Povestea prinde contur

Încă nu ştiu cine e victima. Încă nu cunosc asasinul. Am idei vagi care se împletesc în timp ce scriu, în timp ce ies la iveală probe noi. Viaţa lui Bogdan începe să se aşeze. Trecutul lui revine. Dar nu e vorba doar despre foste iubite, ci şi despre colaboratori, scriitori, angajaţi ba chiar şi bloggeri. Crina se implică din ce în ce mai mult, şi în anumite momente trebuie să dea dovadă de tărie. Pe de altă parte, poliţia încearcă să dea de urma victimei. Profilul ar fi următorul: bărbat, în jur de treizeci de ani. Date luate din ADN şi din dantura acestuia. Dar cine e bărbatul, unde îi e trupul şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib? Dar asta nu e singura poveste, pentru că şi Iolanda are o fantomă a trecutului de prins din urmă. Faptul că mama ei, schizofrenică, i-a arătat că atunci când e rea ceilalţi suferă, spânzurându-i pisica, nu e tocmai un atuu pentru detectivul feminin. Faptul că iubitul ei a dispărut cu doi ani în urmă fără urmă şi că mama lui nu a acuzat-o, nu o face să se simtă mai bine. Dar nici fuga ei din faţa oamenilor, nu îi dă putere. Şi atunci, cum va reuşi Iolanda să rezolve o crimă atât de complicată dacă nici fantasmele nu şi le poate ţine în frâu? Dar mai ales, ce se va întâmpla atunci când unul dintre personaje va pica în capcana asasinului? No, de unde vreţi să ştiu eu? Personajele deja au început să gândească singure. Mă simt folosită. Ele vor ca eu să scriu povestea, dar eu nu ştiu ce au de gând să facă în continuare. Nu le pot controla. Ca să aflu povestea, trebuie să merg pe urmele lor şi dacă personajele nu au chef să-mi dezvăluie lucruri, eu cum să le ajut? Nu pot decât să aştept ca ele să facă următorul pas.

Reclame

Scris… scrise…

Am terminat cu Reginele I, dar pentru a afla povestea lor citiţi aici.

Acum că m-am liniştit cu reginele, cu întreaga cartea, adică ambele volume, îmi pot continua liniştită povestea poliţistă. Ştiţi voi, cea cu personaje reale: Crina şi Bogdan. Am şi un titlul, cred. Nu ştiu dacă e definitiv, dar, cu siguranţă e un titlu: „Indicii anatomice”. Pentru moment cred că e un titlu bun, dacă îmi vine vreo altă idee pe parcurs, vă spun eu.

Trebuie să vă spun că roşcata a început să se poarte ca un adevărat detectiv în carte. Bogdan încearcă să se înţeleagă cu Iolanda – detectiva, personajul principal ce suferă de agorafobie (agorafobia – teama de spatii largi;). Din păcate nici Crina nu se înţelege prea bine cu Iolanda sau Lala, aşa cum îi spun apropiaţii. Dar rămâne de văzut dacă între cele două personaje feminine se va crea o legătură.

Ei bine, ar trebui să vă spun câte ceva despre Iolanda. Da, Lala este un personaj diferit. Gândiţi-vă doar că voi aţi fi nevoiţi să rezolvaţi o crimă, fără să puteţi ieşi din casă, bazându-vă pe ochii celorlalţi şi pe poveştile lor. Lala, de asemenea, având o viaţă închisă, este o tipă destul de rece, ironică, uneori cu adevărat răutăcioasă. Desigur, personajul trece prin mai multe drame. Drame sufleteşti care o însoţesc încă din primii ani ai copilăriei până în prezent. Fiecare sentiment al personajului principal este plin de încărcătură.

Dacă Iolanda va reuşi sau nu să rezolve atât cazul din pricina căruia a ajuns agorafoba, cât şi cazul prezent, rămâne de văzut. Oricum, greul e pe Crina, cel puţin în ceea ce priveşte cazul recent, aşa că… ei bine, puteţi să citiţi până una alta „Colecţionarul de oase”, asta pentru a înţelege mai bine anumite pasaje din carte.

În cartea asta vor fi multe lucruri reale despre personajele reale, desigur. Numai cei care îi cunosc cu adevărat pe cei doi protagonişti îşi vor da seama, care sunt lucrurile reale şi care sunt cele imaginate. Hehe, da, vor fi chestii cu adevărat explozive 😆 Cred că mulţi dintre cititori vor fi curioşi să-şi dea seama de partea reală. Până la urmă va fi şi amuzant, pentru că voi da naştere multor presupuneri şi bârfe. Mai ales în ceea ce îl priveşte pe Bogdan. Mamă, mamă câte bârfe vor fi şi ce mă voi mai distra.

Şi nu, nu vă voi spune decât pe patul de moarte adevărul. Sau voi lăsa un testament spre publicul larg 😀

Ei, acum să vedem cum acceptă cititorii provocarea… tam, tam. Oh, da, am uita, mă duc la scris. Ciaooo!!!

Un fragmentel

36699

Am terminat de mâncat şi am zărit semnalul luminos ce mă avertiza că am primit un mail. Rapidă ziarista, dacă ar fi toţi ardelenii ca ea, ce repede ar merge lumea. Dar oare nu merge deja prea repede? În fine, nu fac acum filozofia chibritului. Nu acum când îmi dau seama că am chef să mă bag într-o anchetă şi să le dovedesc tuturor că eu sunt mai deşteaptă decât jumătate din mapamond. Hercule Poirot, teme-te! Mă îndoiesc că s-ar teme. El se trage de mustăţi şi rezolvă o crimă în cel mult două sute de pagini. Eu am renunţat chiar şi la părul de pe picioare, iar pagini n-are cine să-mi scrie.

Mă îndrept spre mail. Mă scobesc între dinţi – ca o doamnă ce sunt – şi privesc inteligent. Şi încă o dată, nu o să pricep de ce oamenii folosesc Yahoo, când au propria gazetă. Citesc primele rânduri şi zâmbesc apreciativ. Afurisită Dunca asta, cum şi-a băgat ea nasul în viaţa mea. Mare lucru, puţini sunt cei ce reuşesc să afle ceva despre mine. Dar ea mi-a trimis chiar şi o poză de acum doi ani, când mă vopseam blondă şi încercam să par feminină. Ochii aceia verzi, pătrunzători, parcă n-ar fi ai mei. O amintire îmi fulgeră ţeasta, dar o alung repede. Citesc restul informaţiilor. Se pare că în urmă cu o săptămână s-a găsit într-un alt apartament, al unei bătrâne surde, o ureche. Doctorii sunt aproape siguri că ochii şi urechea provin din acelaşi corp, dar încă mai au de studiat. Ataşat îmi trimite un document pdf, cu un capitol dintr-o carte. Recunosc rapid cartea şi personajul:

„Eu sunt Stelian Munteanu.

Acesta este chiar numele meu real. Mai am unul. Dan.

Stelian Dan Munteanu.

