dau un pumn oricât de prieten mi-ar fi.

Şi am întrebat: „Arde? Că dacă nu arde te blestem”.

Nu ardea, dar omul ajunsese în Piteşti şi mna… doar nu se culca la ora opt dimineaţa, zău aşa, când îi putea trezi pe alţii. Sigur că m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit la loc până când nu mai ştiu cine m-a sunat. A, da, era ceva cu treabă adevărată 😉 Şi apoi, norocul lui 😀 , Crivăţ care cerea detalii despre Lucia. Noroc că pe astea cu romanele le ştiu şi în somn.

Aşa că vă reamintesc că mâine la ora 19 în Irish Pub avem lansare, adică în Cluj, să nu vă duceţi în cine ştie ce Irish că nu o să avem acolo, ci în Cluj.

Trezită de-a binelea a trebuit să mă tot întâlnesc cu X, cu Y şi cu Z. Cu toate că n-au fost chiar în ordine alfabetică. Şi acum mă gândesc aşa: mâine plec în zorii zilei, dacă dorm eu acum la noapte ce mai fac? Număr oile? O să spuneţi că pot dormi şi în maşină, dar vă rog să mă credeţi că nu pot, pentru că n-am stare în maşină, dacă nu sunt la volan îmi vine să mă fâţâi şi nu pot dormi. Aşa că ce e de făcut? Să dorm? Să nu dorm? Doamne ce dileme existenţiale am. Deja îmi e şi mie frică de mine. Ordine în gânduri, nu? Bine, în timp ce mi le ordonez şi poate ajung şi la o concluzie voi meditaţi la melodia de mai jos. Era mişto când eram eu la vârsta discotecilor 😛 În plus se potriveşte al dracului de bine cu starea mea de acum. Fireşte, de vină e ploaia.

Reclame

Plouă, Piţi urlă

 poze-animale-amuzante-pisici-caini-foame

Cum o fi să ţipi ca pisica la ploaie? Mă rog, eu n-am mai văzut pisici mieunind la ploaie, cred că al meu motan e mai special, mai trendy, vorba aia. Probabil el se crede cool. O fi, că n-am de unde să ştiu eu cum e atunci când eşti pisică. Dar vorba lui Vania: „Pisica-i tot un fel de om”. Aş putea scăpa uşor de Piţi raportându-mă la acest gen de crimă perfectă. Nu că i-ar păsa cuiva dacă l-aş strânge de gât. De trei zile încerc să port un dialog cu ăştia de la protectia animalelor, doar că eu vorbesc singură. Normal că nu-mi răspunde nimeni. De ce mi-ar răspunde? Zău aşa. Că dacă sunt de la protecţia animalelor asta nu înseamnă că le şi pasă. Vreau şi eu răspunsuri. Dar de unde. Totuşi e bine că vorbesc eu, altfel aş uita dracu’ şi ce sunete scot.

Au făcut un rahat ăştia cu poliţia animalelor şi dreptul animalului şi tot aşe. N-au făcut nimic. Au urlat atunci şi au tăcut pentru totdeauna. Frumos ne şade. Păi normal, avem lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi să ne omorâm între noi. E chiar mişto. Ne înjurăm, ne dăm pumni, că doar suntem români, să nu cumva să ne dezicem că ar fi păcat. Îmi e milă şi silă, în acelaşi timp, de ţara asta. Cred că aş pleca fără nici un regret, dacă nu aş fi atât de fraieră şi nu m-aş gândi la alţii înaintea mea. Cred că azi m-am trezit scârbită. Scârbită tare. Îmi e silă de oamenii ce omoară animale, îmi e silă de mizeria verbală şi de tot ceea ce mişcă. Poate că de aia mi-am şi depus actele pentru a-mi cumpăra pistol. Îmi bag picioarele, în ţara nu poţi trăi dacă nu te poţi apăra.

Şi totuşi, eu vorbesc singură? Protecţia animalelor nu are nici o treabă cu mine? Or vorbi ei altă limbă sau eu? Tot ce e posibil. Om ajunge la un rezultat după ce va fi prea târziu.

Nu pot…

Să scriu, pentru că mintea mea e complet goală. Nu pot citit, pentru că n-am starea necesară, nu pot sta pe net, pentru că mă indispune tot mai rău. Şi la toate astea contribuie timpul ăsta nesuferit. Începe iar ploaia, iar norii nu se lasă mai prejos. Parcă vara m-a uitat. Sigur, încă nu e vremea ei, dar atâta timp cât o strig, nu înţeleg de ce se lasă aşa greu înduplecată.

