Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…

Reclame

Cartea de blog III – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

P.S : Aceasta poveste ii este dedicata lui Laurentiu, aratati ca va pasa!!!

MANUSCRISUL FURAT

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi satisface curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

„Pierduţi!”, strigară corbii într-un glas.

Dintr-o dată, Jol se cutremură. Dar, în acelaşi timp, se şi felicită pentru că îşi trimisese corbii la spionat. Fusese nevoit să o facă. Ştia că vulturanii deţin secrete de care Orăşenii habar nu aveau. Dar el nu era un simplu Orăşean. El era un unicat, aşa cum îi spusese odinioară Mama Sarah. Până şi ceilalţi spuneau că nu mai văzuseră pe altcineva ca mama lui. Şi atunci, lui de ce nu îi crescuseră aripi, şi în schimb se alesese doar cu o puzderie de corbi ce vorbeau toţi deodată şi gândeau aidoma?

Oricum nu mai conta. Acum ştia că trebuie să-l urmărească pe Belew pentru a ajunge în Lumea Nouă, întrebarea era cum, pentru că el nu deţinea nici aripi, nici vreo altă putere care să-l ridice peste ape şi să-l ducă pe uscat.

„Credeţi că m-aţi putea ridica în cer?”

Corbii se priviră cu ochii aceia mărgelaţi, apoi spuseră, ca de obicei, într-un glas:

„Te ridicăm, de ridicat, dar un ocean întreg nu te putem trece”.

Aşa crezuse şi el. Dar, până la urmă, asta nu era singura soluţie. Îşi aminti de barca veche a lui Tata Brig. O barcă venită din Lumea Nouă, care mergea cu ceea ce se chema motor. Adică era mult mai rapidă decât cea cu vâsle, cu toate că Jol se îndoia că ar fi fost la fel de rapidă ca vulturanul.

Se lăsă greoi pe prima ridicătură de pământ ce îi ieşi în cale. Poate că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi ştiut nimic. Uneori curiozitatea îi era prea mare, şi nu putea decât să se mustre pentru asta. Poate că vulturanii ştiau ce fac, iar el încă nu era suficient de mare pentru a se aventura dincolo de stânci. Oraşul încă era singurul loc căruia îi putea spune „acasă”. Privi în jur. Clădirile de diferite forme îi dădeau senzaţia de apartenenţă, şi totuşi, sufletul îi spunea altceva decât ochii. Undeva înlăuntrul său ştia că trebuie să plece în căutarea ei. Era singura fiinţă care îi putea spune adevărul despre ceea ce era şi, apoi, mai era şi mama lui.

O simţea undeva departe, suferindă. Avea nevoie de ea. Cel puţin avea nevoie să i se spună de ce îl lăsase acolo preferând Lumea Nouă în locul lui. Singurătatea îl durea, nu era acel gen de singurătate, ci… era ceva mult mai profund. Se simţea părăsit de cei ce nu ar fi trebuit să o facă vreodată. Însă vremea regretelor trecuse. Sau, cel puţin, nu ar fi trebuit să vină niciodată.

Când nici o rază de soare nu mai căzu pe pământ, abia atunci reuşi să se ridice. Corbii îl urmară mai tăcuţi ca de obicei. Mergea agale, asemeni unui vrăjitor gânditor. Gândul ăsta îl mai înveseli. Aproape că semăna cu unul dintre vrăjitori. Doar ei mergeau aşa, cu capul în pământ şi cu gândurile aiurea. Proscrişii Oraşului. Cel puţin, el nu era asta. Lucrul ăsta îl făcea să se mai liniştească. Unic dar nu proscris. Vrăjitorii şi faunii erau ultimii proscrişii ai acelei lumi. Iar el nu făcea parte dintre ei.

Privi spre casa feolilor şi îşi dădu seama că aceea era singura lui casă. Dar asta nu îl mulţumea. El trebuia să zboare, aşa cum face un vulturan. Gândul ăsta îl ţinea prizonier de mult timp. De ce mama lui avusese aripi, iar el nu? De multe ori îşi cerceta spatele pentru a vedea dacă vreun ciot îi străpunsese pielea, dar încă nu i se întâmplase nimic. Apoi se mai gândi şi la legendă. Corbii trăiau şi dincolo de moarte, ei erau vestitorii morţii, şi îi aduceau pe cei trecuţi dincolo înapoi în lume. Poate că era, într-adevăr, prea mic pentru toate astea. Poate că aripile aveau să-i crească, dar el nu mai avea atâta răbdare.

 

*

Sfatul vulturanilor se ţinea în noapte, atunci când fiecare creatură îşi purta somnul, iar viaţa i se petrecea pe alt tărâm. Erau cu toţii îmbrăcaţi în robe lungi ce le ascundeau aripile, albe cu argintiu la revere şi în jurul taliei. Cei mai mulţi aveau ciocuri ce le cădeau peste bărbie, ţinându-le loc şi de gură şi de nas. Ceilalţi aveau chipuri umane, aproape perfecte. Dacă n-ar fi avut pieile închise şi urme de puf pe la tâmple, aproape că ar fi putut fi confundaţi cu cei mai mulţi dintre Orăşeni. Câţiva păreau mai în vârstă. Puf alb le crescuse pe la tâmple, iar penele maronii, ce porneau din creştetul capului, asemenea firelor de păr, păreau să se încurce în albul bătrâneţii.

