Pentru un timp îndelungat…

Zilele astea m-am tot gândit la scris, la ce înseamnă să fii autor, la muncă în general. Aşa că am decis, cred eu cel puţin că am decis. După „Indicii anatomice” voi încerca din răsputeri să duc la final „Lumea pierdută”. Apoi, cu sudoarea frunţii, voi trece din nou peste „Regina elfă”, ca pe urmă să fac o pauză îndelungată. Nu, nu de scris propriu-zis, doar că am ce publica vreo 5 ani de aici înainte. Probabil că mă voi dedica mai mult îmbunătăţirilor şi voi începe un proiect amplu de TEATRU.

Nu vă mâhniţi, nu vreau să public teatru sau să-l duc pe vreo scenă, pur şi simplu o fac pentru relaxare.

Voi relua, de asemenea, „Povestea comentatorului”, unde fiecare va veni cu o idee pe care eu o pun în practică, apoi, tot fiecare, va spune ce îi place şi ce nu. Adică voi, cei mulţi, cititorii, veţi avea menirea de-a mă ajuta să-mi îmbunătăţesc stilul. Şi jur că voi face urât dacă nu o veţi face. Tocmai de aceea, vreau o idee pentru săptămâna viitoare. ATENŢIE: trebuie să fie o idee pentru proză scurtă. Nu voi putea scrie romane pe blog, oricât de mult aş vrea eu. Deci DEAL? 😀

 

Încă mă mai gândesc dacă să mă apuc ori nu de „Regina zâna şi…” şi ceva 😛 De fapt am cam multe titluri în cap. La început au fost cavalerii zodiacali, dar ar fi trebuit să explic prea mult apariţia celor treizeci şi şase de zodii 😀 Pe urmă mi-am adus aminte că am inventat o nouă rasă, iar în mintea mea povestea a început să prindă contur în cu totul alt fel, ţinând cont că în partea a patra va trebui să mă leg de visul zânei din partea a doua, va fi destul de complicat.

 

Oricum, ideile mele stau la păstrare într-un folder al lui Bogdan. Cum numai lui îi pasă de ce îmi trece mie prin cap – şi chiar dacă nu îi pasă, se preface bine – trebuia să le dau cuiva în grijă. Nu de alta, dar le uit.

Aşa că probabil va fi o pauză mare între a scrie cu adevărat şi a publica.

Încerc o îmbunătăţire a mea, chiar dacă sunt la vârsta căpoşeniei maxime, trebuie să o fac. Să încerc să trec peste ăia de nu ştiu a ţine pixul în mână dar emit păreri şi peste cei care nu pot lectura ce scriu eu până la capăt. Din păcate eu am fost educată să duc până la capăt orice lectură, indiferent dacă-mi place ori ba. Pentru că ceva bun tot găseşti până la urmă, nu poate fi totul un dezastru. Dar deh, ce te faci cu educaţia celorlalţi? N-ai ce. Asta-i viaţa.

 

Oh, şi trebuie să vă anunţ că „Indicii anatomice” va avea, înainte de publicare, vreo patru critici importanţi. Normal, cele două personaje reale… mai sunt reale, dar nu o să le dau drepturi 😀 – Cella, şi Lucia Verona. Că aşa vreau eu. Adică vor fi patru oameni care vor avea dreptul să îşi pună amprenta. No, nu mai e mult până termin, şi nici nu va fi o cărţuloaie din aia de peste două sute de pagini. Nu, va fi chiar o carte poliţistă, destinată petrecerii timpului liber. O carte ce poate fi citită în trei ore şi menită să relaxeze cititorul. Şi da, Iolanda Ştireanu nu se va opri aici, abia s-a descoperit pe sine. Nu o putem lăsa fără cazuri, n-ar fi corect. Sper ca în curând, Iolanda Ştireanu (Lala pentru prieteni) să devină unul dintre detectivii naţionali. Visez eu prea mult? Nu cred.

