Postul 200

Puţin îmi pasă că e postul două sute de când am revenit pe wordpress. Mă gândesc doar câte au fost înainte. Dumnezeu ştie, am uitat eu şi de ziua blogului care are acum vreun an şi două luni, cumulat, desigur. Nu, mă gândeam la mine. Acum, Vania chiar are dreptate, am nişte cearcăne tenebroase. Na că i s-a împlinit.
V-am spus vreodată că pe clasa a V-a am scris prima carte? „Lesie se întoarce”. Da, eram un fan al serialului, aşa că mi s-a părut foarte la moadă să scriu o poveste despre. Cred că scriam mai dinainte, să fi fost pe clasa a treia… o, nu, a doua, abia învăţasem să scriu – cu greu, cu muncă de convingere, cu răbdare din partea mamei şi toate cele. Şi cum m-am trezit eu stăpână pe peniţă, m-am apucat de poezie. Ţin minte că un coleg al mamei mi-a dăruit un stilou cu peniţă de aur. Normal, nu am fost în stare să-l păstrez. Şi era primul stilou pe care-l primea scriitorul din mine. Asta este. Nu am fost în stare, nu am fost în stare. Se mai întâmplă. Apoi am scris despre Lesie, după care am scris doar gânduri filozofice, tâmpenii. Mă apucasem la un moment dat, cred că aveam vreo şaisprezece, şaptisprezece ani, să scriu un roman de dragoste, dar nu din ăla siropos, fan Brown nu am fost niciodată, cu toate că era o modă printre colegele mele mai slabe de mine – şi dacă citesc ce? Tot cu puţin creier au rămas, firfizoane. De ce nu m-am ţinut de treabă? Pentru că mi-a revenit cheful de poezie.
Hehe, Bacovia era mic copil pe lângă mine. Eram în perioada Bacovia, Minulescu, Labiş. O perioadă super pentru mine. Ieşeau versuri macabre de peste tot. Până şi dragostea era macabră. Mă rog, o parte macabră a fost tot timpul în mine, de ce Dumnezeu, nu ştiu. Apoi, toate poeziile mele, pe care le purtam în geantă, că deh, au fost furate. S-a dus pasiunea pentru poezie. A murit odată cu furtul.
Au fost doi, trei ani fără scris. Ba chiar, cred, şi fără citit. Uram tot ce însemna literatură, habar nu am de ce. Poate şi pentru că fusesem nevoită să mă duc la mândra facultate de „Electronică” ceea ce mi-a creat depresii an după an.
Eram în anul trei la facultate. Am venit de la un examen, am dormit şi pe la ora 22 m-am trezit. Nu m-ai puteam să dorm. Eram deja căsătorită. X dormea dus. Aşa că m-am dus la calculator. Nu aveam chef să joc ceva sau să stau pe net, aşa că m-a trăznit o idee: „Ce ar fi să scriu o carte?”. Ei, păi nu ar fi chiar aşa rău. Nu prea aveam eu experienţa tastelor, de fapt, nu o aveam deloc. Mai mult de câteva referate şi prostii din astea, nu prea scrisesem până atunci. Nici chiar internetul nu mă atrăgea în mod deosebit, spre deosebire de X care dormea cu capul pe tastatură. Aşa că am început. Nu ştiu, două ore o pagină. Sau ceva de genul. Apoi mi-am pus ambiţia să scriu zilnic. Şi cum mă trezeam singură cu pc-ul, cum mai scriam o pagină două. Nu ştiu câte cuvinte, atunci nu le număram în disperare. Aşa s-a născut „Stăpânul” şi, odată cu el, simţeam şi eu că am pentru ce trăi. Am trecut mai uşor prin facultate, dar, cu toate astea, ştiam că „Stăpânul” nu e chiar o capodoperă şi că nu voi putea trăi din scris. Aşa că, tot prin anul trei, m-am angajat, încercând să deprind meseria aia pe care o învăţam. Eram conştientă că mai am doi ani, voi ieşi din facultate şi voi privi ca tâmpa, pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă.
Am învăţat una alta, dar nu m-a încântat. Mi-am dat seama că „Electronica” nu are nimic în comun cu mine, plus că era al dracului de greu. În fine, am terminat facultatea, am terminat „Stăpânul” şi am început „Şarama”. Visam mult atunci, crezând că voi da lovitura. Că „Şarama” îmi va aduce ceea ce visează orice scriitor. Da’ de unde. Poveşti. Au urmat altele şi altele. Visele s-au dus, dar eu tot nu m-am lăsat. Plăcerea de-a scrie a rămas.
Am trecut de mult de primele două sute de pagini, aşa cum azi, trec, poate pentru a treia oară, de postul două sute. Cine ştie, poate într-o zi voi trece de două sute de romane. N-ar fi chiar rău, dacă mă mai ţine capul.
Cu blogul povestea e simplă, aveam nevoie de un loc în care să mă exprim şi să ştie şi alţii că o fac. Aşa că de ce nu? M-am pus pe bloguit. Şi încă bloguiesc după un an şi ceva, şi o voi mai face, probabil până voi muri – perspectivă sigură, dacă mă întrebaţi.
Cam asta sunt eu şi cam asta reprezintă blogul meu. Habar nu am dacă asta v-a reprezenta şi mâine sau nu. Poate că am să îmi schimb perspectivele, poate că o să aleg, până la urmă, alt drum. Nimeni nu poate şti. Aşa că nu garantez.
 
Şi ca să terminăm cu postul ăsta, azi, Mana şi Victor, sărbătoresc treisprezece ani de căsătorie. Să le urăm şi noi Casă de piatră şi Crăciun fericit! Şi toate cele bune.