………………………………”

Citesc dintr-o suflare capitolul doi din „Blestemul manuscrisului”, Crina Dunca îmi ataşează o altă informaţie. Partea asta e scrisă de Bogdan Hrib şi e aproape autobiografică. Nu pot să nu-i mulţumesc în sinea mea, chiar dacă nu aş face-o niciodată în realitate. M-a scutit de multe ore de muncă. Aşadar, Stelian Munteanu este acelaşi cu scriitorul. Aşadar, cine îl urăşte atât de mult pe Bogdan Hrib? O, aţi crezut că-l bănuiesc de crimă? În primul rând că nu sunt sigură că e o crimă, în al doilea rând nu cred că Hrib ar fi fost atât de fraier încât să omoare un om în Satu Mare şi să semneze cu numele personajului lui. Dar mai bine să verific ce-a făcut domnul scriitor în ultimul timp. Legătura dintre el şi Răzvan Dolea, dar şi legăturile lui amoroase. Nu ştii niciodată cui i-o tragi, cel puţin aşa îmi spunea mereu tata când o privea pe mama cu înstrăinare.

Prima carte cu personaje reale

hrib-carte

Este simplu. Atunci când într-un apartament din Satu Mare se găsesc doi ochi, fără trup, şi un anonim anunţă o crimă, se dezlănţuie iadul. Crina Dunca, directoarea gazetei de Nord-Vest, este prima care se implică în caz. Informatorul ei din poliţie ţinând-o la curent cu tot ceea ce se întâmplă, dar, desigur, el nu îi poate furniza informaţii oficiale, aşa că doamna Dunca se vede nevoită să se implice până la coate.

Când lângă cei doi ochi se găseşte un bileţel – vestitul clişeu, cu litere decupate din ziare – cu numele lui Stelian Munteanu, anchetatorii nu pot decât să ajungă la Bogdan Hrib.

Cum Inspectorul Şef Ionuţ Constantin, sătmăreanul, nu s-a confruntat în întreaga sa carieră cu o aşa ceva, Bucureştiul trebuie să intervină. Dar nu intervine aşa cum s-ar aştepta cititorul, făcând muncă de teren şi deplasându-se la Satu Mare. Nu, întreaga afacere cade pe capul Iolandei Ştireanu, unul dintre cei mai buni dedectivi, doar că ea suferă de agrofobie, aşa că munca de teren nici nu intră în discuţie, ţinând cont că îi e teamă şi de propria uşă.

Rezolvarea crimei, dar şi drama interioară a Iolandei, poreclită Lala, o veţi afla pas cu pas. Cine este criminalul? De ce procedează cum procedează şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib, ei bine, trebuie să aşteptaţi măcar trei luni pentru a afla. Dar, între timp, o să vă tot bat la cap, că aşa e frumos 😀

 

P.S: Pe parcurs or să mai apără şi alte personaje reale. Desigur, ele vor fi modelate după neuronul meu.

Iar mă plâng?

Probabil.

 

Nu, nu cred că mă plâng, cred că încep să trag concluzii. Aşdar, am mai spus, dar tot mai spun ca să vă intre bine în cap. Mă rog, trebuie să-mi intre şi mie, nu numai cititorilor mei. – Înainte de-a începe ţin să vă anunţ că sunt foarte obosită şi că azi am reuşit să mă obosesc pentru vreo două zile – Revenind, revin la literatura fantasy. Nu, mai degrabă, revin la acel fantasy clasic, cel pe care l-am tot abordat până acum, lăsând în urmă faptul că am scris două thrillere şi ceva ce nu pot defini. Da, am spus că după „Dinastiile” nu voi mai aborda fantasy-ul clasic. Poate ceva New Weird sau ceva în genul „Cronicile Bibliotecarului”, care, la urma urmei, face parte dintr-un fantasy pământean, să îi ziceam contemporan. Mă rog, cred că şi ăsta va fi scris mai mult la cerere. Probabil că o să încerc cu un prim volum care nu necesită continuare de nici un fel. Să zicem că e precum seria „Holmes”, se păstrează personaje, dar nu se leagă acţiunea. Aşa că pot încerca, măcar de gust.

Dar mă reprofilez pe thriller şi poliţist, momentan. Mai am eu şi teatru în minte, dar nu chiar acum. Cred că trebuie să mă mai coc. Să mai cresc puţin. Desigur, în viitorul apropiat, poate la anul, o să încerc un horror, mai mult pentru plăcerea proprie decât pentru altceva. Până una alta mă mulţumesc cu ceea ce am făcut până acum. Oricum n-am de ales, trebuie să mă mulţumesc, că bine sau nu, eu le-am făcut. Acum nu o să cad în negura scriitoricească, cu toate că tind să mă duc drept pe fundul prăpastiei şi să arunc laptopul cu tot ce am scris până acum. Dar zic eu că mai am şanse. Nu ştiu, poate că schimbând genul, schimb şi omul 😀 Greu de crezut, dar nu imposibil.

Sunt plictisită de fantasy, poate de aceea nici nu dau un randament maxim în momentul de faţă. Sunt plictisită de scrieriile fantasy, nici măcar nu mai pot citi coerent o carte fantasy, cu toate că Elantris îmi place destul de mult, dar nu e chiar genul ăla de fantasy pe care să-l placă toată lumea. Adică nu e o carte comercială, iar eu m-am încăpăţânat să cred că nu îmi place 😛

Poate o să încerc şi ceva nuvele, cu toate că nu ştiu să scriu proză scurtă, mă rog, nuvela nu e chiar proză scurtă, dar nu e nici lungă. Mna, până la urmă e mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire, ceea ce s-ar putea să fie bine pentru mine. Cred că pofta de nuvele mi-a venit după ce l-am recitit pe Theodor Constantin şi a sa „Vrăjitoarea din casa cu stafii”. Cred că pentru un timp o să rămân la nuvele, habar n-am de ce. Dar cum îi spuneam şi Luciei, eu mă schimb de la săptămână la săptămână, dar de un lucru sunt sigură, după „Dinastiile” potopul 😀

Momentan nu mai pot scrie nici la „Cronicile Bibliotecarului” – Crina o să mă omoare 😛 –, dar nici nu vreau să rămână la jumătate precum „Crima perfectă”. Probabil că o să citesc un timp, o să încerc să mă liniştesc, nu ştiu, poate chiar să scap de valul de idei care îmi tot vin. Şi dacă tot plouă, de ce nu, să dorm mai mult 😀 Să scap de gătit pentru o vreme şi de viaţa socială, cred că nu mai am chef de socializare zilele astea. Dar trebuie să-mi vină cheful, ştiu eu că trebuie, pentru că vin lansările şi nu o să pot apărea cu faţa pe care o am azi. Adică ursuză şi fără chef de nimic.

Mă rog, şi dacă tot am ajuns aici, voi ce îmi recomandaţi să citesc? Vă rog, fără SF sau Fantasy, la astea mă descurc şi singură. Nu ştiu, aş citi ceva din secolul optisprezece, nouăsprezece – la subiect mă refer -. Am chef de ceva de genul ăsta. Nişte regine reale, nişte bârfe despre aceste regine. Viaţa la curte, din astea. Şi terminaţi cu Dumas, nu cred că mai sunt cărţi necitite ale lui. Da? 😀

MINŢI RĂTĂCITE – IV –

TREXEL ŞI OANA

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Dulce amărui. Închis la culoare. Mai era un deget în pahar. Pe lângă bere, Jagermeister era singura băutură alcoolică pe care o consuma, rareori. De fapt, doar atunci când se relaxa întins pe canapea sau atunci când voia să-şi impună că e relaxat. Acum, Benjamin se afla în a doua ipostază.