Reclame

MINŢI RĂTĂCITE I

TREXEL ŞI OANA

 

Rees Street era o străduţă liniştită din nordul Londrei, unde lucrurile pareau că au rămas la fel ca acum o sută de ani. Oamenii erau aceiaşi, maşinile vechi, doar câteva familii destul de înstărite se mutaseră recent aici pentru a căuta linişte şi poate lipsa traficului pentru copiii de şcoală primară

Astfel că în după-amiaza aceea liniştită era normal ca o maşină în flăcări să scoată pe stradă toţi locatarii celor câteva imobile vechi şi să-i vezi înghesuiţi în jurul ei, înainte să apară pompierii. Stăteau buluc, unii cocoţaţi pe garduri, alţii pe celelalte maşini parcate, barbaţii îşi ţineau odraslele în cârcă să vadă mai bine şi în acelaşi timp să fie siguri că nu-i calca cineva în picioare.

Rooney, aşa mic cum era, înghiontise pe toată lumea şi ajunsese în faţă, flăcările i se oglindeau în ochii căscaţi până la sprâncene şi simţea pe obraji căldura focului care mistuia Beetle-ul aproape nou într-un mod destul de ciudat, de parcă ar fi fost facut în întregime din lemn. I se spunea Rooney deşi nu-l chema aşa, însă urechile clăpăuge şi figura ce aducea cu atacantul, ca şi apucăturile lui neastâmpărate de altfel, îi aduseseră porecla asta şi deja mulţi uitaseră cum îl cheamă.

Deşi prins de evenimentul neaşteptat, Rooney îşi dădu seama că nu i-a văzut pe ai lui în mulţimea adunată şi după ce mai aruncă câteva priviri să fie sigur, ieşi dintre grămada de oameni şi intră ca o vijelie pe uşa grea a casei de vizavi. Urcă în fugă cele patruzeci şi opt de scări până la etajul trei, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii:

– Mamăăăăăăă! Tatăăăăăăă!

 Pentru că nu primi nici un răspuns deschise, în grabă, uşa apartamentului trântind-o cu putere de perete, moment în care se uită o clipă înapoi, convins de faptul că iar o să-l certe tata că a zgâriat tapetul cu clanţa. Trecu însă repede peste idee şi continuă să strige fugind pe holul lung şi întunecat. Trecînd pe lângă uşa întredeschisă a băii o văzu pe maică-sa şi se opri din fugă adunând sub el tot covoraşul de pe hol. Intra repede în baie având totuşi grijă să nu mai trântească uşa de perete.

– Mama, tu ai văzut ce-i afară? Toată strada s-a adunat, a luat foc maşina Janei. Aia nouă. Hai să vezi!

Mama era aplecată deasupra vasului de toaletă, sprijinită în genunchi.

„Iar a luat tâmpeniile alea de medicamente verzi!”, gândi Rooney la repezeală şi vru s-o apuce de mână.

Observă însă că mâinile mamei lui nu sprijineau vasul aşa cum ar fi fost normal, ci atârnau de o parte şi de alta a acestuia, pe jos.  Părul bogat, negru, cu bucle mari, acoperea toată toaleta astfel ca Rooney nu îi putea vedea chipul. Şi rochia parcă îi stătea puţin aiurea, fermoarul pe care copilul îl ştia lateral era acum pe mijlocul spatelui. Şi totuşi, văzând-o în genunchi, Rooney îşi spulberă impresiile ciudate şi îi puse mâna pe umăr.

– Mamă?!

Parcă vrând să o ridice din poziţia care i se părea puţin indecentă, Rooney întinse mâna spre ceafa femeii, nu ştia dacă să o tragă de păr sau nu, dar în timp ce se codea atinse cu mâna un obiect rece.  Părul se dădu puţin la o parte, suficient cât să-şi dea seama că era… o andrea, din acelea lungi cu care bunica îi făcea pulovere.  Dar… era fixată… nu…Rooney îşi retrase repede mana… era înfiptă în… În acel moment mama lui se prăvăli de pe toaletă pierzând echilibrul fragil în care fusese aşezată acolo şi se întoarse lasându-se moale pe spate, iar prin părul ud de pe faţă, Rooney văzu celălalt capăt al andrelei care ieşea prin ochiul drept, ţintind drept spre el.