Vremea asta mă omoară, încet şi sigur. Parcă aş fi un urs ce hibernează. Nu sunt capabilă nici să mă uit la TV, pentru că văd prin el. Doar prin el. Nu înţeleg nimic. Nu îi înţeleg pe cei ce mi se adresează. Parcă toţi ar veni dintr-o lume îndepărtată, şi cu toate că le înţeleg graiul, cuvintele lor parcă n-au sens. Aşa că stau cu ochii în tavan. E portocaliu, zău că e, şi singura chestie pe care o înţeleg cu adevărat, culoarea tavanului meu. Şi aşa îmi dau seama că nu e suficient de portocaliu. Ar trebui mai mult, mai accentuat. Mai colorat.

Mă enervează şi vrabia aia ce s-a pus pe pervazul meu şi urlă continuu. I-am dat mâncare, i-am descântat, am stat de vorbă cu ea, ba chiar i-am dat un „uş”, dar ea nu vrea să plece.

Şi pentru că Teo mă întreba dacă asta e starea mea la fiecare sărbătoare, da, cred că asta e. Şi dacă se mai adaugă şi un nor pribeag sunt gata terminată. Hmm, ciudat, dar încă n-am scăpat.

Şi ce dracu’ e aşa linişte în oraşul ăsta? Îmi lipseşte aglomeraţia, îmi lipsesc claxoanele şi agitaţia. Îmi vreau oraşul înapoi, ce aţi făcu cu el? Sau am aterizat eu în alt timp?

În fine, azi n-am voie la calculator, dar am trecut peste reguli. Mai bine dispar până nu sunt prinsă asupra faptului. Oh, da, şi telefonul meu a crăpat. Era cazul. Are şase ani şi până acum nu a vrut să se ducă sub nici o formă. Încă încerc să-l resuscitez. Nu vreau să mă despart de el.

Mai bine dorm!

Din gândul lui Merlin

Uneori se naşte acea poveste a unui vis. Alteori moare înainte de-a fi început să se nască. Este simplu. Visele noastre le trăim pe pielea noastră şi, oricât ar încerca ceilalţi, nu pot avea aceleaşi sentimente vis-a-vis de ceea ce face noi, ce visăm noi.
Vorbeam ieri cu cineva. Cineva care nu înţelege cum poţi trăi scriind. I-am spus:
– Îmi e indiferent, chiar dacă nu mă citeşte nimeni, nu o să poţi înţelege niciodată, ce linişte, ce fericire, ce tresărire e în sufletul meu atunci când creez ceva.
– Da, dar ar trebui să te citească lumea.
– Contează prea puţin atunci când tu ca persoană nu ai nevoie decât de tastele tale. De gândurile şi visele tale. E tot ceea ce contează. Liniştea aceea sufletească. Lucrul acela care îţi dă speranţă. Putere. Lumea pe care tu o creezi. Lumea în care tu trăieşti. E la fel ca lumea asta, cu bune şi cu rele, dar pe mine mă înalţă, mă face să mă simt deosebită. Şi, în plus, acolo nu sunt singură.
– Dar nici aici nu eşti.
– Greşit. Aici e greu să înţeleagă cineva ce simt. Sunt prea puţine sentimente exprimate, iar, singuratate constă tocmai în asta. Degeaba îţi explic ţie sau altcuiva că eu sunt fericită acolo, în poveştile mele, pentru că nu veţi reuşi niciodată să înţelegeţi. Asta este ca şi cum aş vorbi singură. Ceilalţi mă ascultă, dar nu pricep nimic. Am două vieţi. Una le-o ofer celorlalţi, dar cealaltă e doar a mea. Aşa cum ne naştem singuri şi murim singuri, cam în acelaşi fel e şi aici. Doar că, în lumea mea, în ceea ce scriu, nu sunt singură. Şi nu voi fi niciodată. Întotdeauna va fi cineva acolo asemeni mie, care să îmi dea un strop de magie. Un strop de înţelegere.
Şi azi doar plouă. Şi fiecare picătură de ploaie îmi e seamăn. Apare şi dispare înghiţită de pământ, aşa cum o să dispar şi eu. E rece, e trist. Cerul îşi plânge suferinţele. Eu doar mă gândesc. Dacă el plânge, dacă eu plâng, asta înseamnă că el îmi e prieten. El mă ocrotoşte şi mă învăluie în lacrimile-i reci. El îşi scria propria durere, eu o scriu pe-a altora. Şi totuşi, ambii scriem. Poate că nici unul dintre noi nu va rămâne, dar ambii suntem fericiţi în felul ăsta. Ne scriem gândurile pe asfaltul rece.