După amiaza trecuse deja, era aproape seară. Vineri seară. În mod normal ar fi trebuit să fie relaxat, după o săptămână de lucru, început de weekend, ce putea fi mai liniştitor? Pentru el însă lucrurile stăteau altfel. Resimţea singurătatea, ura liniştea, avea momente în care se dispreţuia.

Pe măsuţa din faţa canapelei zăceau vreo patru cărţi începute, toate deschise şi întoarse cu scrisul în jos. Câteodată îşi punea o pernă sub măsuţă, se întindea pe jos cu mâinile sub cap şi citea prin sticlă. Din toate patru. Apoi dădea pagina la toate şi continua din aceeaşi poziţie.

Alteori, întins pe canapea cu ochii închişi, juca singur şah. Şi cu albul şi cu negrul, vizualizând în minte tabla şi toate nervurile pieselor de lemn, asupra cărora zăbovea urmărindu-le cum se ridică în aer şi îşi schimbă poziţia. La comandă. Ar fi fost un bun manager.

          Ce seară de căcat, cugetă Benjamin plimbând pe sub limbă licoarea roşiatică.

Dintr-o dată privirea mohorâtă parcă scuipă un strop de lumină. Îşi aduse aminte de ea. De ochii ei mari şi blânzi şi indecenţi. De vocea ei… ce voce avea! Era bună la o linie erotică.

Îşi turnă repede în pahar ultimul deget de pe fundul sticlei şi deschise laptopul. Aşteptă câteva secunde. Deşi posibilitatea de a o reîntâlni i se părea destul de mică, se prinse totuşi cu ambele mâini de idee. Practic era singura idee care i-ar fi salvat seara.

Wireles Home network is now connected.

Signal strength: Excellent.

Porni browserul şi tastă din cap adresa barului. Apoi dadu click pe “Insider, webcam live”. Mergea perfect de când se legase la reţeaua metropolitană. În plus avea facilităţi pentru zoom şi înregistrare. Nu era prima oară când se juca aşa. Începu să caute. În bar nu era prea multă lume şi avea o bănuială că dacă ea va fi acolo va sta singură. Într-un fel deja se simţea îndreptăţit ca ea să fie singură. O voia numai pentru el.

Se rezemă înapoi de canapea. Nu era acolo. Însă, surprinzător, Benjamin zâmbea. Era sigur că va veni. Gândirea pozitivă îi schimbă radical dispoziţia. Pentru el legea atracţiei universale funcţiona impecabil. O testase de multe ori înainte să o adopte ca şi stil de viaţă.Mai avea totuşi mult de lucru. Apăreau încă uneori, ca şi mai devreme în seara aceasta, momente în care nu se simţea bine în pielea lui. Până acum se automotivase cu multe lucruri pentru a-şi găsi o scuză la stările depresive. Mai nou nu-şi mai găsea. Voia pur şi simplu să scape de ele. Dar mai avea de lucru la asta şi era conştient că pentru a reuşi complet era nevoie să adopte o stare de seminebunie controlată. Pentru că altfel nu se putea. Erau prea multe amănunte în mintea lui care nu i-ar fi permis să trăiască o viaţă normală, cu gânduri liniştite. Şi, în fond, cu siguranţă s-ar fi plictisit cu o existenţă banală.

Se ridicase de pe canapea şi privea pe geam, dar nu se uita la nimic. I se prefigura în cap desfăşurarea lucrurilor.

– Iar o să mă pierd. Când o să dau ochi în ochi cu ea… Futu-i! Zâmbi, plescăind drogul lichid care-i gâdila papilele. Nu-i nimic! Ei îi place asta! O excită. O să-mi las în voie simţurile de data asta. O să…

Se întoarse dintr-o dată spre laptop. O umbră brunetă aluneca printre mese cu un mers senzual. Benjamin văzu locul liber din capătul barului şi privirea lui o conduse într-acolo. O privi cum se aşează pe scaunul înalt şi îi sugeră să-şi pună gentuţa dreptunghiulară în faţă, pe tăblia barului, din motive de securitate.

Se aşeză pe canapea, aplecat către ecran. O vedea din profil. Zăbovi puţin asupra chipului frumos desenat şi dintr-o dată nu mai fu mulţumit de calitatea imaginii de pe ecran; zoom-ul i-o aducea în pătrăţele mărunte dintre care nu putea desluşi detaliile. Aruncând o privire către dulapul din lemn de brad vizualiză dincolo de uşile închise cămaşa de in, pantalonii de velur maro şi jos pantofii maro din piele întoarsă. Apoi privi din nou spre ecran şi în secunda următoare se trase înapoi speriat proptindu-se cu spatele de canapea. Femeia îşi îndreptase privirea spre cameră şi îi zâmbise cu subînţeles, după care lăsase privirea la loc în cafea. Prin cap începură să-i treacă o grămadă de posibilităţi prin care ea ar fi putut să bănuiască prezenţa lui în faţa ecranului, chiar atunci în acel moment. Le desfiinţă rapid pe toate.

– N-avea cum! De unde dracu să ştie? E paranormală?

Peste câteva minute ieşea val-vârtej din casă trântind în urma lui uşa metalică şi ascultând mecanismul de închidere cum încuie automat toate cele cinci zăvoare.

Intrarea în bar era învăluită în umbră pentru a se evita fireasca întoarcere de priviri a consumatorilor atunci când cineva îşi făcea apariţia în local. Benjamin se opri puţin acolo şi trase de câteva ori aer în piept încercând să-şi regleze respiraţia, agitată frenetic la vederea ei.

          N-o să mă pierd chiar din prima. O iau uşor, dar ferm.

O luă încet printre mese batând cu degetele pe piciorul stâng ritmul la The thrill is gone care tocmai ajunsese la solo-urile din a doua jumătate. Ea era aşezată uşor cu spatele spre el. Se opri un moment pentru a se preface ca în drumul spre o masă liberă tocmai a remarcat-o. Îi descoperi privirea în oglinda din spatele barului şi i se păru interesant să-i facă semn cu mâna invitând-o la o masă. Aşa avea certitudinea că într-adevăr ea îl privea prin oglindă.

Femeia nici nu apucă bine să se aşeze la masă că apăru băiatul de la bar care începu să aşeze în faţa lui cafeaua tare, ceaiul de trandafir, paharul de Schweppes şi cele două beri. Benjamin o privi în ochi pentru a descoperi dacă era impresionată de faptul că îi fuseseră aduse toate băuturile fără să comande.

– Deci vii des pe-aici, începu femeia, făcându-l să înţeleagă că e puţin impresionată.

– Nu tocmai, doar în weekend, uneori. De unde ştiai că vin? întrebă Benji gândindu-se la privirea aruncată de ea la camera, dar imediat îi păru rău că a întrebat.

– Trec pe ceva mai tare, ia-mi un gin, te rog! spuse ea, ocolind întrebarea dar necontenind să-l privească direct în ochi. Abia atunci băiatul de la bar plecă tiptil din spatele ei. Aşteptase ca Benji să o întrebe primul ce doreşte şi era puţin dezamăgit.

Nesperat, Benjamin nu simţea nici o emoţie. Felul cum ea abordase discuţia de la început îl băgase într-o stare de normalitate şi timiditatea lui refuza să se arate. Din cauza asta începu să se simtă oarecum prea banal. Aşteptase senzaţiile, transpiraţiile, se vruse stânjenit şi încurcat. S-ar fi dorit într-o postură din care să fie provocat să iasă. Dintr-o dată însă nu i se mai părea nimic interesant.

