Să vorbim despre următoarea carte

Primul indiciu, pentru că nu vreau să vă spun încă. Dar…

E vorba despre un trust de presă mare, nu din Pitești, Doamne ferește. Unul național. Cu tiraj. Da, următoarea mea carte o să apară acolo. Și următoarea și cealaltă următoare și tot așa. Nu, desigur, am și alte proiecte. Dar cum ziariștii din Pitești vor întreba iar cu cât am plătit trustul respectiv ca să-mi publice cartea o să-i las pe ei să afle. Sigur că vor fi și cei care vor spune că m-am băgat politic. Pot spune, nu-mi pasă. Dar sunt și cei care or să vrea să citească cartea sau cărțile, așa că eu cu ei vorbesc. Cei cărora nu le pasă unde și de ce apare. Cei care vor doar să citească nepăsându-le de unde iau cartea. Celor care le pasă doar de carte, fără să speculeze aiureli sau mai știu eu ce, da, o să apară. Și da, sper ca mâine să vă spun și unde și când. Eu știu și unde, știu și când, dar încă nu vă pot spune. Pot doar să-i mulțumesc acelei persoane al cărui nume nu o să-l fac public încă pentru că o să vă dați seama despre ce vorbesc și nu ne dorim asta :P… încă.

Așa că, dacă încă mai am fani, stați pe aproape, n-am murit din nici un punct de vedere, din contră, revin în forță. Forță adevărată nu vorbe. Și cu ocazia asta vă pot spune că am așa un apetit de „omorât” oameni, ceva de speriat. Deja îmi e și mie frică de câte crime s-au comis și se vor mai comite. Ntz, ntz. 

Reclame

Despre cum să inventăm subiecte de presă

Cu riscul de-a fi alergată de așa zișii ziariști piteșteni – ei nu există – vă spun clar și la obiect că în orașul ăsta nu există această specie. De la „Vreau să vă pun o întrebare./ Despre?/ Un subiect de presă”, adică hai să mori tu, că eu mă gândeam că te referi la o plimbare în parc, până la a inventa subiecte pentru că nu mai avem ce scrie nu e cale, e doar drum 😉

În schimb mi-am dat seama de un lucru, domnul care m-a sunat ieri să mă întrebe despre „un subiect de presă”, mi-am dat eu seama că îmi e și martor. Atunci când a făcut o afirmație și eu i-am spus să aducă probe a spus clar și răspicat: „Nu e am zis. Conducerea societății”. Domnule, o să vă chem ca martor la proces, pentru că am așa un chef de procese ceva de speriat. Sunteți martorul meu că acea conducere a acelei societăți a susținut că eu mi-aș fi scos cărțile pe banii societății. Ok, dacă nu vin și probele, asta este, domnule ziarist – nu mai rețin cum vă numiți, pentru că nu mă simt datoare să rețin ce nu mă interesează – veți fi chemat ca martor la proces. Asta este.

Ca să înțeleagă și restul lumii. Există această „presă” care scrie despre mine în funcție de ce fac eu pe facebook. Ca un pariu, cu ceva luni în urmă, am pus pe facebook că mă mărit – exclusă intenția – iar peste o săptămână a apărut în „presă”. Nu m-a întrebat nimeni dacă e adevărat, de parcă ce scriu eu în spațiul virtual trebuie să fie musai adevărat. Dar, cel puțin, le-am dovedit unor oameni că „presa” acea „presă” preia toate aberațiile mele de pe facebook. Amuzant și nu prea ținând cont că ei se numesc jurnaliști. Pentru mine, recunosc, e amuzant. Pentru că na, e mișto să creezi subiecte de presă care nu există. Cam asta e presa din Pitești. 

Dar să nu vorbim doar despre asta, din punctul meu de vedere e lămurit subiectul. Subiect care o să fie de presă :)) Să vorbim puțin și despre oamenii acestui oraș, oraș care pentru mine mai există doar pentru că am rudele și prietenii aici. Pentru că, după ani de zile în care am ajutat diverși oameni, o singură dată în viață când am cerut și eu ajutor nu s-a putut. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. De dat am dat. Nu neapărat eu personal, dar și eu. Uite de aia, dragi jurnaliști de comună nu am vrut niciodată să fac lansări aici, dar mereu m-am lăsat convinsă de editură. Nu mă interesează orașul ăsta condus de hapsâni și de tot felul de alte nații de oameni pe care, sincer, îmi pare rău că i-am cunoscut, că i-am ajutat și multe altele. Ajutorul a venit ori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, ori de la cei la care nici nu mă așteptam. Așa că, înainte de-a vă face voi subiecte pe mine, subiecte false, care nu există, mai întâi uitați-vă la voi. Poate dacă vă priviți mai bine în oglindă o să vedeți urâțenia sufletului. 

