Aşa nu se mai poate

Eu înţeleg că unii îmi sunt prieteni de ani de zile, dar să insişti de la opt dimineaţa până la opt şi jumătate să mă trezeşti, deja asta mi se pare cruzime pură, iar eu simt aşa că îmi vine să-i dau un pumn oricât de prieten mi-ar fi.

Şi am întrebat: „Arde? Că dacă nu arde te blestem”.

Nu ardea, dar omul ajunsese în Piteşti şi mna… doar nu se culca la ora opt dimineaţa, zău aşa, când îi putea trezi pe alţii. Sigur că m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit la loc până când nu mai ştiu cine m-a sunat. A, da, era ceva cu treabă adevărată 😉 Şi apoi, norocul lui 😀 , Crivăţ care cerea detalii despre Lucia. Noroc că pe astea cu romanele le ştiu şi în somn.

Aşa că vă reamintesc că mâine la ora 19 în Irish Pub avem lansare, adică în Cluj, să nu vă duceţi în cine ştie ce Irish că nu o să avem acolo, ci în Cluj.

Trezită de-a binelea a trebuit să mă tot întâlnesc cu X, cu Y şi cu Z. Cu toate că n-au fost chiar în ordine alfabetică. Şi acum mă gândesc aşa: mâine plec în zorii zilei, dacă dorm eu acum la noapte ce mai fac? Număr oile? O să spuneţi că pot dormi şi în maşină, dar vă rog să mă credeţi că nu pot, pentru că n-am stare în maşină, dacă nu sunt la volan îmi vine să mă fâţâi şi nu pot dormi. Aşa că ce e de făcut? Să dorm? Să nu dorm? Doamne ce dileme existenţiale am. Deja îmi e şi mie frică de mine. Ordine în gânduri, nu? Bine, în timp ce mi le ordonez şi poate ajung şi la o concluzie voi meditaţi la melodia de mai jos. Era mişto când eram eu la vârsta discotecilor 😛 În plus se potriveşte al dracului de bine cu starea mea de acum. Fireşte, de vină e ploaia.

Reclame

Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Amalgam important

4830164

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 Lili caută scriitori 😀

Cine e Lili? Un personaj important în mediul cultural. Dar e prea puţin important cine e, ceea ce contează e ce oferă. Şi oferă. Aşa că se caută scriitori: debutanţi ori ba. Oameni care cred că au talent şi care încearcă să publice. Ei bine, scriitorii consacraţi, pe cei mai buni dintre aceştia îi vor ajuta să publice. Desigur, asta pe lângă premiu. Dar, mult mai bine ar fi să intraţi la Lucia şi să vă lămuriţi pe deplin. Aş face şi eu apel la Denis Meraru, Vania şi Gabriela să participe. De ce nu? Nu se ştie niciodată. Cu toate că ultimii doi nu sunt nici debutanţi, nici necunoscuţi, dar vreau eu să părticipe. Vă băgaţi? Denis, la tine e obligatoriu. Nici nu se pune problema să nu o faci. (Nu că Denis nu va publica, căci el va publica la Tritonic, dar vreau să părticipe pentru a se obişnui cu critica).

 

2 La mulţi ani, maestre!

Cella ne-a amintit azi că e ziua scriitorului Romulus Vulpescu, păi să-l urăm şi noi că aşa e frumos.

 

3 Totuşi citiţi şi postul de mai jos 😀

 

4 Idioţii nu pot dormi de grija mea şi „prietenii” se bucură 😛

Am primit azi un mesaj drăguţ pe mess. Pe un anumit blog, un anumit personaj – care nici măcar nu contează – ar fi scris ceva de genul că au apărut zece volume ale Dinastiilor, în piele, la editura Para Stas. Aşa îi doresc şi eu lui. Nu ştiu care va cânta la înmormântarea cui. Nu am intrat pe blogul respectiv că le-am făcut şi aşa prea mult trafic şi nu merită. Oricum, cine mi-a trimis mesajul mi-a spus că doi dintre „prietenii” mei s-au bucurat foarte 😀 Ei, păi aşa să le ajute şi lor de sus, care e problema? Ştiţi cum e aia: ce îmi doriţi mie, să vi se întâmple vouă înzecit 😉 Doar Xreder s-a enervat, dar i-am explicat: „păi de aia încă mai e legal pamfletul” 😉 , parcă asta ar fi o problemă. Oricum, X a zis că de mai ajunge la SM va omorî pe cineva. Pentru asta va rămâne consemnat în casă 😀

 

5 Să se poată bucura şi „prietenii” mei…

Da, iar sunt pe moarte, noroc că nu mor şi îndur cu stoicism. Nu-i nimic, revin eu cu forţe proaspete. Se mai întâmplă. Ce e adevărat e că în ultimul timp se întâmplă cam des. Cred că iar trebuie să-i fac o vizită măreţului spital bucureştean, adică Militar 😛 Şi cum şi după lumea cealaltă voi continua să ţip, nu vă bucuraţi prea tare, veţi auzi în continuare de mine.