– Naşpa! gândi Benjamin şi închise cu o mână displayul laptopului, urmărind cum siluetele celor doi bărboşi ameţiţi de la bar, singurii din local, se fac tot mai întunecate si apoi trec în spectrul negativ. Aparatul se închise cu un clinchet slab urmat de un piuit specific. Trecea în standby, lucru care apăru şi în mintea lui Benjamin ca fiind cea mai buna idee. Peste doar cinci minute dormea adânc, cu clipiri spasmodice şi respiraţie şuierătoare.

 

*

 

Daniel se trezise de o oră. Nici urmă de lumină solară nu se arăta pe cer. De obicei se trezea la cinci dimineaţa. Îi plăcea să bea o cafea, ba nu, mai mult îi plăcea mirosul cafelei de dimineaţă. Poate că era singurul lucru care-i plăcea cu adevărat. Aroma aceea venită parcă direct din Brazilia, de pe plantaţii. Mirosul negrilor, al sclaviei… nu putea pricepe de ce se tot gândea la sclavie. Uneori se gândise la Jack Spintecătorul ca la adevăratul eliberator de sclavi. Prostituatele erau sclave ale sexualităţii bărbaţilor. El nu făcea sex. Nu îşi amintea să fi făcut sex de… cine ştie, poate ani… O amintire ca un flash îi trecu prin faţa ochilor. O şterse instantaneu. Cafeaua şuiera uşor în ibricul de tablă. Mirosul începuse să se împrăştie prin casă. Să deschidă fereastra sau să lase aroma să-l învăluie?

 

*

Cat o studiase atent pe Clara. Calmitatea, nepăsarea, zâmbetul rece, totul îl ducea la o singură concluzie: aşteptase o astfel de ocazie. Vedea în privirea lui Jack că îi pusese  eticheta de „VINOVATĂ”, desigur, Cat nu credea că fata are fi implicată în vreun fel, dar ştia cu siguranţă că îi convine situaţia.

Clara îşi aprinse o ţigară. Îi sfida pur şi simplu. Sau, poate, dacă se lua după Ivona, puştoaica îşi dădea frâu liber sentimentelor, lucru pe care nu îl făcuse până atunci. Şi totuşi, Cat avea de gând să joace fiecare as pe care-l avea în mânecă. Şi avea, Dumnezeu îi era martor că îi ţinea acolo, aşii lui, salvarea oricărui detectiv.

Fumul se ridică anevoie spre tavan, de parcă obosise şi el. Buzele fetei se încleştară, apoi se destinseră într-un surâs acru.

– Acum, zise ea, luându-i prin surpindere pe detectivi, bine că n-am fost în casă. Altfel o mierleam şi eu, dar asta mi se pare cu adevărat ironic.

Jack ridică din sprânceană, cât pe aici să deschidă gura. Cat îi aruncă o privire sugestivă, iar Jack se abţinu, dar chipul roşu îi trăda fiecare sentiment.

– Ce e ironic? se interesă Cat.

Ea privi ţigara ca pe o bucată de anafură.

– Ironia e ironie, concluzionă Clara trăgând cu nesaţ din ţigară.

Cat îi făcu semn lui Jack să se depărteze. Legistul îşi coordona oamenii. Cadavrele fuseseră acoperite. După ce s-au luat toate probele necesare, trupurile neînsufleţite trebuiau să ajungă sub cuţitul legistului. Dacă nu exista nici o amprentă concludentă, trebuia, cu siguranţă, ca în urma autopsiei să iasă ceva la iveală. Sir Cat privi spre Ivona, care stătea pe trepte şi studia subiectul. Cat nu era sigur dacă rusoaica auzea discuţia, dar din câte îşi dădea seama nici nu era nevoie.

– Domnişoară, suspină Cat, dacă nu îmi răspunzi întrebărilor, voi fi nevoit să te duc la secţie. Iar acolo, crede-mă, vei răspunde… până la urmă. Iar eu am răbdare, că doar asta îmi e meseria, să am răbdare.

Ea aruncă ţigara pe covorul persan şi o strivi cu piciorul.

Zâmbi.

– E ironic detective, cum şi-au dorit toată viaţa să scape de mine. Şi, acum, dacă e să fim sinceri, au reuşit. Desigur, nu aşa cum şi-ar fi dorit ei, dar ce mai contează, râse ea, au făcut-o.

Cat se gândi imediat la problemele adolescenţei, momentul acela în care orice copil are impresia că părintele îl urăşte.

– Nu cred că asta voiau…

– Sigur, doar nu trăiai tu cu ei. Nu cred că e nevoie să vă dau detalii despre viaţa mea. E suficient să întrebaţi pe oricine pe o rază de o milă. Oricum, eu sunt imparţială, nu-i aşa?

Cat nu putea nega. Oricum, nici nu îi păsa prea mult, detaliile avea să le afle indiferent dacă ea i le va spune ori ba.

– Cine crezi că ar fi putut face aşa ceva?

Clara se întinse pe canapea asemeni unei târfe de doi bani.

– Dacă aş şti, i-aş trimite un buchet de flori. Crede-mă că aş face-o.

– Sunt convins, mormăi Cat.

Puştoaica îi aruncă o privire scurtă Ivonei.

– Ştii, nu e nevoie să mă psihanalizeze, sunt doar un copil abuzat. Nu cred că e ceva nou pentru poliţie.

Cat ridică din umeri în semn de capitulare. Puştoaica avea mintea brici, dar ceva acolo, înlăuntrul ei, funcţiona cumva aiurea.

– Măcar bănuieşti pe cineva?

Clara deveni dintr-o dată serioasă.

– Pe tata îl urau toţi. Dar, cu toate astea, nimeni nu avea curaj să facă aşa ceva. Erau toţi nişte pupincurişti. M-am gândit, spuse ea pe un ton mistic, cred că pupincurismul se învaţă în facultăţi, altfel nu cred că ar fi avut atâţia în jurul lui.

– Aceşti oameni veneau des aici?

Pe Clara o pufni râsul. Un râs isteric, aproape inuman.

– Aici? Dancot nu îi primea aici. La ce? Să o vadă pe Diane tot timpul beată şi cu poftă de sex? Oh, mai puţin prostul de Farell, el venea mai tot timpul. Mă rog, el nu era o ameninţare pentru sexualitatea Dianei, cred că Farell e gay, mă rog, cel puţin aşa pare.

– Şi unde l-aş putea găsi pe Farell?

Ea se strâmbă.

– Doar nu credeţi că ţin evidenţa populaţiei. Ce detectivi sunteţi voi? Căutaţi în actele lui Dancot, ţine fiecare lucruşor, chiar şi pe cele neinteresante, doar nu se ştie niciodată când poate şantaja pe cineva. Oh, putea…, râse ea demenţial.

– Unde vei sta?

Fata privi în jur.

– Aici, doar e casa mea.

Cat simţi cum se cutremură.

– Aici? Vei sta aici?

– Nu cred în fantome, detective, se ridică ea şi porni spre trepte. Şi chiar de ar fi să fie, ce să-mi facă o fantomă avidă după sex şi una avidă după bani?

Clara îşi unduia uşor fundul, parcă încercând să-i enerveze pe detectivi.

– Domnişoară, strigă Cat, sigur nu s-a întâmplat nimic ciudat în ultimul timp?