Abia atunci copilul auzi telvizorul dat tare din sufragerie şi întorcându-se pe călcâie ieşi în fugă din baie agăţând capătul hârtiei igienice de pe suportul de lângă toaletă. Nu observă că hârtia i s-a prins în manşetă si o trase după el desfăşurând-o pe tot holul. Într-o secundă ajunse în sufragerie, unde, de după canapea, îşi văzu tatăl aşezat în faţa televizorului.

– Tatăăă!!!

Sări peste măsuţa din sticlă răsturnând vaza cu flori proaspete pe care le adusese bunicul dimineaţă şi în cădere ajunse de cealaltă parte a canapelei. Dădu să se ridice însă în întoarcere îşi văzu tatăl şi nu mai avu puterea să facă nimic.

Domnul Vince era trecut bine de 50 de ani. Era preşedintele Asociaţiei Experţilor Contabili din Londra şi după o tinereţe pierdută printre hârţoage avusese norocul să se afirme lucrând la o companie multinaţională, lucru care îi adusese bani, renume şi o soţie mult mai tânără, al cărei trecut nu-l cunoştea prea bine însă nici alţii nu-l cunoşteau aşa că nu-l interesa prea tare. În ultimii ani începuse să-i placă viaţa şi o savura atât cât îi permitea scara proprie de valori. Îşi făcea concediile în străinătate dar, deşi şi-ar fi permis şi altceva, alegea de fiecare dată sejururi budget în extrasezon. Era mulţumit.

Era. Acum zăcea pe canapea, în poziţia pe care o adopta în fiecare după-amiază urmărind pe vreunul din Sky-uri filme vechi, cu orbitele goale, cu un tampon intern marime Super înfipt în gât şi cu globii oculari în palme, cu irisul îndreptat către televizorul unde se difuza Casablanca.

Rooney se pierdu şi rămase câteva clipe ţintuit la podea, privind spre canapea  şi neputînd să se concentreze la ce să se uite… la orbitele goale unde ar fi privit în mod normal, sau la ochii din palmele tatălui său. Creierul său nu putea discerne în care loc ar putea avea cele mai multe şanse să fie privit înapoi.

Abia după vreo trei minute în care încet realiză ce s-a întamplat, Rooney sări ca ars şi se îndreptă în fugă spre fereastra deschisă. Dintr-o săritură se urcă pe băncuţa roşie pusă acolo de mama lui, tocmai ca el să poată ajunge la fereastră şi să poată privi în stradă.

Striga cât îl ţineau puterile către mulţimea adunată jos. Însă din gâtul lui nu ieşea nici un sunet. Abia după câteva minute îşi dădu şi el seama că nu poate articula nimic. Şi oricum, nu l-ar fi auzit nimeni, pe stradă deja urlau sirenele maşinilor de pompieri. Sfârşit, căzu de pe băncuţă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraz însă faţa lui nu exprima nimic. Involuntar îşi ridică pantalonii până la genunchi şi începu să se zgârie cu unghiile pe gambe. După un timp sângele ţâşni de sub pielea iritată înroşindu-i şosetuţele albe cu margine dantelată, primite cadou de la o mătuşă, cu toate că îi era ruşine să iasă afară cu ele fără pantaloni lungi.

Rămase lipit de fereastră privind în depărtare. Nici un zgomot nu-l mai deranja, doar liniştea se instală în gândul său.

 

*

Daniel privea pe fereastră. Zgomotul îl tulbura. Faptul că toţi năvăliseră în stradă, îl nemulţumea. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, avea timp să se gândească la altceva decât la contabilitate. Încă încerca să înţeleagă unde a greşit, unde i s-a spulberat visul de-a deveni actor. Cum a ajuns să fie contabil? Se întreba în fiecare zi, dar nu putea face legătura între momente. Ceva lipsea. Undeva, mintea lui, se bloca.