 

6 Aştept „Zinteza zilei” 😉

Eu sunt bogată, măi…

prieteni_catel_pisica

 

Bogăţia mea nu constă în ceea în ce constă bogăţia altora. Eu am prieteni, puţini, dar cei mai buni. Să fiu sinceră, până să-mi fac blog, nu am avut prieteni. Câţiva tipi, colegi de facultate, care mi-au rămas mai apropiaţi – să fim serioşi, bârfeam cu ei toate tipele care ne treceau prin faţa ochilor, nu cred că m-au văzut vreodată ca pe o femeie. Dar creaturi de sex feminin? Neverrr. Toată lumea îmi spune că sunt misogină, dar se înşeală.

Cea mai tare fază a fost cea cu Corina Creţu – ţin să îi spun pe această cale că e mult mai curajoasă ca mine, eu nu călcam pe acolo nici tăiată. La un moment dat, Corina comentează pe blogul meu. O tipă drăguţă. I-am răspuns şi eu pentru că mi-a plăcut ce a comentat, iar pe vremea aia nu răspundeam fiecărui comentariu în parte, că nu aveam răbdare. Mă sună mama disperată, aş putea jura că era şi transpirată: „Ai văzut cine a comentat la tine?”. Am intrat pe blog, m-am uitat, hmm: „Cine”. Ea: „Corina Creţu”.

Eu: „O cunoşti?!”

Ea: „Tu eşti proastă? Nu ştii cine e Corina Creţu?”

Eu: „Sunt, nu ştiu. E o tipă drăguţă, dar nu ştiu cine e. Zi dacă o cunoşti, nu mă fierbe”.

Apoi, în zece minute, ştiam toată viaţa Corinei 😀 Mama o îndrăgea foarte mult dinainte de-a şti eu cine este ea. Chiar şi X după ce a cunoscut-o a zis: „Doamneee, ce femeie deosebită. Cât e de simplă şi de plăcută”. Şi de aici s-a înfiripat o prietenie.

Cella, Isabelle, ele erau mai demult, dar vă spun eu şi povestea lor cu altă ocazie 😉

Apoi, obligată – da, sunt cât se poate de sinceră – de Vania, am comentat pe blogul Crinei. Mă enerva să comentez la Crina pe blog pentru că avea nenorocirea aia de blogspot pe care eu nu mă descurc de nici o culoare, în plus, nici nu o cunoşteam, iar Vania mă tot obliga să spun câte ceva. Bine, recunosc, mă manipula la greu. Abia după ce un domn din ţări străine a început să o deranjeze atât pe Crina cât şi pe omul ăla rău şi s-au mutat pe wordpress, am început şi eu să fiu mai activă pe blogul sătmărencei. M-am dat mai greu la bârfă cu ea, pentru că nu ştiam cât de receptivă e la miştouri, aşa că mă purtam cu prudenţă. Până mi-am dat seama că e tipă mişto şi am început glumele. Şi aşa a trecut timpul. Cred că, dacă stau eu bine să analizez, mai sunt câteva luni şi facem un an – vrei să fii soţia mea? 😀

Cu toate că nu ne cunoşteam suficient de bine, am simţit că e cel mai de încredere om pe care-l ştiu. Aşa că, atunci când am vrut să mă plâng la cineva, pe ea o băteam la cap. Ne-am dat seama că avem multe lucruri în comun, bine, nu chiar toate, acum trebuie să mai fim şi individuale, altfel prea am fi două perfecte, în felul ăsta ne completăm 😉

Sunt câţiva oameni pe care i-am cunoscut aici, pe blog, care m-au apreciat şi mi-au oferit prietenia lor sinceră fără a avea un alt obiectiv în schimb. Lucru destul de rar în viaţa-mi mizeră 😛 Şi aşa, mi-am pus în cap o Crină. Mai scap eu vreodată? 😀

Crina, acum câteva zile, nu numai că mi-a făcut un cadou de Moş Gerilă, aşa cum spune ea, dar mi-a făcut un cadou pentru care nu o să mă pot revanşa toată viaţa, chiar dacă aş lua-o de nevastă şi aş pune-o în ramă. Încă nu vă spun despre ce e vorba, dar vă dau un mic indiciu: a făcut pentru „Reginele” mele, ceea ce nu aş fi făcut nici eu. Bine, nu pentru ele, pentru mine.