Clara rămase o clipă pe trepte. Ivona îi surprinse privirea. Da, se întâmplase ceva, şi totuşi, Clara preferă să nege.

– Treaba ta, urlă Cat, când ea aprope că dispăru pe holul de la etaj, dar asta înseamnă că te voi mai deranja. A, da, şi nu te gândi să îţi iei tălpăşiţia, voi pune câţiva poliţişti să se asigure că nu zbori.

– Eşti naiv, detective, strigă ea. De ce aş fugi acum când am tot ce îmi doresc?

Ivona se apropie de el.

– E minoră, trebuie să…

– Nu încă, spuse răspicat Cat.

 

*

Psihiatra tăcu. Îl privea, dar ochii ei nu trădau nici un sentiment.

„Ştie să îşi joace rolul”, gândi abătut pacientul.

– Ar trebui să continuăm, puse capăt liniştii doctora.

Bărbatul se fâţâi pe scaun. O rază de soare se întinsese pe biroul psihiatrei. Părea a fi o dâră de praf pe mobilierul maro.

– V-aţi gândit vreodată că această culoare – arătă spre birou – e depresivă?

Ea îşi lăsă coatele pe masă.

– Vi se pare o culoare tristă?

– Cred că până la urmă m-aş sinucide dacă aş trăi înconjurat de o astfel de nuanţă.

Doctora deschise un dosar. Îşi privi pacientul în ochi.

– Am primit dosarul tău de la firmă…

– Prefer să rămân doar Jack, spuse el ştiind unde vrea să ajungă doctora.

– Nu mă deranjează, dar aş vrea să ştiu de ce.

El continuă să studieze raza de soare ca o zdreanţă ce lâncevea pe birou.

– Poate într-o zi, poate…, şuieră gânditor. Jack e tot ceea ce mi-am dorit eu să fiu vreodată…

– Cine e Jack?

Bărbatul surâse.

– Cine ştie, poate eu într-o viaţă anterioară.

Pentru prima oară psihiatra ridică din sprâncene.

MINŢI RĂTĂCITE – Foileton – III

TREXEL ŞI OANA

 

Black cat: Plec acasă, două săptămâni de vacanţă… îmi vine să mor
White dog: Trec repede
Black cat: Trec repede pe dracu, o să stau închisă în camera mea
White dog: De ce draga mea? Aerul curat o să-ţi facă bine
Black cat: Mă fut în el de aer curat atâta timp cât stau cu monştrii ăia
White dog: Ai altă opţiune?
Black cat: Da…
White dog: Şi?
Black cat: …
White dog: Ascultă-ţi instinctul. Black cat este în tine, las-o să iasă, las-o să se dezlănţuie
Black cat: Şi… cine îmi mai plăteşte şcoala?
White dog: Te învăţ eu tot ce ai nevoie. Şcoala nu te învaţă cum să te dezvolţi spiritual
Black cat: Iubitule, mă simt mai aproape de tine decât de părinţii mei. Însă…
White dog: OK, am înţeles, încă nu eşti pregătită
Black cat: Te rog să fii cu mine la noapte, ştii că nu pot adormi fără tine
White dog: Sunt al tău în fiecare noapte, felina mea diabolică. Intru pe la 12
Black cat: Sper să nu mă sinucid până atunci după ce ajung acasă
 
*
 
            Domnul Dancot se ridică în picioare, puţin iritat de atitudinea nesupusă a lui Farell. Luă din cutie un trabuc şi-l aprinse la lumânarea parfumată de pe bibliotecă. Făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se întoarse nervos şi se aşeză pe sofa.
– Bun, să zicem că ai dreptate. Dar dacă totuşi ăştia votează contra?
– N-o vor face! rosti Farell calm dar hotărât. Toţi sunt băgaţi în afaceri de genul acesta. Iar fătălăii care se dau mari apărători ai democraţiei sunt prea puţini şi nu-i susţine nimeni. Banii tăi sunt în siguranţă acolo unde i-am băgat. Şi deja fac pui graşi şi sănătoşi. Stai liniştit!
– La dracu’! Un sfert din averea mea e băgată într-o afacere cu droguri şi prostituţie şi tu-mi spui să stau liniştit. Am muncit banii ăia!
– I-ai muncit pe dracu’! spuse Farell ridicându-se la rândul său în picioare. Trebuia să ia un aer cât mai convingător şi să domine poziţia lui Dancot. Ţi i-am făcut eu la bursă! Tot ce-ai muncit tu a fost că i-ai dat la buci lu’ nevastă-ta şi ai furat moştenirea de la bunicu-său! Aşa că scuteşte-mă!
– Te concediez! zise Dancot zâmbind împăciuitor. Te rog nu sta cu paharul gol în faţă, ştii că mă deprimă chestia asta.
Farell era sfătuitorul şi executantul financiar al lui Dancot de vreo cinci ani deja şi relaţia dintre cei doi oscila mereu între prietenie şi strict afaceri. Aveau nevoie unul de celălalt însă nici unul nu o recunoscuse vreodată. De cele mai multe ori lui Farell îi convenea să se situeze în postura de subaltern pentru că nu trebuia să se destăinuie prea mult. Adopta însă câteodată tot felul de atitudini pentru a-l determina pe Dancot să facă ce spune el.
Dancot. Un parvenit care se însurase din interes cu nepoata unui fost bancher. Deşi tipa nu era Paris Hilton şi nici averea pe care pusese mâna nu era comparabilă cu a respectivei blonde, totuşi se alesese cu aproape un milion de lire pe care îi înmulţise binişor cu ajutorul lui Farell.
Altfel era un porc şi figura lui chiar aducea cu unul. Îşi bătea nevasta, îşi maltrata psihic fiica pe motiv că aşa se educă un copil şi se purta libidinos cu aproape toată lumea. Nu era respectat decât datorită averii, iar aşa zişii săi prieteni nu-l invitaseră niciodată undeva.
– Ştii, azi vine fiică-mea acasă, are vacanţă două săptămâni… o lichea ca şi mă-sa.
– Spuneai că are calificative dintre cele mai bune.
– Are. Şi? Dacă n-aş ţine-o din scurt ar lua-o razna şi asta.
– Crezi că o mai poţi ţine din scurt la şaisprezece ani? Şi în plus face şcoala la şaptezeci de kilometri de casă.
– Dacă nu ia note bune nu-i dau un şfanţ. Nu mă face ea pe mine de ruşine.
Dancot se apropie de fereastră, scoase o monedă de 10 pence din suport şi începu să se joace cu ea. Avea un tub de sticlă de vreo optzeci de centimetri, special conceput, din care scotea în fiecare dimineaţă câte o monedă să-şi cumpere ziarul. Nu-şi făcuse niciodată abonament.
– Nici atât nu vede de la mine dacă nu mă ascultă!
 