Aruncă amintirea în coşul minţii. Era contabil, avea patruzeci de ani şi nimic deosebit. Nu fusese căsătorit niciodată, dar avusese o iubită: Niky. Cel puţin aşa susţinea ea că se numeşte, după trei ani, Niky a dispărut, iar el abia atunci şi-a dat seama că era prostituată. Nu avusese nici un sentiment când iubita îi dispăruse, singurul gând care l-a avut, a venit şi a trecut într-o fracţiune de secundă: „Jack Spintecătorul”. De atunci, nu făcea altceva decât să ducă aceeaşi viaţă. Totul se încadra în monotonia perfectă a bărbatului de patruzeci de ani.

– Daniel, ai auzit? îl întrebă blonda ce avea birou lângă el.

 Daniel, de fiecare dată când îi auzea glasul, pur şi simplu, uita cum o cheamă. I se părea a fi o persoană stridentă, una ce ieşea prea mult în evidenţă, iar glasul îi era atât de… ascuţit…

– Nu, ce s-a întâmplat?

Ea s-a aşezat lângă el, ca şi cum ar fi trebuit să-i spună cel mai mare secret. Buzele s-au lipit de urechile lui şi un şuierat blând îi gâdilă auzul.

– Un bărbat şi o femeie au fost ucişi.

Daniel privi spre fereastră. Auzea încă sirenele. Un fum negru şi greu se ridica pe stradă.

– În incendiu?

– O, nu, sări blonda de pe scaun. Nu are nici o legătură cu incendiul, totul s-a întâmplat…

– A dat foc maşinii pentru a ascunde crima, veni un alt coleg.

„Jack Spintecătorul”, îi veni din nou în minte lui Daniel.

– Nu înţeleg nimic, concluzionă Daniel.

Blonda oftă enervată. Colegul, tânăr şi iubit cam de toate femeile din birou, se oferi să-i explice:

– Un nebun, a ucis o femeie şi un bărbat, apoi a dat foc unei maşini pentru a-i deruta pe poliţişti.

„Chiar aici, lângă noi”, gândi apatic Daniel.

– În Londra se adună toţi nebunii, spuse veselă blonda. Aş vrea, uneori, să mă mut în altă parte, dar s-ar duce tot acest farmec metropilitan.

Îi auzi pălăvrăgind toată ziua. Lui Daniel nu îi păsa. Dorea doar să ajungă acasă, să se întindă pe pat şi să deschidă televizorul. Cu toate că, dacă se gândea bine, blonda, colega lui, era o sursă de ştiri mai bună decât orice reporter.

Plecase de vreo oră, hoinărind pe străzile vechi ale Londrei. Trecuse pe lângă casă de două ori, dar gândurile îl apăsau prea mult, aşa că se plimba în cerc, ca un câine ce caută mirosul hranei şi, cu toate că o simte, nu e prea hotărât să se înfigă în ea.

Un vânt rece începu să bată uşor. Puţinul păr pe care Daniel îl mai deţinea se mişca agale în bătaia vântului. Cerul s-a întunecat repede şi picuri reci au început să cadă pe străzile şi aşa întunecate. Daniel, în sfârşit, observă uşa casei. Scose repede cheile din buzunar, descuie şi, cu un oftat profund, se avântă pe holul întunecat.

Undeva, în depărtare, în sufragerie sau în dormitor, o lumânare se scutura în bătaia vântului.

„Iar am uitat fereastra deschisă”, gândi el şi porni spre locul cu pricina.