Cei trei, mai în etate, erau îmbrăcaţi în robe negre, de jur împrejur, având cusăturii aurii. Ciocuriile lor păreau pleoştite, mult duse peste bărbie. Ochii lor maron păreau apuşi de mult. Nici o strălucire nu se mai zărea în ei. Chipul le era ridat şi zbârcit, iar îngrijorarea le era întipărită pe figură.

Cel mai bătrân dintre toţi aprinse cu grijă o lumânare. Grădina se scăldă într-o limină pală. Raze zdrenţuite se agăţau de pământul verde, cu o disperare încrâncenată. Câteva chipuri fură luminate slab, în timp ce, feţele înalţilor preoţi rămaseră ascunse de o beznă apăsătoare.

– Se spune că… începu unul dintre cei vârstinci, după care îşi drese glasul şi privi cu apăsare în jurul său. Vocea îi deveni tot mai groasă şi mai puternică. Continuă, fără să îşi mişte nici un alt muşchi în afara ciocului: Se spune că va veni şi ziua în care Oraşul va fi scos din ascunzătoare. De când „Talpa Lui Org” a fost furat, numai zeii ne mai pot salva.

Se lăsă o linişte mormântală. Nici vântul nu îndrăzni să şuiere, nici lumânarea să pâlpâie. Bătrânul îşi mişcă ochii, proptindu-i pe fiecare în parte. Apoi, ca şi cum îşi adulmecase hrana, se opri asupra lui Belew.

Belew înghiţi în sec, dar încercă să rămână nemişcat, asemeni unei statui.

– Ai dat greş, spuse bătrânul.

Belew se cutremură, dar decise să-i susţină privirea. Însă bătrânul şi-o mută, simţind nesiguranţă.

– Toţi am dat greş, se auzi apoi glasul lui scăzut. Lumina lumânării pâlpâii încet, făcând petele de lumină să se cutremure uşor.

Trec făcu un pas înaintea celor bătrâni. Nu îşi plecă spinarea şi nici fruntea pentru a le aduce laude, doar clipi des şi mult, în semn de nervozitate.

– Oricare dintre oameni ar fi putut ajunge aici, spuse el cu gravitate, dar şi cu emoţie. Doar pentru că acesta l-a urmărit pe Belew nu înseamnă nimic. Se spune că sunt recuperatori înnăscuţi.

– Recuperatori de ce? se strâmbă bătrânul.

Trec îi studie pe ceilalţi cu atenţie. Apoi, cu un glas aproape sfârşit spuse:

– Recuperatori de orice e considerat dispărut.

Un murmur de înfiorare veni din partea celorlalţi. Un vulturan înalt şi slab ieşi din mulţime. Ciocul ce-i cădea peste bărbie se închise şi se deschise, într-o şovăire enervantă.

– Ar trebui să luptăm, spuse el în cele din urmă.

Ceilalţi se întoarseră spre el, fără să ştie dacă e bine sau e rău ceea ce spusese celălalt.

Trec îşi plecă capul a neputinţă.

– Şi ce să facem? Să-i zgâriem până mor?

– De ce nu? insistă vulturanul cel slab cu însufleţire.

Trec dădu din cap dezaprobator.

– Ei au tehnologie, spuse Trec. Arme. Noi nu avem aşa ceva.

Ceilalţi murmurară.

– O să aduc „Talpa lui Org” înapoi, spuse cu însufleţire Belew, chiar dacă asta înseamnă să mor.

Bătrânii, deodată, îşi aruncară privirile asupra lui. Cel mai în etate vorbi din nou, de data asta smucindu-şi întreg trupul:

– Nu, Belew, misiunea ta e să o găseşti pe Cresa. Pentru asta îţi macini sufletul în lumea aceea degradantă. Acolo unde inimile sunt de vânzare, iar sufletele hălăduiesc cine ştie pe unde.

Belew îşi plecă fruntea. Ştia că trebuie să recupereze manuscrisul, dar avea nevoie de aprobarea bătrânilor pentru asta. Şi totuşi… Rămase tăcut, ascunzându-se în partea întunecată a grădinii. Până la urmă, tot trebuia să o facă. Însă bătrânul vorbi din nou.

– Manuscrisul lui Org e scris într-o limbă străveche ce datează de sute de mii de ani, e puţin probabil ca acele fiinţe să fie capabile să-l descifreze.

Trec începu să se plimbe nervos prin faţa bătrânilor.

– Şi totuşi, ar fi bine să-l recuperăm.

– Dar cum? se încruntară bătrânii.

Trec privi spre cerul slab luminat. Pe chipul lui se citea îngrijorarea.

– Jol…

Capitolul I

Capitolul II