*
Black cat: Jegul ăla de taică-miu a venit azi la şcoală
Black cat: M-a luat de păr în faţa colegelor pentru că profu de mate i-a spus că nu sunt mereu atentă la orele lui… cretinu’ dracului
White dog: Şi tu n-ai ripostat?
Black cat: Ce era să fac? Îmi venea să-i tai frânele la maşină dar n-aveam cu ce
Black cat: Şi în plus, ca să mă umilească mai bine mi-a arucat o monedă de 10 pence, vedea-l-aş cu suportu ăla al lui băgat pe gât
White dog: Ţii la el câtuşi de puţin?
Black cat: E tatăl meu şi totuşi niciodată nu mi-a spus că ţine la mine, nu l-am auzit niciodată să-mi spună o vorbă bună. Măcar cu mama dacă s-ar purta frumos
 
*
– La ce oră ajunge acasă? întrebă Farell, deşi ştia foarte bine că într-o oră.
– Peste vreo oră jumate, două.
– Şi nu o aştepţi cu nimic? O surpriză, ceva?
– Nu merită javra.
Cei doi auziră un fâşâit mătăsos şi se întoarseră automat cu faţa spre uşa întredeschisă. Doamna Dancot îşi făcu apariţia cu mersul ei lasciv, îmbrăcată într-un capot lung de mătase verde cu broderii fine aurii. Arăta ca şi cum abia se ridicase din pat şi probabil asta făcuse, deşi razele soarelui veneau deja dinspre sud-vest. Părul îi era desfăcut şi se răsfrângea pe umărul stâng aproape gol, căzând apoi peste piept şi lăsând semne de întrebare în mintea lui Farell, care nu putea desluşi dacă sânul era acoperit de capot sau nu.
Pe faţa ei se puteau vedea cearcăne timpurii care n-ar fi trebuit să se afle acolo. Alcoolul şi probabil drogurile lăsaseră însă urme, iar ochiul atent al lui Farell descoperi pe obraz chiar şi urma inelului grosolan purtat de Dancot.
– Bună dimineaţa băieţi! spuse zâmbind larg Diane, şi se îndreptă spre fereastră, trăgând apoi draperiile la o parte. De ce staţi pe întuneric?
– Bună dimineaţa doamnă!
– Dimineaţă? Ţi-ai băut minţile cucoană! Cu cine ai băut aseară? Nu există să lipsesc o seară de acasă şi să nu te găsesc a doua zi făcută praf! exclamă Dancot aparent furios.
Nu-l interesa starea soţiei atâta timp cât o ţinea în casă. Consideră totuşi că faţă de Farell aşa ar trebui să reacţioneze.
– Asta să mă întrebi când te voi întreba şi eu cu cine te-ai tăvălit aseară, dragul meu, ripostă Diane cu acelaşi zâmbet cuceritor.
– Poate doamna s-a simţit rău, încercă Farell o poziţie de compromis.
– Ai trimis o maşină la autogară după Clara?
– Ce? Să vină pe jos! Eu n-am avut maşină la scară la vârsta ei.
– Tu n-ai avut nimic la vârsta ei.
 
*
Black cat: Îmi amintesc odată, m-am trezit pe la nouă
Black cat: în dormitor, beţiva era tolănită peste perne
Black cat: cu două sticle de whisky goale în pat
Black cat: crăcănată şi cu vibratorul în ea
Black cat: cred că a adormit cu el pornit şi a avut orgasme toată noaptea în somn până s-au terminat bateriile
Black cat: A doua zi urla la mine să merg să-i cumpăr altele
White dog: Nu o poţi acuza pentru că duce lipsă de sex
Black cat: O urăsc! Mă face de ruşine peste tot. Nu pot să aduc o prietenă acasă că vine peste noi şi începe să ne povestească aventurile ei din tinereţe
Black cat: E patetică. Sper să-şi taie venele într-o zi
White dog: Ai de gând să aştepţi ziua aia?
Black cat: …
*
 
            Clara deschise încet poarta grea. Înainta prin curte cu paşi mărunţi, fără nici un chef. Şi-ar fi dorit o altă viaţă. Alţi părinţi, altă familie. În rest viaţa de la şcoală era OK, pentru că şi-o făcea aşa cum voia ea. Cu colegii şi prietenii se purta exact cum simţea sufletul ei rebel.
Deşi la vârsta ei multe fete aveau orientări macabre şi se îmbrăcau în negru sau se creionau în jurul ochilor mai mult decât ar fi fost necesar. Însă ea era altfel. Celelalte erau doar de suprafaţă. La ea venea totul din interior. Nu făcuse nimic deosebit până acum dar se simţea deja capabilă. Îşi acceptase răutatea. Putea trece mai departe.
Încurajată de un sentiment de mulţumire de sine Clara deschise uşa casei şi intră fără să facă zgomot. Spera să ajungă neobservată în camera ei şi să nu o bage nimeni în seamă până cel puţin a doua zi.
Îşi lăsă pantofii negri de lac la intrare şi urcă scările. Ajunsă pe primul palier observă că uşa de la biroul tatălui său era puţin întredeschisă şi pentru a evita orice fel de întrevedere cu acesta păşi încet ţinându-şi respiraţia. Era pe punctul de a urca restul scărilor când auzi un zgomot ciudat venind dinspre uşa pe care tocmai o evitase. Un fel de grohăit surd acompaniat de un clinchet metalic. Se opri un moment să asculte. Zgomotul se repeta neregulat la câteva secunde, dar nu-şi putea da seama de la ce vine. Mânată de o curiozitate îmbibată în frică, lăsă la o parte nevoia de singurătate şi cu strângere de inimă deschise încet uşa biroului.
Simţi cum la rădăcina firelor minuscule de păr de pe ceafă pielea începe să se umfle. Fiorul coborî rapid pe şira spinării de unde se propagă în tot corpul. Mâna dreaptă îi căzu de pe clanţă în timp ce carnea de pe picioare îi tremura necontrolat. Involuntar vru să strige ceva însă îşi muşcă limba.
„Controlează-te!” îşi spuse Clara cu firavul gând conştient care-i mai rămăsese.
Dancot şedea pe jos, sprijinit cu spatele de sofa, cu mâinile legate în lateral de mânerele de lemn lucios şi picioarele prinse între ele cu cătuşele din piele cu puf roz pe care Clara le văzuse odata în sertarul mamei sale. În faţa lui, legat strâns de gât, stătea tubul de sticlă cu trepied metalic, jumătate plin de monezi. Capătul de jos îi era înfipt în gură şi la fiecare mişcare o altă monedă îi pătrundea în gât. Mai jos, în esofag, se puteau distinge prin piele mai multe monezi care-i blocau respiraţia. Avea ochii daţi peste cap şi faţa vânătă. Dancot făcu o ultimă mişcare spasmodică şi muri, muşchii feţei se destinseră, figura luând o expresie blândă, era cea mai blândă faţă pe care i-o văzuse Clara.
Tânăra se întoarse uşor pe călcâie şi închise încet uşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze. Aparent avea o figură calmă însă pleoapele care nu mai clipeau şi ochii neumectaţi trădau o oarecare nelinişte. Urcă scările păşind la întâmplare, căzu pe la mijloc şi îşi lovi tare genunchiul însă continuă să urce. Îi veni în minte imaginea mamei tolănită pe pat. Deschise uşa dormitorului şi imaginea îi  reapăru în faţă.
Cele două sticle de whisky erau la locul lor, goale. La fel de goală, mama ei se răsfira pe mijlocul patului cu mâinile şi picioarele desfăcute. Vibratorul încă mergea zumzăind înfundat între pulpele ei. Clara observă însă un alt amănunt. Pe lângă vibratorul roz pal, din mama ei ieşea un cablu alb. Îl urmări cu privirea din pat, pe covor, trecând peste papucii de casă roşii şi terminându-se cu ştecherul înfipt în priza de lângă uşa dressingului. Clara realiză cum avusese loc orgasmul suprem.
Ieşi din dormitor cu aceeaşi mimică fără sens, intră la ea în cameră, închise uşa, îşi aruncă rucsacul pe jos şi se trânti pe pat. Gândurile nu mai voiau să ia nici o direcţie şi se învârteau într-un cerc tot mai mare.
*
Farell privea în sus, aşezat pe patul de fier. Lângă poza lui Rooney, pe tavan, apăruse acum o alta, înfăţişând o tânără cu faţa rotundă, cu o expresie sumbră. Pe porţiunea albă de sub chipul ei scria cu carioca: Black cat.
După cinci minute se ridică din pat, îşi puse un halat gros şi se aşeză la computer. La 23:48 schimbă statusul în Available, deschise fereastra către „Black cat” şi începu să aştepte privind cursorul minuscul cum apare şi dispare… a fi… sau a nu fi.
 