 

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – II

După ideea lui Mihai
Partea I
Cucul cântă de şapte ori. Nerăbdarea şahului se citea pe chip. Se plimba prin camera împopoţonată cu fel de fel de lucrui culese de prin războaie. Lumina intră sfioasă pe ferestrele înalte. Dar era o lumină rece, gri. Un fel de premoniţie a unei zile proaste. Şahul îşi strânse degetele în pumni: „Negociază de un ceas, doar le-am spus să-i ucidă, rând pe rând, ca pe nişte brute. Şi, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ar fi trebuit să aud urletul lui Şarah sub imperiul torturii”.
Uşa se trânti de perete făcând un zgomot infernal. Şahul tresări, deja era prea mult pentru o singură zi. S-a întors pe vârfuri. Chipul îi era roşu de mânie. În faţa lui îi zări pe cei doi sfetnici: Stângul şi Dreptul, cum îi numea el, pentru a nu se mai obosi să le reţină numele.
– La dracu’, de câte ori să vă spun să nu mai izbiţi uşile de pereţi. Nesăbuiţilor!
Bărbaţii s-au aruncat la picioarele lui, sărutându-i, cu patimă, saboţii de mătase, cu vârf curbat şi ieşit în afară.
– Idioţi, murmură şahul, depărtându-se de Stângul şi Dreptul. Ce s-a întâmplat?
Unul din bărbaţi se ridică. Glasul şi trupul îi tremurau, poate de emoţie sau, poate, de spaimă.
– Mărite, poporul oamenilor de gheaţă a cedat.
În minte şahului se instală o linişte covărşitoare. Un sentiment blând îi gâdila întreg trupul. Se lăsă purtat de gânduri calde şi blânde. Deschise fereastra şi lăsă aerul rece să-i explodeze în faţă. În sfârşit, stăpân peste toată lumea. Era tot ceea ce visase o viaţă întreagă. Să unească întreg pământul sub o singură stăpânire, a sa. Un râs isteric îi ieşi pe buze, dar nu dură mult. Glasul bătrânului vrăjitor îl opri:
– Iuminias, nesăbuinţa ta a ajuns şi la urechile mele. Puterea aduce cu sine duşmani, duşmani care vor vrea să-ţi ia această putere.
Şahul înghiţi în sec. Îl ura pe Imothepus. El era cel ce încă îi mai putea înnegri gândurile. Scoate din el toate furiile şi toate frustrările.
– Ieşiţi, ţipă şahul la cei doi sfetnici.
Trânti fereastra.
– Prea multă răceală dintr-o dată, concluzionă şahul.
– Prea multă nebunie, boscorodi vrăjitorul. Lumea nu e făcută să se supună unui singur suveran.
– De parcă, mârâi şahul, cineva i-a întrebat pe ei.
Imothepus bătu cu pumnul în masă, făcându-l pe şah să se înroşească de mânie.
– Puterea e a mea, Imothepus.
– Dar până când?
Şahul se aşeză. Privirea-i era rece.
– Până când am să mor.
– Atunci, îţi prevăd o moarte rapidă.
Vrăjitorul plecă trântind uşa în urma sa. Şahul simţi o durere apăsătoare în creier: „Oare ce trebuie să facă un suveran pentru a nu i se mai trânti uşile în cap?”
 
*
Aissa cobora încet, precaut, treptele ce duceau spre temniţă. Era timpul să-l cunoască pe duşmanul părintelui său, bătrânul Şarah. Două gărzi luminau celula, ţînând în mâini torţele cele mari. Aissa le zâmbi. Întinse mâna şi îi smulse unuia dintre ei torţa.
– Sunteţi liberi.
Bărbaţii se măsurară din priviri, dar nu o împiedicară. Era mai bine să plece. Toţi ştiau cât de crudă putea fi Aissa.
Fata se apropie de gratiile reci. El era acolo. Ţinându-şi capul, plin de sânge, în palme. Ea zâmbi.
– Şarah, în sfârşit.
Glasul ei îl ademeni. Îşi întoarse privirea. Aissa rămase surprinsă. Nu era deloc bătrân, aşa cum şi-l închipuise ea. Şi, cu toate că faţa îi era brăzdată de răni, încă arăta bine.
– Aissa, vestea răutăţii tale s-a răspândit în toată lumea, dar nimeni, niciodată, nu mi-a vorbit despre frumuseţea ta.
Aissa se încruntă.
– Şarah, eu sunt cea ce îţi va fi călău. La noapte, când cucul va cânta de doisprezece ori.
 