Sunt sătulă de toți și toate. Și apoi vă mirați că devin violentă. Adevăratele subiecte, prietenii mei, vă scapă. Dar nu o să vi le dau eu mură-n gură pentru că nu vreau. Dacă voi, ziariști, nu le vedeți, eu n-am de gând să vi le indic. Dar vă dau un indiciu. Exista un subiect vis-a-vis de „subiectul de presă” – trebuie să traduc ironia pentru că mulți nu or să se prindă – numai că voi nu știți care. Și nu e legat nici de mine, nici de conducere – fostă sau actuală – ar trebui să săpați mai bine nițeluș. Sau îl știți și-l ocoliți?

Oricum, ca o concluzie, le mulțumesc tuturor celor care nu m-au ajutat. Oamenii mi-au dat încă o dată o lecție. Da, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Punct.

O idilă de cinci ani

Hai, bine, să nu exagerez, a fost cam de patru ani și jumătate. Desigur, detaliile suculente și prostia-mi nemărginită o să le aflați într-o revistă cu un tiraj bun – vă spun la momentul potrivit unde. Nu de alta, dar războiul meu nu se va duce pe blog, facebook etc ci acolo unde contează, adică în cea mai mare parte în tribunal, dar și presa o să aibă partea ei de contribuție.

Da, îmi recunosc prostia. Uite că o fac public. Am luptat alături de un om care nu a dat niciodată nici măcar o cafea, un om care și-a permis să spună despre mine și alte două persoane că „sunteți burghezi, voi vă permiteți, iar eu n-am decât două sute de euro în buzunar”. Un om care și-a permis să-și facă imagine pe munca mea fără să dea nici măcar un pahar cu apă pentru că e prea calic și totul trebuie să-i revină lui.

Pe acest om l-am ajutat nu numai cu munca mea pentru editura lui minunată „Tritonic” ci și cu alte lucruri. Nici o grijă, într-un sens n-am fost proastă, am păstrat toate documentele. Drăguț maxim este că am cărți pe care n-am contract și din câte mi-a spus avocatul asta înseamnă penal. Nu-i nimic, nu sunt bani sunt pușcării. N-am făcut în viața mea rău nimănui dar acest personaj penibil și-o merită. Și apropo, daca Tritonic Publishing a dat faliment cărțile mele ce mai caută pe piață? Dar nu-i bai, să fie, se rezolvă și asta în instanță.

) Nu o să-i pronunț numele acestui personaj pentru că vreau să uit că există, dar, dragii mei, copii de treisprezece ani care urmează să publicați la acest brand vestit, trebuie să știți că vă fură. Da, acum, probabil, în afară de câțiva oameni, nu mai poate păcăli decât copiii. Sunt curioasă, o să-i ia din grădiniță?

Răbdare să aveți că am detalii gârlă ;

Ritualuri satanice?!

Păi eu nu ştiu ce aş putea comenta la ce a scris Geocer despre mine. Mă rog, nici voi nu aţi avea ce comenta. Că o fi, că nu o fi, nu mi se pare a fi treaba lui. Nici a lui Mişu care începe să speculeze pe aceste teme fără să ştie despre ce vorbeşte. Că îmi plac cimitirele asta nu cred că e o noutate, nu ştiu dacă am spus aici, dar toată copilăria mea am crescut lângă cimitir. Că uneori mă întâlnesc noaptea acolo cu prietenii, iar nu mi se pare un subiect interesant. Zău că nu. Dar de la a bea o bere pe un mormânt – mă rog, acum sunt vile nu mai sunt morminte prin Argeş – şi până la satanism e drum lung.

Dar eu zic că cei Geocer ar trebui să fie atent. Nu de alta, dar oamenii pe care îi văd acolo s-ar putea să se supere. Şi n-aş vrea să nu îl mai văd pe George la întâlnirea bloggerilor. Zău că nu.

De data asta mă fac că n-am citit nimic, dar data viitoare o să mă supăr.

UPDATE: Indiferent ce ati crede, luni o sa aflati adevarul. Pana atunci lasati-ma sa ma satanesc.