*
Dacă mintea mea ar avea doar o clipă de linişte… Dacă aş putea dormi fără vise şi să mă trezesc fără să întâmpin acea imagine sumbră. Poate că viaţa mea s-ar schimba. Dar, uneori, pur şi simplu, nu sunt eu. Şi atunci când nu mă regăsesc, încerc să mă caut.
 
*
Jack privea perplex uşa apartamentului. Ar fi putut la fel de bine să sufle în ea, ca în povestea celor trei purceluşi, şi ar fi căzut. Dar Cat îi spusese să se calmeze. Fusese o zi proastă, într-adevăr, şi nu aveau nici o pistă concretă, dar timpul le rezolvă pe toate.
Cat bătu pentru a doua oară. De data asta mai tare, mai apăsat, poate chiar puţin mai nervos. Mima întotdeauna calmul, dar în realitate furia creştea în el, aşa cum creşte foamea într-un leu. Se auziră târşiituri. Ceva spart şi cheia se roti în uşă. Înăuntru era o beznă diabolică şi mirosul lumânărilor parfumate inundă nările detectivilor. Trupul lui Daniel era doar o umbră. Pipăi peretele cu mâna şi lumina năvăli în ochii lui adormiţi. Îşi puse mâna peste pleoaple. Prea brusc.
– Daniel…
– Domnilor detectivi…
Jack îl privi descurajat pe Cat.
– Nu ştiam că am făcut cunoştinţă, spuse Jack răspicat.
– Pentru Dumnezeu, spuse Daniel depărtându-se de uşă şi făcându-le semn să îl urmeze, toată firma ştie că aţi venit. Doar v-am văzut.
Cat zâmbi ştrengăreşte.
Apartamentul era mic. Semidecomandat, două camere. Un pic de bucătărie, iar holul era o glumă proastă. Nu era mizierie, poate puţină dezordine. Oricum, Cat văzuse bărbaţi singuri în situaţii mai dezolante. Daniel le făcu semn să se aşeze pe cele două scaune. Doar două. Prea multe pentru un singur om, dar nu se ştie niciodată. El se sprijini de chiuvetă şi căscă prelung.
– Îmi cer scuze, dormeam.
Cat aprobă din privire.
– Vă servesc cu ceva?
– Nu, mulţumim, spuse repede sir Cat, înainte ca Jack să deschidă gura.
Daniel se întinse peste chiuvetă, acolo unde ţinea paharele. Curate, strălucitoare chiar. Luă unul, îşi puse apă, bău, apoi îl aruncă pe măsuţa mica.
– Presupun că nu aţi venit să mă întrebaţi cum mă simt.
Jack avu tentaţia să îi răspundă, dar Cat i-o luă înainte:
– Îi anchetăm pe toţi cei care au rămas în birou la momentul exploziei maşinii.
– A, doriţi să ştiţi de ce nu m-am dus buluc după ceilalţi.
– Ar fi un început, spuse sec Jack.
Daniel simţi adversiune în ceea ce îl privea pe Jack. Dar nu avea de gând să se lase călcat în picioare de un detectiv oarecare, mai ales că nu aveau nici un drept să se poarte cu el ca şi cum ar fi un criminal de rând.
– Eram în spate, la copiator. Cu ceva timp înainte mi-au venit actele firmei din Asia de care mă ocup. Era urgent să termin bilanţul. Nu am auzit explozia. În camera copiatorului nu îţi auzi nici gândurile. Zgomotul făcut de imprimate este insuportabil…
– O clipă, îl întrerupse Cat, imprimante?
– Da, fiecare calculator e legat la o imprimantă. Pentru a nu face zgomot în birouri s-a decis ca acestea să fie puse în camera copiatorului. Vă daţi seama, la fiecare cinci secunde avem câte ceva de scos la imprimantă. Practic, merg continuu.
Cat îşi notă în carnet.
– Vă rog, continuaţi.
– Eram în camera copiatorului. Am avut de tras vreo două sute de copii a unui singur document. E o întreagă nebunie. Când am ieşit, biroul era gol. Nimeni nu mai era acolo.
– Nici Vik? se interesă Jack, aducându-şi aminte de cuvintele blondei.
Daniel rămase o clipă pe gânduri.
– Nu, nu era nimeni. Cred că cineva tocmai ieşea pe uşă în momentul ăla, dar nu am văzut cine şi nici nu sunt convins că aşa a fost.
– Staţi chiar lângă fereastră, interveni Cat. Adică biroul dumneavoastră… Sunteţi sigur că nu aţi văzut nimic suspect?
Daniel prinse în mâini paharul pe care tocmai îl aruncase ca pe un bun nefolositor. Îl plimba dintr-o mână în alta încercând să-şi facă de lucru.
– Eu nu mă uit pe fereastră, domnilor. Uneori nu am timp nici să ies în pauza de masă. Firmele mari nu aşteaptă ca eu să mânânc.
Cat dădu din cap.
– Da, că tot aţi adus vorba, în ziua aceea aţi avut o mică întârziere la locul de muncă. Apoi, la doisprezece şi jumătate aţi fost la masă, lucru care vi se întâmplă rar din câte am înţeles.
Daniel zâmbi.
– Nu e o crimă ca o dată la zece ani să întârzâii cinci minute. Aşa este, am întârziat. M-am trezit cu două secunde mai târziu, autobuzul nu m-a aşteptat. Aşa că am alergat până în staţia următoare.
– Dormiţi cam mult în ultimul timp, contată Jack.
– Aşa este, fu de acord Daniel. Dorm cam mult. Oboseala s-a acumulat, în plus, nu mai am treizeci de ani. Organismul cedează uneori.
Cat nota în continuare. Nu îşi ridicase până atunci privirea din carneţel, iar acum, Daniel, avu ocazia să-i întâlnească ochii iscoditori.
– Unde aţi luat masa la doisprezece şi jumătate?
– Mi-am luat un hotdog de la colţul străzii, apoi m-am plimbat în susul şi josul trotoarului până am terminat de mâncat. După care m-am întors în birou.
– Aţi observat cât era ceasul când v-aţi întors?
– Presupun că nu au trecut mai mult de zece minute.
Cat notă.
– Înţeleg.
– În timp ce vă plimbaţi pe stradă nu aţi văzut nimic ciudat pe partea cealaltă?
Daniel ridică din umeri.
– Ce să văd ciudat? Nici nu cred că am privit într-acolo. Ce era să văd? Aceeaşi imagine dezolantă ca în fiecare zi.
Daniel lăsă paharul pe masă şi se aplecă spre cei doi.
– Domnilor, sunt singur de o viaţă. Nu m-a interesat niciodată ce se întâmplă nici pe preşul de la uşa mea. Eu îmi văd de mine. Ceilalţi îşi văd de ale lor. Dacă nu, treaba lor. Eu nu am timp să îmi încarc memoria cu ce fac oamenii pe stradă sau în birou.
Detectivii se ridicară. Cat îi zâmbi şi îi întinse mâna.
– Dacă mai avem între…
– Oricând, îi luă Daniel vorba din gură. Ştiţi unde mă găsiţi.
Cat şi Jack ieşiră. Scara blocului arăta dezolant. Un bătrân, împuţit de băutură, ocupase două trepte. Daniel trânti uşa în urma lor.
– Verifică-l! spuse Cat. Mamă, tată, fraţi, surori, tot ceea ce trebuie.
– De ce? se miră Jack, e doar un fraier care nu a făcut decât contabilitate toată viaţa lui.
Cat sări peste beţiv.
– E primul tău caz de crimă, nu-i aşa?
Jack aprobă din priviri.
– Atunci nu mai pune întrebări cretine şi verifică-l.
 