Aşa că sunt cel mai bogat om din lume. Cum am spus, puţini dar buni 😉 Acum mă gândesc deja unde să o duc în concediu, că în Hawai nu vor soţii, ambii, că cică prea mult zbor. O decapotabilă, Crina? 😛

 

Pe lângă Crina şi Cella, care mi-au suportat toanele ultimelor zile, trebuie să-i mulţumesc şi lui Bogdan Hrib, motivul fiind acelaşi. Cred că n-a mai avut până acum un autor care să-l ţină câte trei ore la telefon şi să se isterizeze 😀 Aşadar, sunt trei oameni care zilele trecute au trebuit să suporte de la mine mai mult decât aş fi suportat şi eu. Nu, X a plecat de acasă. Cel puţin când vedea că vorbesc cu Crina, Cella sau Bogdan, îşi lua lumea în cap şi mă întreba când se întorcea: „Mai eşti nervoasă?” 😀 Iar eu dădeam din cap într-un sens sau altul, şi aici se oprea discuţia. Bine, eu eram vorbită, cred că nu o mai puteam lua de la capăt.

 

P.S: Crina, tu eşti îngerul meu! M-ai „cumpărat” pe viaţă.

Aşa afli cine îţi sunt prietenii

 

 

Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…

Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.

Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.

Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…

Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.

Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.

Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀

O zi

Trecem repede în revistă câteva lucruri. M-am trezit şi azi, spre surprinderea mea. Uneori sunt sigură că nu o s-o mai fac, la ce coşmaruri am. Din ce în ce mai sfiorante. Dar deh, asta-i viaţa, te sfiorezi şi gata. Că nu ai de ales. Din pat, direct în maşină. Din maşină, direct la cafea. La cafea cu un prieten. Azi e ziua soţiei lui. Pe ea o cunosc destul de puţin, dar, din câte o ştiu, e foarte de treabă şi modestă. În plus, e învăţătoare. Mă rog, va fi. De aia nu o ştiu prea bine, pentru că ea e altfel. A stat tot anul şi a învăţat ca nebuna pe câmpii. Noi ieşeam cu el, cu soţul, dar ea nu venea, pentru că voia să arate că examenul ăla pe care-l dau profesorii, poate fi luat şi pe corecte şi cu notă mare. Aşa că a învăţat.
„Nu vrea, mă, nici de nebună să dea o sută de euro”, se plângea soţul ei. „Că ea învaţă, că ea ştie, şi parcă văd că trec toţi proştii cu pile, iar ea nu”. Şi iată, ea a trecut. Or fi făcut-o şi ăia cu pile, dar ea a luat zece şi va fi învăţătoare de la educatoare. La anul vrea să meargă mai departe, tinde spre a fi profesoară şi pentru asta munceşte din greu, ce să facă, nu are de ales. Aşa că tot cu el ne vom petrece anumite momente, pentru că ea învaţă.
Cum merita, am fost să-i caut un cadou. Sigur, l-am găsit. Nu sunt sigură că i se potriveşte, doar v-am spus, nu o ştiu foarte bine, dar eu sper să-i placă. Aşa că mă pregătesc de un mini chef. Aşa, bătrânesc, la restaurant. Mai povestim, mai râdem, ne mai destindem. Chestii normale, ca între prieteni. Ne vom cunoaşte mai bine, că şi asta contează. Nu cu el, cu ea. Aşa că de la ora nouă am umblat ca nebuna. Desigur, dacă nu ar fi aceeaşi circulaţie, adică bară la bară, poate că aş fi terminat mai repede, dar acum asta este. Şi cu toate că mor de somn, abia aştept să mă întâlnesc cu ei. Ori nu prea am mai ieşit eu de multişor din casă, ori se întâmplă ceva. Şi ziceam că n-am prieteni. Am, dar sunt bărbaţi, ăştia n-au răbdare să stea cu mine la cafele 😀

Două puncte

Voi începe cu oamenii, cu prietenia, cu suflete etc. Voi continua cu Problema Neagoe, nu de alta, dar am de dat nişte replici. Dar să le luăm în ordinea importanţei.
 