*
Şi cucul cântă de nouă ori. Dimineaţa era la fel de rece şi neprimitoare. Iamasia, o femeie înaltă şi corpolentă, îi servi micul dejun micii ei prinţese. Vestea ajunsese şi la urechile ei, dar, niciodată nu discuta cu Aissa problemele tatălui ei.
– E o zi urâtă, spuse doica, în timp ce aranja bucatele pe masă. Nu îţi vine să dai nici un câine afară.
Dar Aissa nu o auzea, gândul ei era departe: „Şi acum, că am cucerit lumea, ce o să mai facem? Cu ce gânduri mă voi trezi mâine de dimineaţă? Ce plictiseală. Cel puţin, tata, mi-a dat voie să fiu călăul lui Şarah. Dar, cine ştie, poate că de mâine legile se vor înăspri, şi poate voi avea mai multe motive de distracţie. Sau, poate, va fi o răscoală…”
– Domniţă, strigă un oştean, adăpostiţi-vă. Oamenii gheţii s-au răsculat.
Aissa zâmbi în colţul gurii: „Ai grijă ce-ţi doreşti…”

Povestea comentatorului

Etajul opt
 
Era în iarna anului două mii. Se înserase devreme. Am plecat de la birou în jurul orei optisprezece. Am ajuns la recepţie, când să semnez de plecare, mi-am dat seama că mi-am uitat ochelarii. Nu văd nimic fără ochelari. Nu, nu chiar nimic, uneori văd umbre, zâmbete, chipuri înnegrite sau câte o rază de soare. M-am gândit adesea că nişte lentile de contact mi-ar fi mai folositoare, dar, din pricina timpului, nu am ajuns la un oculist pentru a-mi recomanda ceva de felul acesta.
Am salutat-o fugar pe Elein şi am repornit spre lift. Era o linişte apăsătoare. În afara recepţionerei şi a gardienilor de pe etaje, nu mai era nimeni. De obicei plecam târziu, dar, de data asta, am rămas ultima. Liftul s-a deschis cu un semnal sonor pronunţat. Am ieşit, lumina de pe hol m-a orbit.
– Nu aţi plecat? mă întreabă curios gardianul.
Îl privesc cu atenţie. Îi zăresc, pentru prima oară, aluniţa de lângă buză. Era tânăr, frumuşel şi nu avea deloc chip de gardian. Îmi dau seama că vederea mea e bună. Aşa că îmi duc degetele spre ochi. Mâinile mele ating ochelarii. Râd.
– Am crezut că am uitat ceva, am spus.
Râde şi el.
– O seară bună, doamnă Ster.
Îl salut din priviri şi intru în lift fără să mă mai întoc cu faţa spre el, eram prea preocupată să-l sorb din priviri pe tinerel. I-am făcut din degete, în timp ce cu cealaltă mână apăsam butonul. Gândul mi-a rămas la el. Oare de ce nu l-am văzut niciodată decât ca pe un gardian? Îmi dădeam seama că îmi plăcea, cred că am şi roşit în preajma lui de câteva ori, dar eram prea preocupată să-mi dau seama. Era ilogic să gândesc aşa, el era cu cel puţin cinci ani mai tânăr ca mine, iar eu abia divorţasem.
Liniştea din lifit îmi zvâcnea în urechi. Simţeam ceva, de parcă…
Şi atunci s-a întâmplat. Liftul s-a oprit şi totul s-a cufundat într-o beznă teribilă. Simţeam că mă sufoc. Că nu mai am aer. Aveam nevoie să respir. Să ţip. Să spun ceva, orice. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să deschid gura, decât ca un peşte ce caută o bulă de aer. M-am lipit de lift convinsă că am să mor.
– Respiră, se auzi un glas răguşit în spatele meu. Respiră încet.
Atunci mi s-au eliberat căile respiratorii şi am ţipat. Ţinusem prea mult ţipătul în capul pieptului, aşa că izbucni ca un uragan.
– Sttt, îmi zise necunoscutul. Totul va fi bine. Nu eşti singură.
Am înghiţit în sec. Îi simţeam respiraţia, apoi mâna. Mâna lui ce o căuta pe a mea. M-a mângâiat uşor. Cu tandreţe. M-am retras speriată.
– Nu mă atinge! am ţipat eu.
– Iartă-mă, iartă-mă! s-a auzit glasul lui speriat şi răguşit. Am vrut doar să te liniştesc.
Nu am zis nimic. Nu ştiam de ce îmi e cel mai teamă, de faptul că sunt blocată în lift sau, pentru că, pur şi simplu, nu îmi dădeam seama cum şi când urcase necunoscutul.