*
Stinse lumina. Îl dureau ochii şi era obosit. De ce poliţia îşi alegea mereu cele mai proaste momente pentru a lua oamenii la întrebări? Îşi aprinse, tacticos, o ţigară. Jarul strălucea în bezna din casă. Mirosul lumânărilor parfumate încă persista. Din camera alăturată se auzeau sirenele maşinilor de poliţie. Oare de câte ori îşi spusese să închidă nenorocita de fereastră? Aruncă ţigara în chiuvetă şi porni spre dormitor. Ura zgomotul străzii.
 
*
 
Era pentru a doua oară în faţa psihiatrei. O femeie frumoasă. Focoasă. Avea nişte ochi demenţiali, iar picioarele ei îl inspirau.
– Domnule…, psihatra se opri. Ştiţi că tot ceea ce discutăm aici e confidenţial, nu?
El dădu din cap.
– Atunci de ce nu începem cu puţină încredere? O să veniţi mai mult timp la mine, nu pot discuta cu cineva fără nume.
Bărbatul se lăsă pe scaun.
– Prefer aşa. Numele nu reprezintă ceea ce este omul.
– Sunt de acord, spuse femeia schimbându-şi poziţia picioarelor. Dar tot trebuie să vă spun într-un fel.
Bărbatul se gândi o clipă.
– Puteţi să-mi spuneţi Jack.
– V-aţi gândit la cineva anume?
„Jack Spintecătorul”, îi veni în minte.
– Nu, la nimeni important.

Despre trafic

Am trecut grăbită pe culoarea galben a semaforului. Normal, el m-a văzut. M-a oprit şi cu un zâmbet cretin îmi zice:
– Ai forţat culoarea semaforului.
Am scos maşina din viteză şi am tras frâna de mână. Mi-am pus, cu rapiditate – deja sunt rapidă –, sandalele cu toc. Să nu vadă bulă că sunt desculţă – cu toate că nu cred că există o regulă, dar în fine – şi i-am zis:
– A, nu mai spune. Şi cum anume am forţat culoarea? Ce i-am făcut? Am luat-o cu japca?
– Trebuia să pui frână.
– Am pus, dar trecusem de el. Şi, din câte ştiu eu, pe galben poţi trece, dacă nu ai ocazia să opreşti la timp.
El îşi scoate cascheta şi se scarpină în cap.
– Da, dar aveai timp.
– Cine zice asta?
– Cu cincizeci la oră, ai timp să pui frână.
Argumentul era în favoarea lui. Culmea, îmi înregistrase viteza pe radar. Adică chiar m-a simţit radarul? Se pare că da.
– Bine, am forţat culoarea. Acum ce să mai fac? Să îi cer scuze?
– Eşti impertinentă.
Mă rog, nu era o noutate, dar m-am mulţumit să mă strâmb.
– Îţi iau două puncte pentru chestia asta.
– Mă rog, dacă îţi trebuie ţie. Ia-le. Am şi aşa prea multe.
Începe să scrie procesul verbal. Din când în când, mai trăgea cu ochiul. Se opreşte şi îmi spune:
– Dar ne-am putea înţelege?
Ha, ca să vezi. De parcă dacă aş fi vrut asta nu i-aş fi propus eu.
– Uite care e faza, nu am chef să mă înţeleg cu nimeni. Şi apoi, tu nu ai auzit că e DNA-ul în Piteşti?
S-a înverzit. Nu avea dreptate. Ştiu şi eu că ai voie să treci pe galben în anumite situaţii şi fusese o anumită situaţie. Adică eu nu am văzut galbenul. Mă rog, nici de puncte nu îmi pasă. Dacă îmi păsa mi le recuperam. El se apucă să scrie cu şi mai multă înverşunare procesul verbal. Mi-l bagă în faţă:
– Semnează.
– Stai să citesc, că eu nu semnez ca primarul.
Citesc. Exprimarea era clară „ conducătorul auto… bla… bla… bla… a forţat semaforul”. Ptiu, drace, până acum forţasem culoarea, acum am forţat şi semaforul.
– Nu semnez, îi zic eu.
El se încruntă.
– De ce?
– Asta îmi sună a viol. Sună de parcă aş fi violat semaforul. Nu semnez.
El îşi dă o palmă în cap.
– Măi, duduie…
– Duduie să-i zici cui îţi permite. E dreptul meu să nu semnez.
– Bine, se dă el bătut. Scrie aici că nu eşti de acord cu ce zic eu şi poţi pleca.
Când să scriu, colegul lui îl opreşte pe unu’. Strigă la ăsta:
– Băi, Marcele, l-a luat radarul.
Dobitocul îmi smulge procesul din mână şi-l rupe.
– Ale dracu’ sunteţi voi muierile astea.
Ridic din umeri nepăsătoare.
– Du-te, îmi zice el. Şi ai grijă cum conduci.
Eu mă urc în maşină şi cu drgălăşenie îi zic:
– Vezi că ăla a forţat acceleraţia. I-ai probe biologice.
Omul s-a făcut negru. Cred că îmi mai făcea un proces verbal, dar am demarat. Uitând, din blonzenie, să mă descalţ. Ei, oricum, a fost distractiv. Habar nu am dacă a avut sau nu dreptate. Dar nici că îmi păsa. Mă distrează mai mult să ştiu că am rămas cu puncte. Totuşi, exprimarea lasă de dorit. Vă jur că nu am forţat nici culoarea, nici semaforul. Au stat de bună voie.
Mai târziu, în exces de zel, îi arăt lui Xreder cum am întors eu maşina în mijlocul străzii. Mândră de mine, desigur, încercând de ceva timp să fac chestia asta, că o făceau toţi.
El îmi zice:
– Bine, bine, dar la linia continuă te-ai uitat?
Eu îi spun mirată.
– Mă uit la ea de câţiva ani.
 
Desigur, acest material este un pamflet. Treaba cu linia continuă am păţit-o, dar poliţia încă nu a avut curaj să mă oprească. Sper să nici nu aibă. Cu toate că, din întâmplări adevărate, azi l-a oprit pe boul care tot încerca să mă depăşească pe dreapta. Unde au luat ăştia carnetul? A, da, la Piteşti 😀