I
 
Era cu o zi înainte de plecarea mea la bulgari. O zi destul de grea pentru mine. Anunţ pe blog cu o zi în urmă că plec la Bucureşti şi că Cella şi Crina vor rămâne pe baricade, Vania fiind plecat. Dimineaţă mă sună Mana, îmi spune că a citit pe blog că merg la Bucureşti. Îi spun că aşa e, că mă duc la doctor. Ştiind programul ei de lucru îi spun că e posibil să ne întâlnim chiar când iese ea de la muncă, destul de târziu aş zice eu, dar deh, Piteştiul e altfel. Mi-am calculat eu timpul cu doctor, cabinet, consultaţie etc. Aşa că am ajuns la concluzia că aş putea. Îi spun că o sun când ies. Sperând să termin la timp, până să ajungă ea acasă.
Aşa am făcut. Am terminat chiar cu douăzeci de minute înaite să termine Mana munca. Eram supărată, bulversată. L-am şocat pe X cu vreo două mii de lacrimi, că eu nu prea plâng. Nu plângeam de ce mi-a spus doctorul, ci de durerile mele sufleteşti, care, dracu’ ştie cum, tocmai atunci s-au găsit să explodeze. Am plâns până la Plaza. Cred că X nu mai ştia ce e cu el, cu mine nici atât. Îmi zice: „Vrei să te vadă Mana plânsă?”. Îi zic că nu îmi pasă, o mai fi văzut oameni plânşi. Dacă eu am chef să plâng, doar nu o să mă bată Mana, păi nu? Sigur nu. Apoi mă sună Mana şi îmi spune că a ajuns la locul cu pricina. Mă întreabă ce ne comandă. I-am spus. Atunci mi s-a părut ceva straniu, ca şi cum Mana ascundea ceva. Mi-am amintit că în timp ce eram în cabinet mi-a sunat telefonul. L-am închis repede, fără să văd cine e. Am căutat şi am văzut că era Vania. Am sunat-o iar pe Mana şi am întrebat-o cu cine e. Ea tot evita să îmi răspundă. Ok, m-am prins. I-am spus lui X: „Opreşte la Peco să-mi iau nişte şerveţele umede că mi-a curs rimel pe faţă”. „Parcă ai zis că nu îţi pasă”, mi-a zis el.” Păi… de Mana nu mă feream, dar Gabi şi Vania sunt acolo. Nu pot încărca tot poporul cu nevrozele mele”.
Am ajuns şi la Plzza, mastodontul cum îi spune Gabriela. Am văzut-o pe Mana în picioare, vorbind cu cineva. Nu am văzut cu cine, nici nu mă interesa prea mult, căci privirea mi s-a oprit pe Gabriela. Ştiam că e cam de-o vârstă cu mama, dar nu puteam să nu mă mir cât de bine arată. Am zis că o fi lumina de vină, faptul că eu am ochii împăienjeniţi. Dar când m-am apropiat, mi-am dat seama că e şi mai frumoasă. Şi da, e de o vârstă cu mama, mi-a confirmat. Caldă, zâmbăreaţă, cu toate că problemele ei sunt destul de grave, am văzut în ea un optimism greu de descris. O priveam şi mă întrebam: „Dacă femeia din faţa mea, cu atâtea probleme şi dureri poate râde, eu de ce dracu’ mă screm?”. Gabi, referindu-mă la caracter, e exact aşa cum mi-am imaginat-o. Plină de viaţă, ştie să treacă peste probleme zâmbind, chiar dacă, uneori, mai apărea câte o lacrimă în colţul ochiului. E minunată, vă spun eu.
Da, era şi Vania. Nu sunt sigură că transpira, dar era băgat la mijloc, asta mi-a fost cam clar de la început. Dar nu era să-mi îndrept atenţia asupra lui. Am mâncat o ciorbă împreună la Golden, păi nu? Păi da.
Oricum, am plecat cu psihicul ridicat de acolo. Am mai văzut o dată maşina Manei, iar Sorin, ca un cavaler, i-a dat prioritate. De ceeee?!!!! 😛
Asta înseamnă să te întâlneşti cu oameni care au sufletele deschise. Te încarci şi tu, iar asta e minunat.
 
II
 
Cu referire la articolul despre Cristian Neagoe. Eu nu îl pot considera un tânăr talentat. Scuzat să-mi fie, dar căcănării din ale pot scrie şi eu. Cu mai multă pasiune dacă îmi pun mintea. Dar nu îmi permit să mă stric chiar în halul ăsta. Pe lângă faptul că mama m-ar bate cât sunt de mare. Vorba Cameliei, sper doar ca copilul lui să citească şi să fie la fel ca el, să vedem, îi place?
Despre discuţia care s-a iscat pe marginea articolului. Ei bine, eu sunt mai comunistă. Lucrurile pentru mine sunt într-un anumit fel. Respect şi părerile contra, atâta timp cât sunt civilizate şi atâta timp cât nu se încearcă a-mi schimba mie părerea. Sunt mare, judec singură. Mulţumesc că încercaţi să mă faceţi să gândesc. Dar nu am nevoie. Asta-i viaţa. Nu am să accept niciodată că acel om e scriitor. Nu am cum, m-aş umili pe mine ca om înainte de toate. Deci, să ne înţelegem: părerile voastre sunt ale voastre, dar nu încercaţi să le schimbaţi pe ale mele, mai ales prin limbaj vulgar şi ironii cretine. Până acum am tăcut, dar pot la fel de bine să-mi scot şi colţii. Să fim serioşi, e părerea mea şi am dreptul la ea. Nu vă convine… sunt şi bloguri care-l laudă. By!