Începuse să se încălzească. Aerul devenise aproape irespirabil. Intram din nou în panică când glasul lui mi-a amintit că nu sunt singură:
– Important e să nu te agiţi. Aşa ai mai multe şanse să păstrezi aerul din plămâni.
– Cine dracului eşti tu?
I-am auzit respiraţia greoaie.
– Lucrezi aici? mă întreabă el.
– Da, răspund scurt şi la obiect.
– Eu lucrez la opt, mă cheamă Alex
– Nu-mi pasă.
Tăcu o clipă.
– Dacă nu vorbesc, mă simt ca şi cum aş fi mort.
Îl înţelegeam. Mă simţeam la fel. Parcă eram prinsă într-un coşciug. Până şi gândurile mă dureau. Teama pusese stăpânire pe mine.
– Faci cum doreşti, i-am spus eu.
Mi s-a părut că zâmbeşte, cu toate că aşa ceva era aproape imposibil. Cum mi se poate părea… Dar ce mai conta.
– Lucrez la opt, sunt contabil, continuă el. Dacă tot e să petrecem ceva timp împreună, de ce să nu ne cunoaştem mai bine?
– Şi tu ai lucrat mult, nu?
Un alt val de linişte şi căldură căzu peste mine. M-am târât în sus ca un şarpe pe moarte. Am căutat butoanele şi am început să apăs în disperare. Pumnii mei au prins putere. Mi i-am înfipt în uşă şi am bătut cât am putut de tare. Am bătut până când lacrimile mi s-au înşirat pe obraji şi orice urmă de putere m-a părăsit. M-am lăsat moale pe metalul rece şi am căzut în genunchi.
– M-a părăsit, m-a părăsit pentru o copilă de douăzeci de ani. Eu de ce nu mai sunt bună, cu ce am greşit? Faptul că îl lăsam în facultate să copieze după mine? Că l-am adus la firma de avocaţi şi l-am ajutat să promoveze? Că mi-am sacrificat cariera crescând un copil de care nu l-a interesat niciodată?…
Lacrimile mi s-au oprit în gât. Mă confesam în faţa lui Alex, contabil, fără să am habar cine e el. I-am simţit mâna transpirată în părul meu.
– Nu ştiu…, începu el.
– Iartă-mă, nu spune nimic. Nu e treaba ta.
M-am retras, atingerea lui îmi făcea rău. Pentru o clipă mintea mi-a fugit spre aluniţa gardianului. Înnebuneam.
– Nu trebuie să-ţi fie ruşine, mi-a spus el.
– Nu îmi e, i-am retezat-o scurt. Nu are de ce să-mi fie.
– Şi eu trec printr-un divorţ.
Am zâmbit. Era ca o lovitură a destinului. Apoi am tăcut. Poate că amândoi ne-am cufundat în amintiri. Timpul trecea încet, iar noi respiram din ce în ce mai greu. Când i-am auzit glasul, în cele din urmă, m-am speriat. Semăna cu vocea unui om ce vorbea dintr-o fântână. De undeva de departe, din iad.
– A plecat cu tot. M-a lăsat fără casă, fără maşină, fără slujbă, fără copii. De parcă însuşi diavolul ar fi fost avocatul ei.
– Oh, poate îmi dai numărul lui de telefon, am încercat o glumă.
– Dureros este că nu vedem dreptatea decât de partea noastră, nu încercăm să-l înţelegem şi pe celălalt.
– Am înţeles prea mult, i-am răspuns gâtuit.
– Uneori, când ierţi, te simţi mai liber. Poţi iubi din nou, fără să priveşti la sexul opus ca la un duşman.
Eram transpirată toată, iar oxigenul era din ce în ce mai puţin. Nu puteam gândi limpede.
– Tu ai iertat?
Nu mi-a răspuns imediat.
– Pe ea, nu, dar nu dau vina pe celelalte femei pentru ce mi-a făcut una singură.
– Şi crezi că eu asta fac? Că dau vina pe ceilalţi bărbaţi…, am tăcut. M-am gândit o clipă şi am spus: Da, ai dreptate, asta fac.
El tuşi. Tuşi ca un catâr.
– Eşti bine?
– O să fiu, în scurt timp o să fiu.
Pe dată m-am gândit la moarte. L-am căutat cu mâinile. Fruntea îi ardea. Inima îi bătea cu putere.
– Să nu îndrăzneşti…
El a râs.
– Nu, nu o să mor. În scurt timp lumina se va aprinde şi uşa se va deschide.
– De unde…
Dar nu am apucat să rostesc întreaga întrebare. Lumina s-a aprins. O ceaţă întunecată mi-a apărut în faţa ochilor. Am leşinat înainte să se deschidă uşa.
 
*
M-am trezit în aşternuturi albe. Vedeam totul în ceaţă. Mi-am căutat ochelarii cu mâna. Într-un târziu, am reuşit să dau de ei. I-am pus pe nas. Lumina era puternică. M-am obişnuit greu. Un buchet imens de flori stătea mândru în vaza de pe noptieră. Infirmiera îmi zâmbi.
– Aţi avut noroc, încă puţin şi rămâneaţi fără oxigen.
Am privit florile.
– O, spuse infirmiera, au venit anonim, nici un bilet, nimic. Dar domnul care le-a adus era destul de chipeş.
– Şi Alex?
Ea mă privi uşor confuză.
– Cine?
– Bărbatul care era cu mine în lift.
– Nu era nimeni în lift în afară de dumneavoastră.
– Ba era, am vorbit cu el. L-am simţit, l-am auzit…
Ea mi-a pus mâna pe frunte.
– Aveţi temperatură. Cred că vi s-a părut.
M-am ridicat în şezut şi am ţipat:
– Nu sunt nebună, ştiu că era acolo.
– Gardianul care a deschis uşile a spus că i-aţi leşinat în braţe şi nu mai era nimeni cu dumneavoastră. Ar trebui să vă liniştiţi, doamnă Ster. Vă voi face o injecţie, iar mâine veţi fi mai bine.
Am privit florile. Nici un bilet. Doar flori. Eu ştiam, ştiam că sunt de la el. Dar cine era el? Cum a apărut? Cum a dispărut?
Gardianul cu aluniţă a venit să mă vadă. Infirmiera a ieşit fiind convinsă că mă lasă pe mâini bune.
– Sunteţi bine? mă interogă el cu o mimică îngrijorată.
– Nu era nimeni în lift?
– Nu, îmi răspunse uimit.
– Tu ai deschis uşa?
– Da.
– Pot să te rog ceva?
– Orice, doamnă Sterr.
Injecţia începuse să-şi facă efectul, începeam să mă simt tot mai adormită.
– Caută-l pe Alex de la etajul opt, contabilul.
O fărâmă de groază se afişă în privirea lui albastră.
– Doamnă Ster, la etajul opt nu mai lucrează nimeni de un an. De când au murit toţi în incendiu.
Am adormit.
 
 
P.S: Urmează povestea după ideea lui Mihai şi, probabil, vineri sau luni, prima parte a poveştii pe care o voi scrie împreună cu Trexel. Da, da, spor nouă şi voi să veniţi cu idei, idei, idei. Da?